joi, 24 martie 2016

Dr. Nicolae BUCUR - Despre Nichita Stănescu și George Sbârcea


           Redeschideţi Antumele şi Postumele poetului...

                                  

„Pe poeţi niciodată să nu-i urăşti... să-ţi dai silinţa, să-i înţelegi...” Nichita Stănescu
           
Pe data de 31 martie, Nichita Stănescu (n.31 mart.1933 - d.13 dec.1983) ar fi împlinit 83 de ani. Reiau titlul unui text din cartea mea Ademenirea timpului (2012), dedicat poetului: De ce Nichita nu-mi dă pace?, încercând să-i aduc în actualitate personalitatea.  Într-adevăr de ce ne-am ataşat atât de mult de acest poet şi opera lui?!
Pentru că „Poezia este o stare de spirit şi depăşeşte acea capacitate de-a o putea cuprinde în definiţii...”, cum avea să-mi răspundă la întrebarea privind „definiţia” mai specială a poeziei, cea care i-a fost ultima soţie a poetului, Dora Stănescu.
Pentru că originala sa operă, prin profunzimea conţinutului, a mesajului şi diverselor modalităţi de limbaj ne-a devenit „interlocutorul” incontestabil. Este vorba, evident, de cel ce a ştiut să-i decodifice „alfabetul interior”, semnele şi însemnele tăinuite acolo, cuvintele şi „necuvintele” sale.
Mai cred că şi oamenii zilelor noastre îşi doresc „comunicarea” cu poemele „marelui blond”, care să le vorbească şi să-i instruiască, să le încarce cu frumuseţe căminul şi sufletul. Creaţia lui Nichita ne-a devenit acea respiraţie a aerului tare al înălţimilor, cu care ne mândrim, al cărui autor rămâne mereu în amintirea neamului, a fiecăruia dintre noi.
Nichita partener de dialog?!
Este foarte posibil dacă-i redeschidem Antumele (Sensul iubirii, O viziune a sentimentelor, Dreptul la timp, 11 Elegii [Cina cea de taină], Alfa, Roşu vertical, Oul şi sfera, Laus Ptolemaei, Necuvintele, Un pământ numit România, În dulcele stil clasic, Belgradul în cinci prieteni, Măreţia frigului, Epica magna, Operele imperfecte, Noduri şi semne, Oase plângând ş.a.; Postumele (Album memorial Nichita Stănescu, Ordinea cuvintelor, Nichita Stănescu – frumos ca umbra unei idei, Argotice [Cântece la drumul mare], Tânjiri către firesc, Cărţile sibiline ş.a.) Ne vom reîntâlni cu spiritul poetului – profetul sentimentelor, magicianul senzaţiilor, dascălul cuvintelor: „Îmi învăţam cuvintele să iubească,/ le arătam inima/ şi nu mă lăsam până când silabele lor/ nu începeau să bată...” (Ars poetica).
Să nu ne temem de autorul – partener de dialog, de făurarul admirabil, dacă cititorul din noi, fie şi prin desele noastre tăceri, facem faţă uneori mai greoi „avalanşei” de „sentimentalisme” radiate din impulsul lăuntric al creatorului şi „modernismele” – proprii programului său estetic, imprevizibil. 
Acceptaţi-l pe Nichita şi-n aceste noi vremuri, când egoismul şi aroganţa au devenit trăsături, aspecte „la modă”, iar prieteniile şi „iubirile” s-au rărit, fiind umbrite şi motivate de cunoscutul laitmotiv: „N-am timp!”.   
Nu-l discreditaţi pe poet, pentru că-i patetic cu iubirea, că vrea să fie iubit, că-i este dor de cineva sau că „vieţuieşte” în el sentimentul singurătăţii! Departe de mine să-i consideraţi toate creaţiile ca pe nişte panacee, pentru că şi-n această „conjunctură” a te „vindeca” de ceva nu depinde totdeauna de un Ea sau de un El. Iată-i şi „sfatul”: „Cuvintele şi lucrurile sunt totuna şi ele nu pot fi dezîmbrăţişate decât prin semnele amândurora”.
Vom avea mereu taine şi noi fire, subţiri ori mai groase, din lumea mare şi încă atât de necunoscută a viselor şi realităţilor poetului care vor fi aduse la lumină.          
Să-l preţuim pe măreţul poet pentru moştenirea sa de-a ne fi lăsat o operă modernă şi valoroasă.


Reîntâlnirea cu George Sbârcea şi scrierile sale

     „Oricare dintre amintirile sale dobândeşte nu numai un înalt grad de autenticitate, ci şi o vastă gamă de nuanţe şi culori”.                                                     Iosif Sava                                                   La 23 martie anul acesta se împlinesc 102 ani de la naşterea compozitorului, muzicologului şi scriitorului George Sbârcea (n. 23 martie 1914 – d. 27 iulie 2005).
Voi deschide această intervenţie cu un citat din Ralph W. Emerson[1][1], care se pretează atât de bine personalităţii despre care mi-am propus să vorbesc. „Pentru poet şi pentru înţelept, toate lucrurile sunt amicale şi binecuvântate, toate experienţele trăite sunt utile, toate zilele sunt sfinte, toţi oamenii sunt de esenţă divină”. Dacă poezia „nu e o stare universală, ci un aspect sufletesc particular câtorva indivizi”, cum ar spune G. Călinescu, de ce n-am însuşi ideea că muzica te îndeamnă să te închini frumosului. Cu sunetele şi ritmurile sale ea glăsuieşte „în toate idiomurile”. Desprindem de aici, că în spatele oricărei opere de artă există gândul, care a născut-o...există munca, ce a materializat gândul... există omul, cu gândurile şi travaliul lui.
        Acele puţine, totuşi, convorbiri cu George Sbârcea, mi-au dat prilejul să constat că valoarea unei opere stă în posibilitatea ei de a se lăsa descoperită mereu, de a aduce noi elemente argumentative, de a-i deschide continuu structura ei dinamică, dar şi sentimentală, simbolică şi încărcătura mesagistică. Cred că domniei sale îi pot atribui aceste vorbe: „Numai cultura şi arta ne pot îmblânzi”. Astăzi reflect şi zic: lucrurile mici le înveţi în copilărie, cu cele mari te întâlneşti la anii maturităţii, de cele savante te minunezi la bătrâneţe.  
        Arta nu a imitat niciodată lumea, ci a potenţat-o...a transpus-o în forme memorabile, i-a imprimat o ordine şi o logică, apte să o facă accesibilă, de înţeles. În acest spirit m-am apropiat şi am savurat „opera” şi „lecţiile” spuse şi scrise de George Sbârcea (cu pseudonimul artistic Claude Romano). Cu deosebit interes l-am admirat pentru prelegerile sale privind „arta şi sensurile muzicii”, apoi viaţa şi opera marilor muziceini (inclusiv cele rostite pe micul ecran). Amintim aici şi „mângâietoarele” popasuri făcute spre „fenomenul muzical” şi  „fizionomia muzicii”, înţelegerea şi imaginea interpretativă a muzicii sau modalitatea de-a te invita să pătrunzi în „labirintul” unor artişti geniali şi a face acele „călătorii” în „Oraşele muzicii” pe calea undelor radioului şi-n „serialul televizat” de acum cinci decenii (1966). Toate aceste rendez-vous-uri pline de reflecţie şi spiritualitate, încărcate de nobleţe au uşurat calea melomanului de a trăi la tensiune „sentimentele” exprimate de un Beethoven sau Brahms, Chopin sau Schubert, Enescu sau Bartók ş.a.   
        Din dialogurile cu maestrul aveam să aflu sau să găsesc răspunsuri la întrebările: De ce trebuie să asculţi şi ce este important de ascultat? Cum să devii sensibil la ascultare? Fiecare sunet constă în vibraţii ale aerului, se spune, şi o coloană de aer se numeşte sunet...De la această istorică constatare, îmi vine în minte o reflecţie atât de originală a eseistului deja pomenit, Emerson. Nu pot să nu o reproduc, ca un răspuns logic la „jocul” terminologiilor muzicale amintite: „Uneori umbrele din viaţa noastră apar doar pentru că stăm chiar în calea luminii”.
Citind şi recitind cărţile lui George Sbârcea, în diferitele mele etape ale vieţii, treptat mi-am dat seama cum se aprinde acea scânteie, apoi devine flacăra dragostei pentru sublimele frumuseţi ale muzicii... Iluzia că lectura unei cărţi este suficientă pentru a deveni sensibil la o sonată sau simfonie de Beethoven sau Brahms, este evident falsă. Apropierea de ceea ce numim muzica mai specială (alţii îi spun grea): simfonia, opera, muzica de cameră, ţine de frecventarea perseverentă a muzicii însăşi. Rezultă mai apoi acel interes şi imagine capabile a-ţi sugera ceva din infinitatea acestui univers care este şi va rămâne muzica. Vei afla că o simfonie, o sonată, un cvartet sunt încărcate de gânduri, stări, frământări despre viaţă, pe care nu vei izbuti să le desluşeşti fără o participare intelectuală activă. Cu alte cuvinte nu-i destul să simţi muzica, ci trebuie să o şi înţelegi, să o pricepi afectiv – sentimental, emoţional. S-a dovedit că orice capodoperă a muzicii este capabilă să prilejuiască senzaţii agreabile „amatorului”. „Nu se poate nega că o nocturnă de Chopin va mângâia auzul, că o simfonie de Mozart va destinde spiritul încordat după o zi intensă, că Boleroul de Ravel ne va transpune într-o stare de euforie, (...) ascultând concertul pentru vioară de Beethoven sau Ceaikovski melomanul va duce cu sine cel puţin o melodie bună de fredonat în clipele de [far niente]”. (George Bălan, Sensurile muzicii, Ed. Tineretului, 1965, p.126).  (far niente – din it. Vezi expresia dolce far niente – dulce trândăvie, plăcută lene n.a.)
        Mutându-ne pentru un moment pe planul literaturii se spunea că „pe măsură ce un om îmbătrâneşte, cu atât mai mult îi place Goethe, pe care, în cele mai multe cazuri, la anii tinereţii, îl socotea pedant, pretenţios şi în genere plictisitor... pe măsură ce îmbătrâneşte vorbeşte tot mai mult şi mai zgomotos despre sine însuşi”. Aşa stau lucrurile şi-n muzică, te obişnuieşti cu un Bach, Berlioz, Haendel, Haydn, Liszt la vârstă mai înaintată. Familiarizarea cu valorile atât de diverse şi multicolore ale compoziţiilor artistice, devine un criteriu foarte important al celui interesat de atracţia frumuseţilor majore înscrise pe tabloul muzicii universale.
        Fie-ne îngăduit să invocăm, în acest context, confesiunea filosofului Cioran despre un muzician ca Bach: „Când asculţi pe Bach vezi cum se înfiripă Dumnezeu. Căci muzica lui este generatoare de Divinitate. O viziune plastică a fiinţei divine ţi se desfăşoară în faţă şi creşte Dumnezeu sub ochii tăi. După un oratoriu, o cantată sau o pasiune, trebuie să existe Dumnezeu. Altcum, toată muzica lui Bach este o iluzie sfâşietoare, ea fiind mult prea nedefinibilă pentru a o degrada într-un deliciu estetic. Ce va fi fost pe vremuri prin ceruri nu se ştie. Doar de la Bach încoace există Dumnezeu... Şi când te gândeşti că atâţia teologi şi filosofi şi-au pierdut zilele şi nopţile în căutarea argumentelor pentru existenţa lui, uitând singurul argument valabil: Bach. (Apud Eugen Simion, Cioran: o mitologie a nedesăvârşirilor, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2014, p.208). Mă întreb retoric cum ar fi comentat George Sbârcea aceste memorabile, splendide fraze ?!
        Bogata zestre de scrieri pe care ne-a lăsat George Sbârcea, este în bună parte rodul acelor întâlniri pe care le-a avut, cum însuşi ne mărturiseşte, în calitate de cronicar muzical, de membru în jurii naţionale şi internaţionale, de impresar sau simplu auditor al numeroaselor concerte, recitaluri, spectacole lirice, festivaluri în ţară şi peste hotare, cu dirijori, artişti instrumentişti, cântăreţi, critici, compozitori... Eu le păstrez adeseori şi autografele, dedicaţiile, corespondenţa, odată cu interviurile, cronicile, portretele prin care am simţit nevoia de a-mi tălmăci impresiile. Ceea ce am reţinut în primul rând din întâlnirile acestea este suflul pasionat al muzicii, al dragostei de muncă şi respectului de om ce trece deopotrivă peste manifestările marilor şi ale mai puţin marilor artişti pe care i-am cunoscut. 
Paginile ce urmează nu sunt fructul unor lungi elaborări. Ele au fost scrise spontan, câteodată pe un ton de anecdotă, întotdeauna la temperatura înaltă a entuziasmului...” (George Sbârcea, Întâlniri cu muzicieni ai secolului XX, Editura Muzicală, Bucureşti, 1984, 240 pag. cu foto. Din Prefaţa cărţii, Bucureşti, 1 noiembrie 1982).
        Am în faţă câteva titluri ale autorului G. Sbârcea apărute de-a lungul anilor la Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor: Ciocârlia fără moarte (Grigoraş Dinicu şi Bucureştiul lăutarilor de altădată), Dimitrie Popovici – Bayreuth (Cântăreţul pribeag 1860-1927), Tiberiu Brediceanu în slujba muzicii româneşti, Mihail Jora (Biografia unui compozitor român din secolul XX), Oraşele muzicii – vol.I, II, Darclée, Puccini (Viaţa şi opera), Rossini sau triumful operei bufe, Jean Sibelius (Viaţa şi opera), Muzica veselă, Jazzul - O poveste cu negri şi mic dicţionar al jazzului, Când Dunărea era albastră - Povestea valsului vienez şi a familiei Strauss ş.a. (altele au fost menţionate în cartea mea „Ademenirea timpului”, capitolul Nobleţea, vocaţia şi cordialitatea maestrului George Sbârcea pp. 191- 216).
Cărţile lui G. Sbârcea au rămas până astăzi şi vor rămâne pentru multe generaţii mesaje spirituale de viaţă revărsată şi tot atâtea îndemnuri către moralitate, muzicologul, scriitorul înţelegând prin creaţie luciditate interioară şi jocul liber al gândurilor. Cărţile citite şi cele concepute pentru a vedea lumina tiparului au fost pentru distinsul cărturar ceea ce a fost şi pentru Vlădica Antonie Plămădeală: „Hrana cea de toate zilele... au fost respiraţia mea. Fără cărţi...viaţa mi se pare fără sens. Trăiesc prin fiecare carte veche sau nouă. Cartea mi se pare a fi mijlocul cel mai puternic de a mă reţine pe Pământ”.
        George Sbârcea a fost capabil să-şi spiritualizeze viaţa, să se reinventeze permanent. A fost un creator, având acel har ca prin vorbe şi scris să te convingă, de pildă, că  evenimentul comentat avea încorporat în el o anumită valoare sau semnificaţie. Pornind de la o celebră distincţie heideggeriană am putea spune că „viaţa” din cronicile muzicale ale maestrului nu se desfăşoară în preajma unor „fiinţări – simplu prezente”, ci a unor „fiinţări – la – îndemână”, pur şi simplu le intuia. Practic realitatea era „vestimentată” de sensuri, iar individul, omul trebuia „urmărit” prin procesul permanent de autoconstituire. După G. Sbârcea, cel puţin cum reiese din scrierile lăsate, ne dă de înţeles că indivizii se schimbă câte puţin cu fiecare acţiune pe care o fac, şi într-un final, ajung să îşi elucideze identitatea prin instaurarea unei dominante a atitudinilor.     
Artistul de geniu, conform concepţiei muzicologului, este voinţa de putere, deoarece el este capabil să elaboreze înţelesuri inedite. Iar ceea ce îi lipseşte „omului de rând” este tocmai acest instinct care îl face să privească lumea cu alţi ochi. Şi atunci te întrebi ce-i autocreaţia? Ea înseamnă, ar veni răspunsul, invenţie de sine. Deci sinele trebuie descoperit!
Pe George Sbârcea l-am descoperit. El ni s-a mărturisit. Patrimoniul său estetic uman ne-a fost dăruit spre înţelegere şi răspândire şi altor generaţii. Evocările, cronicile, monografiile, cărţile, povestirile despre viaţa compozitorilor şi opera acestora ne sunt prezentate, „în măsura în care frumuseţea muzicii se poate tălmăci prin cuvinte”, cum însuşi autorul ni s-a confesat.   
Dr. Nicolae Bucur



Din cartea în pregătire Şoapte de altădatăFile de Jurnal




[1] Ralph Waldo Emerson (n. 25 mai 1803, Boston – d. 27 aprilie 1882), eseist, poet, orator, publicist şi filozof american, liderul mişcării transcendentaliste. Un predicator pentru sine însuşi, Jurnalele sale intime (sursă de idei şi experienţe) s-au suprapus peste Eseuri şi se revărsau în ele. Toate lucrurile aveau pentru el o dublă interpretare, un sens propriu şi unul simbolic. A pledat pentru egalitatea tuturor subiectelor, pentru contemporaneitate şi pentru o artă americană democrată.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu