vineri, 22 ianuarie 2016

Arc peste Călimani

Masivul vulcanic Călimani face parte din grupa centrală a Carpaților Orientali și este delimitat la miazănoapte de zona depresionară a Dornelor (Vatra Dornei) și munții Bârgăului; șirul depresiunilor Păltiniș, Drăgoiasa, Bilbor, Secu îl separă de munții înalți ai Bistriței, la est, și de munții Giurgeului, la sud-est; la sud, defileul Mureșului constituie limita spre munții vulcanici ai Gurghiului; în vest se face trecerea spre partea estică a Podișului Transilvaniei.
Călimanii, cel mai înalt și cel mai spectaculos munte din Carpații Orientali, este totodată bariera de stâncă între Ardeal, Bucovina și Moldova, simbolul de piatră care unește patru județe: Harghita, Suceava, Mureș și Bistrița.

*

Căliman este toponim, de altfel extrem de răspândit sub diferite forme, în diferite zone ale ţării: Căleşti, Călieni, Călimăneasa, Călimănel, Călimăneşti, Călineşti, Călini. Denumirea e formată din numele Kali „zeița neagră” (în mitologia vedică), divinitate personificând mânia și groaza, simbol al sorții potrivnice. (Ion Coja)
Căliman este și nume de familie românesc, prezent și în literatură, prin personajul sadovenian din romanul Frații Jderi, Nechifor Căliman, om de încredere al lui Ștefan cel Mare. Personajul, staroste al vânătorilor, este reprezentativ pentru cei care trăiesc în vecinătatea muntelui, cunoscându-i tainele. Starostele Căliman și feciorii săi, Onofrei și Samoilă, sunt dintre acele „făpturi de mirare” cum numește Sadoveanu oamenii de la munte (Baltagul).

*

Megaliții din Munții Călimani, pe care s-au descoperit însemne solare (rozete, soarele antropomorfizat), pot fi mărturii de cultură de sorginte dacică. În satul Gura Haitii, Vasile Pata adăpostește, în așa-zisul  „Muzeu al megaliților”, trei bucăți de stâncă pe care se află însemne bizare, datând de pe la mijlocul mileniului al IV-lea î. Ch. , simboluri solare, asemănătoare celor din vechile culturi antice, egiptene sau aztece, semne care ar putea fi litere ale alfabetului geților.  
E foarte posibil ca în vremuri îndepărtate populația din munți sau din preajma lor, implicit din vecinătatea Călimanilor, să se fi întâlnit pe platourile alpine la momentele solstițiale (Sânzienele) sau echinocțiale pentru a săvârși ritualuri închinate Soarelui, zeul suprem dătator de lumină, căldură și hrană. Megaliții din Munții Calimani pot fi marturii în acest sens.
Sanctuarul de cult de la Doisprezece Apostoli este, de fapt, o mărturie de cultură. Simbolistica străvechiului ceremonial solstițial al „urcărilor pe munte”, de tradiție dacică, pentru a se celebra cultul soarelui, al bradului și al focului, a fost preluată de religia creștină, dând naștere sărbătorii celor 12 Apostoli, devenită apoi Nedeea din Călimani, care a supraviețuit, se spune, până în anul 1914.
Cu ocazia acestor sărbători, unde se întâlneau români din Ardeal, Bucovina și Moldova, uniți prin credință, limbă și neam, se spuneau povești, se închegau prietenii, se cânta și se încingeau hore, poate se creau premisele favorabile pentru întemeierea unor căsnicii.
*
Nu este de mirare că localitățile românești din partea nordică a județului Harghita – Toplița, Bilbor, Corbu, Subcetate, Gălăuțaș și Sărmaș - reprezintă o zonă folclorică, lingvistică şi etnografică de interferenţă, cu elemente ardeleneşti, bucovinene şi moldoveneşti.  
Portul românesc s-a născut pe străvechea vatră a civilizaţiei dacice, păstrând elementele fundamentale ale portului dacilor imortalizaţi pe metopele de pe monumentul de la Adamclisi şi pe Coloana lui Traian de la Roma.
Asemănarea dintre costumul dacic şi iliric, pe de o parte, şi cel românesc, pe de altă parte, este o dovadă că geneza poporului nostru este traco-iliră. [1] Structura fundamentală şi liniile de croi ale costumului dacic le găsim de-a lungul şi de-a latul ţării, implicit în zona noastră.
Prin trăsăturile sale fundamentale, portul popular românesc exprimă însăşi firea poporului; este expresia temperamentului său clasic.
Voi voi aduce în atenție doar două elemente fundamentale ale portului femeiesc din zona Topliței. Mai întâi voi prezenta o cămașă de sărbătoare, absolut superbă, reunind fodorul specific cămăşilor transilvănene şi câteva elemente ce particularizează cămăşile de Suceava şi Câmpulung Moldovenesc precum câmpurile ornamentale ale mânecii (altiţă adăugită, creţală şi şire în costişate) şi cromatica fundamental monocromă a cusăturii. Se ştie că altiţa croită separat şi adăugată este o formulă arhaică specifică pentru cămaşa femeiască de tip carpatic.

Apoi, prigitoarea e aproape identică cu catrinţa din zonele moldovene și bucovinene, deosebirea constând în felul de învrâstare. Prigitoarea este o ţesătură dreptunghiulară în patru iţe, cu urzeala din păr de culoare neagră şi cu bătătura din păr sau horoampă, în culori de negru, bleumarin, vişiniu, verde, cu fire metalice aurii intercalate printre vrâste. Imediat după al doilea război mondial horoampa este înlocuită cu bumbacul, iar firele aurii cu mătasea galbenă. În prezent nu mai țese nimeni prigitori. Sunt îmbrăcate, ocazional, doar cele păstrate prin lăzile de zestre.
Prigitoarea este mărginită sus şi jos, pe lungime, de o „bartă”, o dungă roşie, lată de 5-6 cm, intercalată de „curcubeu” – fine dungi multicolore, uneori doar în culorile tricolorului românesc. Marginea bartei se întăreşte cu o cusătură realizată cu firul peste ac sau cu o împletitură de lână suprapusă. Pe lăţime, prigitoarea este prevăzută cu repetarea unei grupe de vrâste înguste policrome. Partea din spate numită „curar”, nu mai lată de 25 cm, este neagră în urzeală şi în bătătură, fără vrâste.
Dintre jocurile românești prezente de o parte și cealaltă a Călimanilor sunt îndeosebi cele feciorești-bărbătești în cerc, amintind parcă de străvechile jocuri ritualice în jurul focului purificator: Țărănește cu bărbați, Lăzasca, Boiereasca, Corobeasca, De-a bota, Prundu, Rața, Floricica.
E lesne de observat că portul și jocurile străvechi ale muntenilor din acest areal au un substart comun, fie că este vorba de zona bucovineană a Dornelor, din nord-estul Călimanilor, fie că este vorba de zona transilvăneană, a Topliței, din sud-vestul Călimanilor.
*
Cartea scriitorului-reporter Ilie Șandru din Toplița, Oameni și locuri din Călimani poate fi considerată, în ansamblul ei, o monografie a Masivului Călimani și a locurilor din vecinătate. Evocând o pleiadă de personalități cu obârșia în aceste ținuturi, oameni care poartă în ei semeția, cutezanța și putera muntelui și descriind locuri și peisaje aparținând acestui templu majestuos - Călimanii, scriitorul găsește ocazii de a face incursiuni în folclor, istorie, cultură, civilizație și spiritualitate. Aș defini cartea prin înseși cuvintele autorului: „un glas al pământului și al istoriei, al trecutului îndepărtat care vine spre cei de azi, mergând spre viitor.”
Ilie Șandru ne incită nu doar curiozitatea de a porni în drumeție pe cărările de munte ale Călimanilor, „în împărăția lor de frumuseți” ci și dorința de a afla tainele acestor „munți încărcați de istorie și de spiritualitate românească”, „ținuturi de legendă”, ale căror stăpâni sunt, din primăvară până în toamnă, oierii.
Între așezările prezentate în carte sunt: Toplița – „Vatră de istorie și leagăn de legendă”, Bilborul – „un leagăn mai aproape de cer”, „sat frumos ca-n povești”, „Împărăția Bradului Alb”, Săcalul de Pădure – „cuib de istorie și continuitate românească”, cătunul Ciubucani din satul Filpea, comuna Subcetate („Și, totuși, există un Ciubucani lângă Toplița”).
Multe alte localități sunt „sfințite” de prezența unor oameni de seamă cu rădăcinile în aceste așezări românești răsfirate în depresiuni sau la poale de Călimani: O. C. Tăslăuanu din Bilbor, istoricul Vasile Netea din Deda, Patriarhul României Elie Miron Cristea, Pr. Dumitru Emilian Antal și Pr. Gavril Filip din Toplița, Dr. Eugen Nicoară, Ovidiu Bojor - „un ram dintr-o frumoasă familie românească”, bibliotecarul Leon Mircea, prof. Dumitru Husar și Valentin Borda din Reghin, pictorul Ion Vlasiu și Pavel Tornea, „un mare virtuoz al oboiului”, din Bistra Mureșului, Simion C. Mândrescu și înv. Mihai Tomșa din Râpa de Jos, Dumitru Gafton, originar din Subcetate, învățător în Gălăuțaș, Victor Radu cu „vioara lui fermecată”, din Morăreni, pr. Romulus Sever Todea și generalul Valer Cengher din Săcalu de Pădure, prof. dr. Radu Rey din Vatra Dornei, scriitorul și omul de cultură Teodor Tanco din Monor, protopopul Elie Câmpeanu - „slujitor al neamului și al bisericii”, preot mulți ani în Subcetate, dr. în științe psihologice Pavel Mureșan din Sărmaș.
Oameni de cultură și oieri, așezări rurale și mănăstiri - repere de spiritualitate românească fiind mănăstirile din Toplița, a „Sfântului Prooroc Ilie” și Mănăstirea Doamnei, nimic din ceea ce reprezintă amprenta și dăinuirea acestor locuri cu încărcătură istorică și spirituală nu a scăpat atenției scriitorului-reporter al Călimanilor.
Ioan Dobreanu, profesor pensionar de limba și literatura română, statornicit de mulți ani în orașul Roman, își alină dorul de meleagurile natale, Gălăuțașul din vecinătatea Topliței Române prin scris. Cu fiecare carte a sa face popasuri, prin amintirile dragi, la poale de Călimani, pe Valea Mureșului, aducându-ne în atenție locuri și tipuri umane: Pur și simplu memorii, Gălăuțașul și gălăuțenii de altădată, Mărturisirea (roman), Singuraticul (roman).
Fin observator nu doar al frumuseții umane în plenitudinea ei, dar și al naturii, Ioan Dobreanu descrie astfel un colț din raiul Călimanilor: „… o liniște se așternu pe tot drumul până la Bilbor. Mașina înainta greu prin drumul acela cu atâtea gropi. Departe, munții se zăreau albaștri în zare, iar în apropiere pădurea păstra o liniște solemnă, Așa sunt pădurile de brazi, nu se zbuciumă ca cele de foioase. Când treci prin ele parcă respiri solemnitatea unui templu.” (Singuraticul, p. 194)
*



 În urmă cu câțiva ani, am avut bucuria să-l cunosc pe bucovineanul Ioan Grămadă, economist, muzeograf și scriitor din Câmpulung Moldovenesc, pasionat colecționar, și el, de obiecte cu valoare etnografică. Se poate recunoaşte în domnul Ioan Grămadă unul din urmașii demni ai apărătorilor de țară, care, cu aceeași dârzenie, hărnicie și iubire de neam și țară, stă de strajă la hotarele culturii tradiționale, a cărei chintesență, cine o caută, o poate găsi în muzeul său etnografic, „sălaș al amintirilor” (Ana Pascu), muzeu care îi poartă numele. Deși munții care ne despart par a fi greu de trecut, am întins prin colaborarea noastră un arc peste Călimani, fiindcă se cuvine să exprimăm tot respectul față de strămășii noștri, făuritori de grai, de neam și țară.

*
Se cuvine să exprimăm tot respectul față de strămășii noștri, făuritori de grai, de neam și țară.


O pasiune de o viaţă




Motto: ,,Un colecţionar este acel om pasionat ce adună fapte, vorbe şi amintiri, iar un  muzeu este aidoma unui album de familie, al propriei noastre familii în care ne vedem străbunii, acei oameni despre care am auzit povestindu-se dar pe care nu i-am cunoscut şi chiar pe noi la vârsta primilor paşi, ori a primelor iubiri.”

Pentru mult timp, în copilărie, mă întrebam de ce bunicul meu, Ioan Grămadă, îşi petrece atât de multă vreme înconjurat de lucruri fără viaţă sau de vrafuri de cărţi prăfuite. Nu înţelegeam ce îl impresionează la nişte lucruri aparent fără nici o valoare, care în unele case sălăşluiesc aruncate în unghere întunecate, pradă prafului şi uitării, sau nu se mai găsesc deloc. Nu puteam atunci să cântăresc ambiţia bunicului de a aduna lucruri care nu folosesc nimănui, pe care el le preţuieşte enorm. Nu înţelegeam de ce, de multe ori frumoasele momente în care îmi povestea întâmplări deosebite erau întrerupte de persoane care vroiau să vadă obiectele sistematic aranjate în colecţia sa. Ştiam doar atât: că, în curte, acea casă bătrânească a fost leagănul copilăriei lui şi casa părintească, de care se leagă cele mai frumoase amintiri. Atât timp cât acea construcţie cu prispă şi pridvor, cu odăi scunde, stă în picioare, sufletul bunicului e mereu tânăr, iar între pereţii ornaţi cu diverse covoraşe lucrate manual, specific gospodăriilor ţărăneşti, este mereu prezent Ionică. Aşa îl dezmierdau părinţii săi... Iar el se simte copil, de fiecare dată când intră înăuntru. Ulterior am înţeles că multe exponate sunt cele pe care el însuşi le-a folosit.
Timpul a trecut, iar eu am făcut primii paşi spre cunoaştere: am învăţat să scriu şi să citesc, sub supravegherea şi îndrumarea sa. Pot spune că bunicul este cel care m-a ajutat spre a-mi descoperi pasiunea pentru lectură, citind la început tot ce îmi recomanda. Ajuns în clasa a IV-a, la orele de istorie a început să mi se înfiripeze în minte dorinţa de a cunoaşte originile, de a înţelege tot mai bine cum arătau cei pe care îi urmăm, cu ce se ocupau, cu ce erau îmbrăcaţi şi cum îşi petreceau viaţa cotidiană. În această perioadă pot spune că am rezolvat cea mai mare enigmă pe care o avusesem până atunci. La fel ca şi mine, bunicul meu fusese interesat de viaţa străbunilor săi. Obiectele nu au numai valoare sentimentală, ele sunt un izvor nesecat de cunoaştere. Fiecare este deosebit, fiecare are îşi spune povestea. În acele momente, barierele dintre trecut şi prezent, între adevăr şi mit se tot subţiază. În ochii mei, bunicul creştea tot mai mult, îl vedeam ca pe un păstrător şi apărător al frumosului, esteticului. Abia acum am început să conştientizez că zona în care m-am născut, Bucovina, este un izvor spiritual inepuizabil. Aşa cum spunea poetul Lucian Blaga, ,,veşnicia s-a născut la sat”.
Astfel am priceput că stativele, sucala şi urzitorul stau mărturie îndeletnicirilor fetelor şi femeilor care ţeseau covoare şi ştergare, în timp ce bărdiţa, gealăul şi ferestrăul sunt simbolurile unui meşteşug foarte des practicat: tâmplăria. Din mâna ţăranului ieşeau lucruri măiestre, frumos ornate, multe găsindu-se şi în muzeu: cofiţe, linguri migălos sculptate, ramele tablourilor şi icoanelor. Din colecţie nu puteau să lipsească icoanele şi mici cărţi de cult, deoarece străbunii aveau o credinţă puternică şi statornică.
Una din cele mai dragi mie secţii este cea a portului popular. Modelele atent lucrate, povestea lor, dar şi tradiţiile la care se folosesc piesele costumului tradiţional sunt o incursiune captivantă în trecut.
Bunicul meu nu este numai un povestitor desăvârşit, el însuşi este o poveste. În ciuda oricărei împotriviri, el a reuşit să adune toate aceste mărturii reunite în colecţie. De la el am învăţat o preţioasă lecţie de viaţă, că orice pasiune cere dăruire şi perseverenţă, muzeul însumând peste 10.000 de exponate, fiind rezumatul unei vieţi de căutare, de neodihnă. Tot acest zbucium a avut un rost: aşadar, mă pot lăuda că sunt nepotul muzeografului de la Capul Satului, Ioan Grămadă…
Adrian Păstrăv, clasa a IX-a, Câmpulung Moldovenesc
 


[1] Arta populară românească, 1969, p. 282

[1] Arta populară românească, 1969, p. 282

5 comentarii:

  1. Acest comentariu a fost eliminat de administratorul blogului.

    RăspundețiȘtergere
  2. Cinste şi respect celor ce adună, păstrează şi valorifică arătându-le urmaşilor aceste obiecte, ele reprezintă mărturiile modului de viaţă a ţăranului român din această parte de ţară.Felicitări! Doamne ajută!

    RăspundețiȘtergere