luni, 29 februarie 2016

Obiceiuri de seceriş



Credinţe străvechi şi ceremonia cununii în localităţile Subcetate, Sărmaş, Hodoşa şi Gălăuţaş, situate pe Valea Superioară a Mureşului

În Doina Dobreanu, Cântecul obârșiei, 294 p.,2011, p. 60-67

Obiceiurile şi cântecele de seceriş au constituit vreme îndelungată, venind până aproape în epoca contemporană, nişte elemente importante ale vieţii spirituale rurale. Se crede că ele alcătuiau un scenariu mitico-ritualic coerent în vremea secerişului, când spiritul grâului trebuia protejat şi susţinut a se perpetua de la o etapă de vegetaţie la alta. Mircea Eliade susţine că unele elemente componente fac parte chiar din edificiul spiritual al neoliticului.
Conform credinţelor arhaice, în holdă sălăşuieşte spiritul vegetaţiei. Înainte de începerea seceratului, holda era considerată un spaţiu închis, inaccesibil pentru forţele malefice. Dacă se termina seceratul holdei în aceeaşi zi în care fusese început, se lăsau seara, ca măsură de apărare, două mănunchiuri aşezate sub formă de cruce în locul în care se continua în ziua următoare.
În timpul seceratului, conform aceloraşi credinţe arhaice, spiritul grâului se refugia în ultimele spice, ca atare, ultima bucată de holdă avea semnificaţia unui spaţiu sacru şi ultimelor spice li se acorda o atenţie specială. Pentru a ocroti spiritul grâului, refugiat în acest pâlc de spice, se pare că atât la români cât şi la alte popoare, câteva spice se lăsau nesecerate, în vremurile străvechi, cu credinţa că astfel se transmite puterea de rod pentru următoarea semănătură. Cercetătorii găsesc interpretări similare privind valorile simbolice ale ultimelor spice: Ion Ioniţă[1] considera că spicele nesecerate ar reprezenta forma originară a lăcaşului puterii de rod a grâului, iar Mircea Eliade afirma că „spicele care nu se seceră conservă forţa vegetaţiei şi pământului.” [2]
Sfârşitul seceratului fusese marcat, fără îndoială, în vremurile vechi, de ample manifestări ceremoniale, impregnate de credinţe şi practici ritualice. Bogăţia lor ar putea fi explicată prin aceea că ele erau înţelese nu numai ca rituri de sfârşit, marcând încheierea unui ciclu vegetal, dar şi ca rituri de început, asigurând astfel permanentizarea rodului viu de la o recoltă la alta.
În zona etnografică reprezentată prin localităţile româneşti de pe Valea Superioară a Mureşului – Subcetate, Sărmaş, Hodoşa şi Gălăuţaş - coexistau până chiar în a doua jumătate a secolului al XX-lea două forme ale lăcaşului de rod al pământului: spicele rămase pe câmp nesecerate, numite „iepurele”, şi cununa, ca obiect ritualic. Am afirmat că aceste obiceiuri s-au perpetuat până în urmă cu câteva decenii deoarece îmi sunt mie însămi cunoscute. Zona aceasta de munte nu a fost colectivizată şi sătenii au continuat să practice o agricultură de subzistenţă, arând pământul cu plugul tras de animale şi secerând holdele cu secera, până în urmă cu 10-15 ani. Îmi amintesc bine de felul cum se îndemnau să termine holda  „pentru a prinde iepurele”.
Dacă în seceratul familial se recurgea la obiceiul de a lăsa câteva spice nesecerate, la seceratul de clacă, de obicei claca sub formă de ajutor reciproc, claca la notabilităţile satului sau la persoane în nevoi, din ultimele spice se împletea cununa. Seceratul cu lume multă, sub formă de clacă, este o continuare a unor forme vechi de întrajutorare specifice obştilor săteşti.

Împletirea cununii se făcea la terminarea seceratului din cele mai frumoase spice luate din ultimul snop sau din bucata de holdă lăsată nesecerată. Unele din versurile culese în comuna Gălăuţaş, în 1971, de profesorul Marcel Cîntea par a fi mai degrabă ale unui cântec interpretat în vremea în care fetele împleteau cununa decât strigături:
„Când omătul se topea,/ Badea plugul şi-l gătea./ Luă plugul din cetori,/ Pogănici de pe cuptori./ Luă plugul din cetoare,/ Pogănici de pe cuptioare./ Acolo-n jos şi mai în jos/ Se scaldă Domnul Hristos./ Tot se scaldă şi se-ntreabă:/ Ce-i mai bun pe-acest pământ,/ Ce-i mai bun ca bou-n jug?/ Că răstoarnă pământu/ De semănă grâu roşu,/ Grâu de vară şi secară,/ Să se coacă până-n vară,/ Să facem cunună iar”.
În cunună se împleteau uneori şi flori de câmp, aşa cum relevă şi strigăturile:
„Venim de la secerat/ De la grâu din Dealul Lat/ Mândră cunun-am gătat/ Pe de lături cu spicuţe/ La mijloc cu busuioc/ Să fii, gazdă, cu noroc!/ Hu, iu, iu, iu, iu !” ( Sărmaş);
„Venim de la secerat/ Mândră cunun-am gătat/ Pe de lături cu cercei/ La mijloc cu busuioc/ Să fii, gazdă, cu noroc!” (Subcetate şi Hodoşa);
„Mândră cunun-am gătat/ Pe de lături cu saştiu/ La mijloc cu busuioc/ Să fii, gazdă, cu noroc!” (Gălăuţaş) 

Podoabele cununii aveau şi ele valoare ritualică: busuiocul pentru noroc, iar saştiul, prin faptul că este mereu verde, pentru continuitatea vegetaţiei, permanenţa rodirii.
Cununa era purtată pe cap, cu solemnitate, de una dintre secerătoare: o fată tânără care trebuia să dovedească şi calităţi precum: hărnicia, vrednicia, frumuseţea şi, nu în ultimul rând, puritarea. Apropiindu-se de primele case din sat, secerătorii îşi vesteau cu bucurie prezenţa, prin chiuituri:
„Bine-mi pare c-am gătat,/ C-am gătat de secerat,/ Că de luni dimineaţa/ Până sâmbătă sara/ Mare-o rămas miriştea./ Păsărică de pe munte,/ Du-te la bădiţa-n curte/ S-aducă boii din munte,/ Să s-apuce de cărat/ C-am gătat de secerat;/ Să s-apuce de adus,/ Că noi şi clăiţi l-am pus./ Hu-iu-iu-iu-iu!” (Subcetate)

Câteva secvenţe ritualice mai semnificative pot fi remarcate în drumul parcurs de alaiul de secerători de la holdă şi până la casa gazdei. Între acestea, actul ritualic al udării cununii şi a secerătorilor avea o semnificaţie deosebită: asigurarea rodului bogat prin prezenţa ploilor la vremea potrivită. Sensul profund al udării cununii a fost bine intuit de Ion Ionică: „Apa din ritualul agrar poate fi, de altfel, interpretată ca apă vie (…) menită să asigure continuitatea vieţii geniului agrar …” [3] 
Trecând prin sat, secerătorii îşi anunţau prezenţa prin strigături şi cereau să le fie udată cununa cu apă, dar şi cu vin şi bere, făcându-se aluzie la petrecerea care va urma la casa gazdei.
„Venim de la secerat,/ Şi holda noi am gătat,/ Holdă faină de secară/ Şi de grâu de primăvară./ Coborâm din Picioraş,/ Cu cununa mintenaş./ Cărăruşă prin otavă,/ Ajungem la om de treabă./ Frunză verde de coceni,/ Ajungem pe la Dobreni./ De-ar avea atâta apă/ Să ne ude cununa,/ Să ne-mplinească voia,/ Tăt cu apă şi cu bere,/ Să ne facă pe plăcere;/ Tăt cu apă şi cu vin,/ Să facă voia deplin./ Hu-iu-iu-iu-iu!” (Subcetate)
„Foaie verde de alună/ Trebe apă la cunună;/ Foaie verde, foaie lată,/ Cununa trebe udată./ Hu, iu, iu, iu, iu!” (Sărmaş)
Secerătorii provoacă asistenţa să le ude cununa prin strigături deseori ironice, ca de exemplu:
„Ieşiţi, ciume, din bordei,/ De vedeţi afară ce-i!/ Afară plouă de cură,/ Ciumele nu ies din şură;/ Afară plouă de varsă,/ Ciumele nu ies din casă./ Nu ştiu văile-au secat,/ Ori cofele s-au uscat,/ Că pe noi nu ne-o udat./ Cărăruşă p-ingă drum,/ Ne-o udat un om nebun,/ Câtă apă –ntr-o fântână,/ Toată şi-o luat-o-n mână;/ Câtă apă p-ingă casă, / Tătă şi-a luat-o-n vasă.” (Gălăuţaş)
La casa cu şapte fete/ Şi fântâna sub perete/ Mor pisicile de sete…/ N-o avut atâta apă/ Să ne ude cununa,/ Să ne-mplinească voia,/ Or le-o fost greu a ieşi/ Şi pe noi a ne stropi?/ Le-o fost greu a alerga/ Să ne ude cununa?/ Hu, iu, iu, iu, iu!” (Sărmaş)
Se întâmpla uneori să se înfiripe un oarecare dialog, prin strigături, între secerători şi udători, adresându-şi reciproc mulţumiri:
„Să trăiţi secerători,/ C-aveţi cununa cu flori!/ Noi cu apă vă stropim,/ Rodul holdei să-l sporim./ Hu, iu, iu, iu, iu!” (Sărmaş)
„Mulţumim la dumneavoastră/ C-aţi udat cununa noastră/ Tăt cu apă şi cu vin,/ Ne-aţi făcut voia deplin;/ Tăt cu apă şi cu bere,/ Ne-aţi făcut-o pe plăcere./ Cărăruşă prin ovăs,/ Ne-a udat un om ales;/ Cărăruşă prin otavă,/ Ne-a udat un om de treabă.” (Gălăuţaş)
„Ţine-i Dumnezeu mâna,/ Cui ne-o udat cununa,/ Să mai ude de-astea,/ Şi la anu’ care vine/ Să ude cununi de pâne;/ Şi la anu viitor,/ Să ude cununi de flori/ Hu-iu-iu-iu-iu!” (Subcetate)
Cununa putea fi udată de oricine, ca atare, mulţumirile erau cu adresare directă pentru fiecare categorie din comunitatea sătească şi aproape cvasiidentice în toate localităţile amintite, de altfel învecinate:
„De ne-o udat o fetiţă,/ Crească-i florile-n cosiţă!/ De ne-o udat fată mare,/ Crească-i florile-n cărare!/ De ne-o udat fecioraş,/ Crească-i flori în colopaş!/ De ne-o udat o bătrână,/ Crească- rujile-n grădină!/ Hu, iu, iu, iu, iu!” (Gălăuţaş)
„De ne-o udat un bătrân,/ Crească-i florile în sân!/ De ne-o udat o bătrână,/ Crească-i florile în mână!/ De ne-o udat o nevastă,/ Crească-i florile - n fereastră!/ De ne-o udat o fetiţă,/ Crească-i flori în grădiniţă!/ De ne-o udat fecioraş/ Crească-i flori în colopaş!/ Hu-iu-iu-iu-iu!” ( Subcetate)
„De ne-o udat v-un ficior,/ Crească-i boii în ocol!” (Hodoşa)

În vreme ce secerătorii se apropiau de casa gospodarului a cărui holdă s-a isprăvit de secerat în acea zi, prin aportul tuturor celor prezenţi, rosteau strigături prin care vesteau terminarea seceratului şi aducerea cununii:
„Săraca găzdoaia noastră,/ Cum se uită prin ciotori,/ Cum îi vin secerători,/ Cum se uită prin ciotoare,/ Cum îi vin secerătoare./ Hu-iu-iu-iu-iu!” (Subcetate)
„Săraca găzdoaia noastră,/ Cum se uită pe fereastră,/ Că-i vin lucrătorii-acasă,/ Se uită pe la cetori,/ Că vin a ei lucrători. Hu-iu-iu-iu-iu!” ( Sărmaş)
În unele strigături se fac gazdelor urări de rod bogat asemănătoare cu cele din colindele străvechi:
„Ieşi afară, gazdă mare,/ Uită-te pe la cetoare/ Cum îţi vin săcerătoare!/ Uită-te pe la cetori/ Cum îţi vin secerători!/ La săcerat tu ne-ai mânat,/ Holdele ţi le-am gătat./ Pune boii la adus/ Că-n clăiţe ţi le-am pus./ Fie-ţi stogu cât casa/ Şi grămada cât masa,/ Ca să mânce stăpâna/ Cu stăpânu-alăturea! Hu-iu-iu-iu-iu!” (Gălăuţaş)
„Venim de la secerat,/ Mândră cunun-am gătat,/ La mijloc cu busuioc,/ Să fii gazdă cu noroc!/ Să mai pui grâu în pământ!/ Şi mai zicem v-un cuvânt:/ Ţie-i Dumnezeu pumnu/ Cui o sămănat grâu!/ Ţie-i Dumnezeu mâna/ Cui o făcut cununa!/ Şi în anii viitori/ Să facă cununi de flori!/ De unde-am făcut cununa/ Mare-o rămas miriştea,/ Cât şi vara cosirea.” (Hodoşa)
Se rosteau cuvinte de laudă la adresa gazdelor, relevându-se bunăstarea acestora şi frumuseţea locuinţei lor, cerându-se şi plata pentru cunună:
„Cât îi satu ăst de mare/ Nu-i casă c-a dumitale,/ Pe la uşi, ţâţâni cu ruji,/ La ferşti cu flori domneşti,/ Pe cuiere cu pitele,/ Pe masă cupe cu bere,/ Pe cuiere rozmarin,/ Pe masă cupe cu vin./ De mi-i pune vin pe masă,/ Ţi-oi băga cununa-n casă./ De ni-ţi pune vin gustos,/ Vom pune cununa jos./ Hu-iu-iu-iu-iu-iu!” (Gălăuţaş)
„Cât îi Hodoşa de mare,/ Nu-i casă c-a dumitale:/ Pe de lături văruită,/ Şi-năuntru zugrăvită,/ La fereşti,/ Cu flori domneşti,/ Pe la uşi,/ Cu flori şi ruji./ Cărăruşă prin otavă,/ Secerăm la om de treabă;/ Cărăruşă prin ovăz,/ Secerăm la om ales./ Tăiem cuie şi butuci,/ Gazdă, rachiu să ne-aduci!/ Tăiem cuie şi răsteie,/ Gazda rachiu să ne deie!/ Cununa noastră-i gătată,/ Nu v-om da-o fără plată;/ Cununa noastră-i gătită,/ Nu v-om da-o neplătită,/ Hu-iu-iu-iu-iu-iu!” (Hodoşa) 

Alaiul intra în curte, apoi în casă, înconjura masa de trei ori, pe masă aflându-se sticla de băutură şi plăcintele din făină de grâu umplute cu brânză şi coapte în cuptor.
„De trei ori pe lângă masă,/ Să iasă răul din casă,/ Să s-adune binele,/ Să se coacă grâiele./ Hu-iu-iu-iu-iu!” (Subcetate)
Cununa era predată gazdei era aşezată la loc de cinste deoarece ea simboliza puterea de rod a pământului. Conservând această puterea magică transmisă de la un an la altul, cununa era păstrată până la noua recoltă.
Fiecare secerător era răsplătit pentru aducerea cununii cu câte un pahar de ţuică şi cu câte o plăcintă, plăcinta de grâu putând să aibă chiar semnificaţia simbolică de împărtăşire din grâul noii recolte. Un moment culminant al obiceiului, pentru seceratul cu clacă, era jocul cununii, având în vremurile vechi rostul de promovare a fertilităţii [4], iar mai recent o bună ocazie de petrecere. 

După cum bine s-a putut observa, textele legate de obiceiul cununii culese în această zonă etnografică erau rostite, sub formă de strigături. Se poate presupune că aceasta ar fi fost modalitatea arhaică de interpretare în cazul ritualului agrar legat de momentul seceratului. [5]
În prezent, obiceiul cununii în amintitele localităţi de pe Valea Superioară a Mureşului - Subcetate, Hodoşa, Sărmaş şi Gălăuţaş - se mai păstrează doar în amintirile unor persoane trecute de vârsta de 60 de ani. Textele citate le datorăm foştilor profesori de limba română din aceste localităţi: Marcel Cîntea din Gălăuţaş, Ileana Tarcău din Sărmaş şi Doina Dobreanu din Subcetate, profesori care în perioada 1970-1975 au avut preocupări de a culege şi valorifica folclorul localnic.




[1] Cf. Cîntecele cununii 1989, p. 7
[2] Id., p. 7
[3] Cf. Cîntecele cununii 1989, p. 10
[4] Nicolae Bot, în Cîntecele cununii 1989, p. 11
[5] Nicolae Bot, în Cîntecele cununii 1989, p. 29

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu