marți, 19 mai 2015

ÎN AMINTIREA BUNICILOR



Drum iniţiatic

Doina Dobreanu

 Din cartea „Surâsul amintirilor”, 2011



   Câţi ani să fi avut, oare? Cred că vreo şapte sau opt. Era perioada în care, mai ales vara, când părinţii mei plecau la muncă pe câmp, rămâneam de dimineaţă până seara în grija bunicii paterne, care, fiind bolnavă, îşi petrecea tot timpul în universul casei sale.
   Grădina noastră, traversată în vale de albia râului Călnaci, era despărţită de cea a bunicilor de drumul comunal care acompania râul până departe, în sensul invers al curgerii sale, până la marginea satului ce purta numele acestui pârâiaş. 
   Mă întorceam acasă de cele mai multe ori seara târziu, când peste sat se aşternea întunericul. Bunica accepta să plec doar atunci când era sigură că-mi voi găsi părinţii sosiţi. Desigur, semnul cel mai convingător era lătratul de bucurie al paznicului gospodăriei noastre, care, în liniştea serii, răzbătea până în ograda bunicilor. Bunica mă petrecea cu privirea din pridvor până ce ajungeam în dosul şurii şi vorbea continuu cu mine pentru a-mi asigura protecţia şi pentru a-mi alunga teama. Cu toate vorbele ei încurajatoare şi liniştitoare, simţeam că cineva calcă pe urmele mele şi, cu respiraţia întretăiată, pentru a percepe cele mai mici zgomote din preajmă, ajungeam în bătătura noastră în câteva clipite.
    Doar când treceam pârâul zăboveam puţin pe punte, parcă pentru a mă convinge că fantoma mişcătoare şi schimonosită pe care oglinda apei vălurite mi-o releva sub clar de lună era chiar umbra mea şi nu vreun duh care îşi aflase sălaşul acolo…
   Zilele lungi de vară nu mi se păreau deloc monotone în compania bunicii deoarece mereu aveam să descopăr şi să învăţ lucruri noi. Bunica era blândă şi răbdătoare cu mine, iar eu eram ascultătoare şi cuminte. Relaţia noastră se baza, aşadar, pe bună-înţelegere şi bună-cuviinţă, pe respect şi iubire, pe o comunicare dincolo de cuvânt, de la suflet la suflet. Bunica avea suflet de copil şi mă simţeam bine în compania ei. Cu bunica uitam de prietenii mei de joacă, mă simţeam iubită, valorizată, ocrotită cu blândeţe şi bunătate. Astăzi, când am depăşit vârsta bunicii acelor vremuri dragi, caut adesea să calc pe urmele paşilor noştri de odinioară, fericită să mângâi cu drag şi dor, cu ochii minţii, cele două umbre: a bunicii, cu suflet blând şi cu mişcări tot mai greoaie şi încete, şi umbra copilului zglobiu, fără griji şi vesel care eram eu.

   Toate trebuşoarele din gospodărie le făceam împreună, de comun acord, fără a simţi vreodată o posibilă lipsă de încredere a ei în forţele mele sau supoziţia unui eventual eşec. Pentru ea, care devenea tot mai neputincioasă de la o zi la alta, eu eram nu doar ajutorul ei preţios, ci raza ei de soare, bucuria zilelor din urmă, îngerul ocrotitor pe care Dumnezeu i-l trimise în locul celor două fetiţe pe care moartea i le răpise în fragedă pruncie. Tot ceea ce eu făceam, pentru bunica era o izbândă, o reuşită şi-i vedeam bucuria pe faţă. Recompensele erau zâmbetul ei cald, seninătatea chipului şi luminiţele din ochii ei înlăcrimaţi. Pe chipul ei puteai citi cartea vieţii ei, cu bucurii, speranţe, răstigniri…
   Împreună dereticam prin casă, aduceam legume din grădinuţă, bostani din mălăişte pentru porci, apă de la fântână, surcele şi lemne pentru foc, pregăteam mâncarea de prânz, de obicei o ciorbă, frământam pâinea, întindeam aluatul în foi subţiri din care tăiam cu cuţitul şi modelam cu degetele diferite tipuri de paste pentru supe şi ciorbe precum tăiţeii, tocmagii, buriciuştele şi buretiţa.
Casa bunicilor... o amintire...

   Într-una din zile, o zi de vară foarte caldă în care bunicul plecase dis de dimineaţă la cosit, ca de obicei, i-am propus bunicii să-i duc eu bunicului din mâncarea caldă pe care tocmai o pregătiserăm. M-am oferit să fac acest gest în momentul în care bunica mi se jeluia, supărată că este bolnavă şi că nu-l poate ajuta pe bietul bunic care muncea singur pe câmp, cu mâncare uscată şi poate fără apă…
   Mi-a surâs ideea de a merge cu demâncare la bunicul! Nu era prima oară, dar distanţele fuseseră până atunci cu mult mai mici: până pe vârful dealului la poalele căruia se afla casa bunicilor sau până în poiana de la Mureş. Acum mă simţeam destoinică pentru a parcurge şi singură cei câţiva kilometri până la locul de pe Duda unde se afla bunicul la cosit de iarbă. Şi bunica avea încredere în mine. Drumul pe care aveam să-l parcurg de la casa bunicilor până pe Duda mi se pare acum, după atâta vreme, unul iniţiatic, primul pe care l-am făcut singură, împinsă de spiritul de aventură al copilului, gata să înfrunte cu curaj necunoscutul, să descopere lumea dincolo de universul casei sale, un exerciţiu pentru marea călătorie a vieţii.
   Am plecat imediat ce bunica o turnat ciorba fierbinte în oala de lut cu toartă şi mi-a dat în grijă să merg cu băgare de seamă să nu mă împiedic, să cad şi să sparg oala. Mi-a mai dat un vas pe care să-l umplu cu apă rece de la izvorul numit La Troci, în Pârâul Duzii.
   Eram fericită pentru că şi de astă dată am reuşit să înseninez chipul bunicii şi să-i smulg din ochi lacrimi de bucurie. Mă gândeam în acelaşi timp şi la surpriza pe care o voi face bunicului. Am pornit încrezătoare în mine, după ce am ascultat poveţele bunicii şi am reţinut reperele privind drumul pe care urmam să-l parcurg, pentru a nu mă rătăci.
   La început totul mi se păru simplu, floare la ureche. Străbătui cu mândrie uliţa care ducea spre marginea satului, apoi, cu anevoie şi cu mare grijă de a nu sparge oala împiedicându-mă de bolovanii drumului care urca pieptiş prin Pietrar. Ajunsă pe culmea dealului mă aşezai o clipă să-mi trag sufletul şi să-mi şterg sudoarea frunţii, cuprinzând cu privirea vatra satului care se aşternea pe platoul dintre dealurile ce-l înconjoară ca nişte ziduri de cetate.
Era în miezul zilei. Soarele îşi trimitea săgeţile necruţătoare asupra pământului. Gângăniile ameţite de căldură căutau răcoarea în iarba deasă. Parcă şi timpul aţipise. Doar strechiile furioase ţâşneau de peste tot şi te bombardau ca nişte proiectile minuscule zgomotoase.
   Am ajuns la cărăruia care se desprindea din drum, despre care îmi vorbise bunica, şi pe care trebuia să o urmez spre dreapta, pentru a mai scurta din cale. Cărăruia traversa platoul de pe culmea dealului, pe care se orânduiau în fâşii diferite culturi ce se pârguiau în cuptorul verii şi în cântec de lăcuste, de dimineaţa până seara: mălăişti, holde, inişti, cânepişti.
   Emoţiile se intensificau pe măsură ce mă îndepărtam de sat. Şi, o dată cu ele, teama. Câmpul părea pustiu, fără suflet de om, iar labirintul acesta pe care îl străbăteam, prin porumbişti şi holde culcate peste cărare de greutatea spicelor, devenise înfricoşător. Pătrunsesem parcă într-un tărâm ireal, de poveste. Tresăream la fiecare suflu al naturii, la fiecare mişcare a vietăţilor nevăzute, dar speriate de prezenţa mea. Îmi auzeam ceasul din piept. Imediat ce cărarea începu să coboare pe versantul celălalt, de miază-zi al dealului, de unde vedeam dealul Duzii şi aşezările răsfirate ale acestui cătun, mă simţii din nou în siguranţă. Mai aveam să cobor în vale şi apoi să trec dealul care se profila în faţa ochilor mei, pentru a-l întâlni pe bunicul! Mă însenină gândul că unii copii, chiar de vârsta mea, parcurg zilnic acest itinerar, spre a ajunge la şcoala din centrul comunei.
    Cărarea pe care o urmam mă conduse spre drumul ce cobora la Troci. Şirul de jgheaburi scobite în tulpini puternice de brad adunau apa unui izvor ce ieşea cu putere din coasta Duzii, de la rădăcina unei sălcii seculare, devenise un toponimic de referinţă: La Troci. Am poposit aici o vreme, să mă reculeg, să prind curaj pentru a merge mai departe. În preajmă erau case şi lătratul câinilor îmi insuflau siguranţă. Mi-am astâmpărat setea, am umplut vasul cu apă rece şi m-am avântat temerară să urc pieptiş dealul Duzii. Ştiam că-l voi găsi pe bunicul dincolo de linia unde cerul părea că se sprijină pe coama dealului… Cărarea nu prea bătută prin covorul de iarbă înflorată mă conduse totuşi exact la drumul de câmp ce străbătea în lung dealul pe culme. Privelişti largi, încântătoare, se desfăşurau panoramic în faţa ochilor mei de jur-împrejur. Se vedeau localităţile secuieşti situate în vecinătatea sudică a comunei noastre: Remetea, apoi Ditrău, Lăzarea. Nu trebuia decât să urmez drumul acesta de câmp, spre dreapta, îndreptându-se spre Mortonca. Bunica îmi spusese că de aici mai era puţin de mers, dar căldura, oboseala, greutatea oalei cu mâncare şi a vasului cu apă şi mai ales teama că n-am să-l găsesc pe bunicul mă epuizaseră. 

Vedere spre Sărmaș, de pe Dealul Duzii

Priveliste spre Ditrău, de pe Dealul Duzii

Retrăiesc emoţiile puternice care m-au însoţit în această ultimă parte a traseului… Poate de aceea isprava de a duce mâncare bunicului la câmp a rămas atât de vie printre amintirile vârstei fragede.
   Bucuria de a-l identifica de la distanţă pe bunicul, o pată albă pe verdele câmpului, a fost copleşitoare, trăită cu intensitate supremă. Am pus, liniştită în sfârşit, vasele jos, am inspirat adânc şi am strigat cu toate forţele mele eliberate din strânsoarea fricii, cu mâinile pâlnie la gură: „Mooşuleeeee!”… Şi moşul m-a auzit. 
   Îl revăd îmbrăcat în portu-i alb imaculat, de ţăran, cu cioareci şi cu cămaşă, cum şi-a îndreptat privirea spre mine, poate uimit de prezenţa mea neaşteptată, sprijinit cu o mână în furcă şi cu cealaltă salutându-mă.

   Ceea ce a urmat aparţine firescului. Magia acestui periplu în necunoscut, plin de fantasme, se disipa pe măsură ce mă apropiam de tărâmul unde bunicul continua să trăiască deplin ancorat în realitatea dură a vieţii.

 Pe același drum, căutând în amintire imaginea bunicului...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu