duminică, 17 ianuarie 2016

Între două lumi

Tema culegerii de texte din prezenta carte – Dincolo… dincoace, respectul ­ este generoasă și oferă multiple posibilități de abordare, antonimele dincolo și dincoace fiind două repere care presupun o distanțiere spațială sau temporală, o nepotrivire, o discordanță. Căutările mele m-au făcut să mă gândesc, rând pe rând, la: lumea de aici și lumea de dincolo, viață și moarte, tinerețe și bătrânețe, artă și realitate, profan și sacru, înainte și după evenimentele din 1989, înainte și după căsătorie, înainte și după momentul de a deveni „mamă”, dincolo și dincoace de munți/ de granițele țării, înainte și după Eminescu etc.
Am ales, în cele din urmă, să mă axez pe următoarea idee: dincoace – satul în care m-am născut și în care am ales să trăiesc și să muncesc, ca profesoară; dincolo – mediul universitar și cultural care m-a civilizat, care m-a îmbăgățit spiritual, m-a ajutat să mă înțeleg pe mine însămi, să-mi formez idealuri, să-mi pun probleme și să caut răspunsuri, să trăiesc frumos prin cultură, să mă bucur de întâlnrea unor oameni adevărați, rari, de întâlnirea cu cărțile, cu evenimente  literare, culturale, spirituaale; am învățat să apreciez erudiția, eleganța intelectuală, cordialitatea.
Am nostalgia acelor ani „încărcați de învățătură, curați în gânduri și plini de respect pentru cei care ne îndrumau profesional și uman”. (Valentin Marica)
Gaudeamus igitur… am cântat la terminatea liceului real-umanist din comuna natală, Subcetate, un vechi cântec studențesc care ne dădea aripi să zburăm mai departe, la îndemnul tinerilor noștri profesori, repartizați la țară pentru stagiul în învățământ, încă nostalgici după anii studenției. Vivat Academia, vivant profesores, cântam împreună absolvenți și profesori, plini de speranțe, noi să intrăm la facultățile la care râvneam și pentru care ne pregătiserăm sub atenta lor îndrumare, ei să ajungă într-o școală modernă, încălzită corespunzător și cu apă curentă. Ne molipsiserăm de entuziasmul lor tineresc și de dorința de cunoaștere, pe care le arătau în ciuda condițiilor lor de existență oferite de încăperi neconfortabile închiriate de la săteni, mai puțin decât modeste, asemănătoare cu cele ale personajului eminescian din nuvela „Sărmanul Dionis”, încăperi în care importante grămezi de cărți așezate direct pe dușumea făceau parte din decor.
Respect și admirație profesorilor noștri din liceu: Dan Cremenciuc, Valer Vodă, Aurel și Ioana Roman, Gheorghe Laczko-Cotfas, Ștefan Popa, Petru Cotfas, Nicolae Becze, Livia Bibu, Maria Urzică, Emil Țepeluș ș.a.
Am fost admiși în învățământul superior, în urma unui riguros examen de admitere, 12 din cei 23 de absolvenți ai Liceului din Subcetate, promoția 1969: patru la Filologie, doi la Medicină, unul la Psihologie, unul la Drept, unul la Biologie, unul la Academmia Militară și doi la Școala Postliceală. Rezultatele au confirmat așteptările profesorilor noștri. În acel an, liceul nostru avea cel mai mare procent de admiși în învățământul universitar din județul Harghita, raportarea făcându-se la numărul mic de absolvenți. Am fost considerați „promotia de aur ” a liceului și un imbold pentru promoțiile care ne-au urmat.


Aș dori să vorbesc doar despre două din activitățile organizate de profesorii noștri cu noi, elevii, acestea reprezentând evenimente importante la nivel de localitate sau zonă, momente importante în formarea noastră.
În anul 1966, când se împlineau 100 de ani de la nașterea poetului ardelean George Coșbuc, s-a pus în valoare opera poetică a acestuia printr-o manifestare de amploare pe scena Căminului Cultural din Subcetate: concurs gen „cine știe câștigă”, recitări, cântece, dramatizări… Noi, elevii clasei a X-a, am fost implicați în spectacolul Nunta Zamfirei, regizat de profesorul de limba română Valer Vodă.
În clasa a XI-a, după ce la Subcetate am avut prilejul să vizionăm un spectacol prezentat de Teatrul Național din București, venit la invitația directorului liceului, prof. Dan Cremenciuc, între actori fiind și fratele dumnealui, Stelian Cremenciuc, am pus și noi în scenă, în regia inimosului profesor director, piesa Nota zero la purtare. Un an de zile am repetat pe scena neîncălzită a Căminului Cultural pentru un spectacol memorabil de două ore. Au fost selectați elevi din clasele IX-XI; rolul profesorului a fost interpretat de însuși profesorul Aurel Roman, exemplu de seriozitate, prestanță, implicare, dăruire. Am jucat piesa la Subcetate și în localități învecinate, Voșlobeni și Bilbor, cu sălile pline. Am jucat apoi fragmente pe scenele din Toplița și Miercurea Ciuc, participând la concursurile artistice școlare. Rolurile interpretate de elevi precum Leontina Marcu, Stan Dumitru, Petru Coșa, Ioan Vaidoș, Gavril Urzică, Doru Dobreanu, Ioan Mureșan etc. au rămas de neuitat.
În ultimul an de liceu, colegul nostru de clasă Petru Coșa a interpretat magistral rolul nebunului din drama Năpasta de I. L. Caragiale. Voia să devină actor… dar a devenit profesor de limba română, repartizat undeva în județul Covasna. A plecat de mulți ani Dincolo… Dumnezeu să-l odihnească în pace!
S-au mutat Dincolo, pe rând, și dintre noi, și dintre profesorii noștri… dar până noi vom mai fi, le vom păstra amintirea, iubirea și recunoștința noastră.
Am plecat din Liceul din Subcetate călăziți de îndemnul profesorului nostru Valer Vodă: „Plecați de la țară, dar să nu vă considerați mai prejos decât absolvenții de oraș… sunteți bine pregătiți și aveți încredere în voi, dovediți ceea ce știți! Eu cred în voi și în reușita voastră!”
Nu pot să nu dedic câteva rânduri acestui distins profesor de limba și literatura română, în semn de prețuire, respect și gratitudine, pentru anii de liceu în care mie și generației mele ne-a fost model de profesionalism, veghind, ca diriginte, la formarea personalității noastre și a caracterului nostru, să ne cultive cu răbdare virtuți de moralitate, învățându-ne să ne cunoaștem pe noi înșine, să avem încredere în noi, să perseverăm și să nu ne lăsăm învinși, învățându-ne să învățăm și să aspirăm spre cunoaștere, să iubim cartea, frumosul din artă, din natură, din ființa umană.
Când mașina cu librăria ambulantă oprea în fața liceului, era mereu prezent, alegându-și cărți pentru dumnealui, recomandându-ne și nouă cărți. Atunci am cumpărat primele cărți din biblioteca mea: Dicționarul limbii române moderne, Dicționar latin-român, Dicționar francez-român și român-francez, Gramatica Academiei, Titu Maiorescu, Critice… și multe altele, cărți pe care tata le plătea din salarul lui modest în rate lunare, cu bucuria că nu era o învestiție inutilă.
Multe lecții de literatură română erau în anii de liceu de tip seminar academic, învățând să descoperim subtilitățile textului, cu opera în față. Pe Titu Maiorescu l-am studiat exemplar. Se introdusese în programa școlară prima oară, la fel ca alți clasici ai literaturii române, după foarte mulți ani de ignorare. Începea, după 1965, o perioadă de redescoperire a clasicilor. Cu câtă râvnă, exigență, elocvență, dar și entuziasm ne preda profesorul nostru! Format în perioada „obsedantului deceniu”, probabil trăia mai intâi el însuși bucuria descoperirii unor aspecte noi, apoi o împărtășea cu noi. Ne transmitea bucuria și plăcerea lecturii și învățării. Citeam opere literare și exegeze, memoram citate, învățam să observăm, să descoperim, să analizăm cu minuțiozitate, să sistematizăm. Totul ne-a fost de folos apoi. Rigurozitatea cu care l-am studiat pe Titu Maiorescu în liceu mi-a asigurat reușita la admiterea la Filologia din Cluj.
În anii ’70, studiam la această facultate clujeană șase dintre absolvenții liceului din Subcetate. Meritul era și al nostru, dar în primul rând al profesorilor noștri din liceul cumunei transilvănene Subcetate de Mureș, repere pentru toată viața: prin ținută, prin mod de comunicare, prin profesionalism. Gratitudine și recunoștință, domnilor profesori!
Am plecat la Cluj împreună cu colega mea, Livia Hurubă. Ne luase sub pavăza sa sora ei mai mare, Ioana, profesoară de matematică, absolventă și ea de Cluj. Fusese concurență mare la admitere. O primă selecție s-a făcut în urma examenelor scrise la Literatura română și la Limba română. Noi am primit note suficient de mari pentru a avea încredere că vom fi admise după examenul oral. Reușita noastră, a celor două absolvente ale liceului din mica și neștiuta comună Subcetate, a produs uimire printre candidați.
După bucuria reușitei, de o vară, toamna am înțeles ce însemna cu adevărat studenția: o perioadă foarte frumoasă, tumultuoasă, trăită cu intensitate și implicare maximă, aspirații, zbateri, confruntări, eforturi, muncă, neliniști, bucurii, speranțe… Am cunoscut oameni minunați, admirabili, pasionați, intelectuali rafinați, distinși. Simțeam uneori nevoia să contemplu și să mă bucur de atmosfera de studiu febril din sălile de lectură ale bibliotecilor, de forfota de pe coridoare, de comuniunea în gândire și simțire la cursuri și seminarii. Îmi vine greu să amintesc doar câteva nume, fiindcă fiecare dascăl a avut rolul și misiunea sa în formarea noastră. Amintesc cu tot respectul, cu plecăciuni și mulțumiri pe decanul facultății, prof. univ. dr. Dumitru Pop, pe prof. univ. Dr. docent Romulus Todoran, pe profesorii Octavian Șchiau, Iosif Pervain, Mircea Zaciu, Leon Bakonsky, Ioana M. Petrescu și Liviu Petrescu, Ion Pop, Mircea Muthu, Ion Vartic, Doina Curticăpeanu, Carmen Vlad, Mircea Zdrenghea, D. D. Drașoveanu, Viorica Pamfil, Ion Niculiță, Ioan Baciu, Doina Cornea…
Profesorul I. Pervain ne-a convins în cursul său de un semestru, din anul I, despre rolul Școlii Ardelene, în contextul mai larg al Aufkerung-ului, la trezirea conștiinței naționale a românilor transilvăneni. Tot atunci ne-am inițiat în analiza profundă de text, exersând pe fragmente din Istoria Ieroglifică a lui Dimitrie Cantemir și Țiganiada, de Ion -Budai Deleanu, conduși în cercetarea noastră de seminar de tinerele asistente Doina Curticăpeanu și Ioana Em. Petrescu. Pasul dintr-un liceu rural în universitate a fost mare și s-a realizat cu eforturi importante.
Mă simțeam pe teren sigur la cursul de folclor, ținut de profesorul Dumitru Pop, și la seminarul condus de asistentul său, Ion Șeuleanu. Aici mi se oferea prilejul să mă întorc, prin amintiri, în satul meu cu atâtea reminiscențe patriarhale. Născută într-o familie tradițională, purtam în mine parte din cântecele, jocurile, poveștile, riturile și miturile satului, componente ale universului său folcloric, ceea ce reprezintă un gen de matrice a celui născut la sat. Învățam să dau atenție unor aspecte de viață cunoscute parțial și să le înțeleg rostul, să admir frumusețea și valoarea folclorului românesc, ale culturii noastre tradiționale.
Pentru noi toți, profesorul Dumitru Pop, decanul nostru, a rămas un model de Om Adevărat: „un admirabil dascăl şi cercetător într-ale folcloristicii şi etnologiei, în sensul cel mai generos al cuvântului, un om înzestrat cu ceea ce numim în mod curent simţ de răspundere, care şi-a făcut din plin, de-a lungul întregii sale vieţi, datoria”.[1]
De neuitat rămâne perioada în care am pregătit, cu destulă minuțiozitate, lucrarea de licență cu tema Monografia graiului din Subcetate, sub îndrumarea profesorului universitar doctor docent Romulus Todoran, specialist în dialectologie, coautor al Atlasului Lingvistic Român, lucrare care devenise pentru noi instrumentul principal de lucru la orele de seminar îndrumate de profesor.
Aș putea să fac un laudatio fiecărui profesor, dar… îl las să vorbească pe domnul profesor universitar G. G. Neamțu, student și coleg al acestora:
„Romulus Todoran era profesorul universitar prin excelență, dascăl și om de știință deopotrivă, dedicat în întregime profesiei. Cred că era printre cei mai respectați profesori din facultate. Impunea prin prestanță – sobru, foarte politicos, foarte echilibrat și corect în aprecieri, de o imparțialitate și probitate morală proverbiale, iar cursul – substanțial, superordonat până la detalii.” (p. 712) [2]
„Cred că D. D. Drașoveanu, deși nu a scris mult, este ultimul mare gramatician pe care l-a dat Ardealul, în orice caz cel mai mare, mai original și mai seducător din perioada postbelică, un gramatician care de foarte tânăr și-a construit un sistem gramatical propriu, căruia i-a fost fidel toată viața, fără reveniri și retractări, indiferent de unele sau altele dintre orientările lingvistice ale vremii.
Fiind consecvent cu acest sistem, de-a lungul anilor și l-a completat și rafinat progresiv, populându-l cu noi fapte și fenomenalizări, așezate la locul predestinat, asemenea elementelor din Tabelul lui Mendeleev.
Acum, după o jumătate de secol de când audiam cursul său de sintaxă (păstrez până astăzi notițele de curs), realizez cu mare și admirativă surprindere că în acel curs apăreau în germene aproape toate ideile importante care-i structurau sistemul.” (p. 715) [3]
Cu asemenea modele am pornit noi pe drumul plin de asperități al învățământului românesc, cu perpetue căutări, devnind timp de câteva decenii cobaii interminabilelor reforme. Ei ne-au învățat să ne ținem verticalitatea și le mulțumim.
Aș putea să vorbesc despre mulți dintre colegii de facultate,
cu respect, cu admirație și cu mândrie. Numele multora l-am întâlnit de-a lungul anilor în reviste literare, în/pe cărți: Dumitru Vlăduț, Constantin Hârlav, Nicolae Oprea, Olimpiu Nușfeleanu, Viorel Chirilă, Mircea Moț, Ion Vădan, Viorel Rogoz, Călin Manilici, Nastasia Maniu, Felicia Schlezak, Pr. Adrian Isac ș.a. Mulți s-au făcut remarcați în anii de studenție, fie participând la activități de cercetare finalizate prin comunicări științifice, fie colaborând la „Echinox”, revista de cultură a studenților din Universitatea „Babeș-Bolyai”, fondată în decembrie 1968.


1973, Cu colegii de grupă, în preajma absolvirii

Constantin Hârlav [4], originar din comuna harghiteană Bilbor, este unul dintre ei. Din cei vreo doi ani, cât a activat în redacția amintitei reviste (1972-1973), o vreme a fost și secretar de redacție. „Spirit repede maturizat, inteligent și fin, sobru în stil și echilibrat în judecățile de valoare”, „afectuos, de o mare generozitate și limpezime a sufletului”, Constantin Hârlav a rămas în memoria celor care l-au cunoscut „și pentru marea lui omenie, pentru simplitatea modului său de a fi în lume, civilizat și demn, de o frumoasă rectitudine morală, cu o minunată seninătate a spiritului, ca și cum lumina din ochii săi albaștri s-ar fi răspândit în toată ființa lui plăpândă și fragilă”. (Ion Pop) [5]
În 2013, ne-am revăzut doar după 40 de ani, deja pensionari, puțini dintre cei care în 1973 absolveam Facultatea de Filologie din Cluj, secția Limba și literatura română – Limba și literatura franceză/ latină/ italiană, „aproape o promoție de îngeri/ Izgoniți brutal pe pământ”, cum avea să ne caracterizeze poetic colegul nostru Viorel Chirilă.
Este de prisos să comentez versurile poeziei Promoție, scrisă ca urmare a emoționantei revederi, cu destăinuirile atâtor „Inimi erodate de vânturi/ De șuvoaiele neșansei”:

Aproape o promoție de îngeri                 
Izgoniți brutal pe pământ,                      
Inimi erodate de vânturi                          
De șuvoaiele neșansei,                           
Patru decenii la colțul nenorocului      
  Așteptând.                                                

Cerul ne-a fost mereu
O bibliotecă
Cu cărțile ascunse pe dinăuntru,
Infolii atât de neconforme
Cu prozaicele zile și nopți
Căzute la zaruri.

Frustrări cât Dealul Feleacului,       
Cuvinte spălând ferestrele                
Pline de mâzga anilor scurși,           
Prin care lumina se arăta                
Vai, atât de zgârcită.                        

Adolescente sublime
Devenite deodată semne ale toamnei,
Cum cade un creștet sub ghilotină.
Crispări sonore contestând
Filele destinului,
Arătând cu degetul
Coeficientul de absurd strecurat
Pentru noi
La facerea lumii.
 






[1] Ion Șeuleanu, în DACOROMANIA, serie nouă, XI–XII, 2006–2007, Cluj-Napoca, p. 301-304
[2] Înspre și dinspre Cluj. Contribuții lingvistice. Omagiu profesorului G.G. Neamțu la 70 de ani, Coordonator Ionuț Pomian, Editor Nicolae Mocanu, Editura Scriptor și Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2015, 800 p.
[3] Idem.
[4] Constantin Hârlav (1950-2014), cercetător științific la Institutul de Istorie și Teorie literară George Călinescu din București.
[5] Ion Pop, Un spirit luminos: Constantin Hârlav, în „Steaua”, anul LXV nr. 5 - 6 (787-788) mai-iunie 20, p. 26


Prof. Doina Dobreanu

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu