Ziua iei naționale, la Toplița
25 iunie 2016
„Ia
este o carte scrisă cu toate culorile rare ale cerului și pământului,
e icoană
cusută cu fire de suflet vegheat de Dumnezeu”
(Valentin Marica)
A cinsti ia națională este cel mai
frumos omagiu adus țăranului român atât de înfrățit cu „terra” – pământul, de
unde vine și numele de „țară”. Și țara va dăinui, va rămâne țară, atâta timp
cât vor mai fi iubitori ai pământului străbun, iubitori de limbă, de port și
credință.
Ziua iei naționale s-a sărbătorit la
Casa de Cultură din Toplița, ca urmare a invitației lansate de Asociația A.D.I.
Călimani-Giurgeu, având ca parteneri Municipiul Toplița și Casa de Cultură
Toplița.
1.1. Ia sau cămașa
Ia sau cămașa românească (fr. la
blouse roumaine) este cea mai frumoasă și mai expresivă piesă componentă a
portului tradițional, chintesență a sufletului, a spiritului creator și a
gustului estetic.
La prima vedere, cuvintele ie și cămașă sunt sinonime, dar aș dori să menționez micile inadvertențe
/nuanțe semantice pe care le percep, pornind de la istoria fiecărui termen.
Etimonul pentru cămașă este camisia, un cuvânt din limba arhaică
europeană, atestat la romani – camisia -
în secolul al IV-lea [i][1],
dar provenind din fondul lexical străvechi celtic/ galic/ daco-tracic. Este firesc
să îl regăsim în mai multe alte limbi (romanice): fr. Chemise, port., span., catalană, galiciană Camisa, it. Camicia,
bască Kamiseta, alb. këmishë).
Portul românesce, născut pe
străvechea vatră a civilizaţiei dacice, păstrând elementele fundamentale ale
portului dacilor imortalizaţi pe metopele de pe monumentul de la Adamclisi şi
pe Coloana lui Traian de la Roma, are ca principală piesă cămașa. Este
remarcabilă asemănarea dintre costumul dacic şi iliric, pe de o parte, şi cel
românesc, pe de altă parte, dovadă că geneza poporului nostru este traco-iliră.[ii][2]
E vizibil că noi moștenim structura fundamentală şi liniile de croi ale
costumului dacic, și că le găsim pe întreg spațiul locuit de români.
Cuvântul ie, potrivit dicționarelor limbii române, provine din lat. (vestis)linea „(haină) de in”. E vorba, așadar, de un anume tip de
cămașă femeiască (nu și bărbătească), mai subțire, din in. Credem că s-a
încetățenit mai recent în limbă. Argumentul este că ie este un termen singular, pe când în jurul cuvântului cămașă s-a
creat o bogată familie lexicală. [3]
Temenul de cămașă este încetățenit în special în Transilvania și Moldova, cel
de ie, în Muntenia, dar, în
accepțiunea actuală, cămașa face
trimitere la cămașa bătrânească, arhaică, confecționată din pânză de casă, pe
când termenul de ie se referă la
cămașa modernizată prin croi, ornamentație și textură.
1.2. Cămașa femeiască și
cămașa bărbătească
Cămașa este piesa de vestimentație
care acoperă partea superioară a corpului - bustul și mâinile. Este, așadar,
cămașă femeiască și cămașa bărbătească.
Cel mai vechi tip de cămașă
femeiască din România este cel cu mâneci ample, care pornesc de la gât şi care
sunt adunate în partea inferioară, prin încrețire, în fodori; are stanii bogaţi
care se prelungesc uneori cu poalele lungi şi largi. Unele cămăşi nu au guler,
dar pe muchiile creţurilor de la gât şi ale fodorilor cu care se termină mâneca
se coseau modele ornamentale numite lunceţ/ ciupag. Croiala cămăşii este
simplă, cu clini la subraţ şi cu pavă.
Tipul arhaic de cămașă bărbătească
este cămaşa cu barbori şi clini. Se croiește pe lungimea pânzei, faţă şi
spate. Se decupează în rotund gura cămăşii, apoi se despică in faţă, pe mijloc,
15-20 cm; se ataşează mânecile, fără manşetă şi fără nici o răscroială. Se
intercalează pe părţi, pentru lărgirea poalei, căte doi clini croiţi dintr-o
foaie de pânză tăiată în diagonală, iar sub braţ pava. De la mijlocul
spatelui spre poală este introdus un clin în forma literei „M” numit barbor.
Despre cămaşa bărbătescă cu barbori, un cercetător german afirma într-o lucrare
publicată în 1666 că aceasta este un tip străvechi de cămaşă, cuvântul „barbor”
fiind moştenit din latinescul „barbula”.[4]
Ornamentaţia cămăşii de sărbătoare cu barbori este simplă şi constă doar în
decorarea gulerului îngust cu diverse cusături, cu mărgele uneori, în asamblarea
părţilor componente cu cheiţa şi în tivirea cu găurele sau cu ajur.
[1] Cf. Secoşan, Petrescu 1984, p.44
[2] Arta populară românească, 1969, p. 282
[3] Cămașă de noapte, cămașă de zale, cămașă de forță; a-și da și cămașa
de pe el, a rămâne în cămașă, a nu avea pe unde să-ți scoți cămașa, a nu-l mai
încăpea cămașa, a nu avea cămașă pe el, a arde cămașa pe cineva; cămeșuță,
cămeșoaie.
[4] Cf. Secoşan, Petrescu
1984, p. 12
IMAGINI DIN EXPOZIȚIE
SUBCETATE:
SĂRMAȘ:
VOȘLOBENI:
CORBU:
TOPLIȚA:
NOTE:
“Costumul tradițional este un adevărat templu la purtător, o imago mundi care conţine o sumă de simboluri, hierofanii, revelări ale sacrului care îi dau o poveste şi ne dau în acelaşi timp nouă o identitate culturală unică, inimitabilă. Ăsta este adevăratul brand românesc, templul la purtător – costumul popular tradiţional, în care românul ştiut să-şi etaleze de-a lungul vremii valorile, în momentele-cheie ale existenţei sale. Atunci avea şi textele explicative, textele de folclor literar, care rezonau cu desenele, cu hieroglifele de pe costume. Căci pe costum este scris acelaşi lucru – iată o viziune teologică deja! – anume că omul poate accepta lumea nevăzută pornind de la simbolurile din lumea văzută şi astfel să-şi taie un drum înspre Dumnezeu.
Un costum nefalsificat trebuie să conțină o narațiune cosmologică, e o minirecapitulare a cosmosului. Și este mai usor să înțelegi, dacă te ajuți de textul unei colinde, care capătă astfel, alăturată simbolurilor de pe costum, un înțeles aparte: ‘Iată vin colindători/ Printr-înșii și Dumnezeu /Îmbrăcați într-un veșmânt / Lung din cer până-n pământ/ Scris e-n spate, scris e-n piept/ Scris e-n șale, scris în poale/ De-amandoua părțile scris câmpul cu florile/ Iar prejurul poalelor scrisă-i marea tulbure/ Pe-ai săi umerei scriși sunt doi luceferi/ Pe umărul de-a dreapta scrise-s Soarele și Luna/ Pe umărul de-a stanga închipuită-i lumea.” – Prof. Ioan Sorin Apan
“Acum când cunoaştem vechimea, sacralitatea, funcţia apotropaică (alungarea duhurilor rele) a acestor simboluri, înţelegem cu adevărat afirmaţia lui Ioan Sorin Apan de mai sus. Informaţia nu ne mai permite să fim indiferenţi. Nu dispariţia folclorului este pericolul cel mai mare, ci denaturarea, vulgarizarea, manelizarea lui, din păcate uneori chiar de către cei care îl promovează: cântăreţi, instructori de dans popular, relizatori de emisiuni tv etc. Nu cu disperate strigăte de alarmă de genul „ne pierdem tradiţia!”, „dispare folclorul!” sau „ ne pierdem identitatea!”, trebuie să ne apropiem de aceste simboluri, ci cu conştiinţa mileniilor pe care le avem în spate şi mai ales cu multă duioşie.” – Harris Wallmen
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu