DOMNUL ȚIFREA
Text publicat în cartea
ACASĂ, LA SUBCETATE...,
Autori: Doina Dobreanu și Zorel Suciu,
Cuvânt înainte de conf. uiv. dr. Doina Butiurcă,
Editura Cezara-Codruța Marica, 2011
Carte tipărită de Asociația Culturală Dobreanu
Oamenii îşi amintesc de el ca de un vecin care, deşi distant, căuta din când în când să facă conversaţie.
Vecina lui, Ana Suciu, îşi aminteşte că deseori, când mergea la fântână, Domnul Ţifrea ieşea din casă dornic să discute cu cineva:
- Vai, Doamnă Anuţa, bine că vă văd din nou, azi tare mi-i urâtă viaţa!... Cel mai nesuferit lucru din lume este să curăţ soba de funingine…
Câţi ani ai, doamnă?
- Patruzeci şi cinci, Domnu’ Ţifrea.
- Cei mai frumoşi ani, cum e omul mai copt!... Eu am 77 de ani…
- Mulţi înainte, Domnu’ Ţifrea!
Sunt născută în 1932. Dacă atunci aveam 45 de ani, să fi fost prin anul 1977…
- Am fost artist cândva, tânăr şi iubit, am trăit printre femei frumoase, dar nu mi-am necinstit soţia. O îngrijesc cu mult drag oricum ar fi. Ea, săraca, -i cam absentă, nu mai ştie de ea…
Vecinii de Peste Mureş îşi amintesc, desigur, că Domnu Ţifrea era îmbrăcat ca domnii cei mari, cu bocanci lucioşi, ciorapi tricotaţi, pantaloni bufanţi din stofă fină strânşi cu şiret sub genunchi, haine de spate potrivite după starea vremii şi anotimp, pălării cu boruri mari, şepci şi bonete de pus pe-o ureche. Îmbrăcămintea deosebită trăda „boieria” sau boemia meseriei sale, cea de actor-artist de teatru şi avocat, cu nevastă dentistă. Schimbase mai multe adrese, chiar şi în Subcetate, până s-a stabilit Peste Mureş împreună cu soţia lui, Rozina Țifrea.
Îndată după sosire, s-a reconstruit casa, grajdul, gardurile. Mergea echipat ca la carte la pescuit, pe cap purtând cele mai frumoase pălării de pescar din câte văzusem eu, împodobite cu insigne pescăreşti. Era mereu însoţit de câinele lui, un câine roşcat, înalt şi zvelt, cu urechi ridicate, ca de căprioară. Îl lăuda şi nu se despărţea de el niciodată. Se ştia că-l blagoslovea numai cu javră nenorocită! Câinele tot trăgea în lesă până îi încurca beţele. Răbdător, stăpânul şi le rânduia şi pescuia liniştit pe Mureş în sus, unde era mai liniştită apa. Ştia metode de pescuit necunoscute de pescarii de pe la noi, folosea musca artificială pentru clean, pe care o confecţiona el însuşi din pene. De aceea mulţi pescari îl opreau să-l întrebe câte ceva.
Avea multe lucruri străine, haine şi stil de viaţă neobişnuite.
Ieşea singur din casă când avea poftă să povestească cu cineva, nu trebuia să-l strigi ca să vină. În fiecare dimineaţă, cineva îi aducea cornuri pentru micul dejun. Bea ceai, pe care şi-l prepara din plante, sau lapte cumpărat de la vecini. Rozina, soţia lui, se ştergea la gură cu şerveţele din hârtie, lucru care stârnea râsul copiilor care nu mai văzuseră aşa ceva.
În vremea aceea eu mă pregăteam să devin învăţător la Odorhei, la renumitul Liceu Pedagogic. În liceu, prin profesorul meu de limba şi literatura română, Domnul Valer Vodă prinsesem drag de cărţi, în special de albumele de pictură. Lăzile pline cu cărţi ale domnului Ţifrea, cărţi masive, îmbrăcate în piele şi inscripţionate cu litere aurii m-au făcut să nu mai pot dormi noaptea. O ladă cu pereţii dubli, cu izolaţii speciale pentru preţioasele odoare, uitată descuiată, m-a făcut să uit de orice interdicţie şi să răsfoiesc tot ce mi-a căzut în mână. Erau volume masive scrise în germană, maghiară, franceză, italiană. Una din cărţi mi-a atras atenţia şi nu m-am mai putut despărţi de ea. Îi văd şi acum frumoasa pagină de titlu: „Les galeries publiques de l’Europe”, autorul, „Roma”, dedesubt lupoaica de pe Capitoliu, apoi Paris, librăria şi anul apariţiei scris cu litere romane: MDCCCLVI. Cred că am adormit cu capul pe ea… A ieşit mare scandal, aşa că am fost nevoit să returnez degrabă albumul cu scuzele de iertare.
După nişte ani, spre sfârşitul liceului, când la Subcetate mai licărea amintirea acestui om, aflându-mă într-o tabără de creaţie la Sighetul Marmaţiei, aflasem că Domnul Ţifrea ar mai putea fi în viaţă în acest oraş maramureşean. Am găsit adresa, însă era deja prea târziu… Murise și, neavând copii, lucrurile lui au fost împărţite de vecini…
Ce s-o fi ales, oare, de vechea carte atât de râvnită de mine cândva, „Les galeries publiques de l’Europe”? O păstrez în suflet, în amintire. Întâlnirea cu această carte, chiar şi numai fulgerătoare, a fost una fericită: a trezit în mine o zvâcnire, apoi o ardere care venea din darul ce-l primisem la naştere, apoi dorinţa de a studia artele plastice şi de a mă manifesta ca artist plastic, ca şi dorinţa de a merge la Roma…
Prezenţa acestui personaj bizar Peste Mureş, un artist venit dintr-o altă lume, purtând cu el cărţi rarisime, tocmai în vremea adolescenţei mele, de căutare a sinelui, m-a ajutat să mă descopăr şi să-mi înţeleg chemările lăuntrice latente.
💥💥💥
