Scrisoare neexpediată
Iubite coleg, dragule, Nicu Moldovan
M-am
întrebat în acest început de februarie 2017 ce se alege din tainele pe care le
ducem cu noi pe lumea cealaltă?
Mi-am
răspuns! Tainele vor rămâne...Ele îşi schimbă numai vatra, locaşul...care-i
alta/altul, poate fără prea multă căldură şi lumină, poate cu ierni şi mai
aspre şi mai multă zăpadă...poate acolo în ceruri, unde sunt şi oameni şi îngeri?!
La
ultima vizită pe care ţi-am făcut-o la domiciliul tău din Sfântu Gheorghe,
(Aleea Centralei nr.2, Bloc 9, Sc.D, Ap.9), în toamna anului trecut, ţi-a fost
atât de greu să-mi spui că te „cucereşte” din ce în ce mai mult „vlăguirea”, îţi
dă târcoale... vine spre tine ca un tăvălug ... „sfârşeala”. Am intrat în
„jocul” tău ca un personaj, mai mult tăcut, nu-mi găseam cuvintele de alint şi
îmbărbătare...Într-un târziu mi-am îndreptat privirea spre maşina de scris,
postată în camera de lucru, într-o oarecare aştepare, a mâinilor şi degetelor,
deacum obosite...În ea am zărit o filă, parcă încă imaculată, întrebându-te pe
când... Gestul şi mimica ta fu răspunsul nonverbal, ce aducea parcă a pâlpâirii
şi apoi a stingerii unei lumânări în plină noapte...în chilia unui pustnic,
pregătit să-şi pună capul pe o pernă pentru un somn uşor...spre o a doua zi. Te-am
încurajat şi îmbărbătat reamintindu-ţi de evenimentul sărbătoririi aniversării tale
a celor 90 de ani de viaţă. Ai păşit atunci, la sărbătoarea ta, alături de
bastonul elegant ca şi vestimentaţia şi ţinuta stăpânului său, ca un lord, ce-i
drept puţin aplecat din şale... Ţi-a revenit un uşor şi galeş zâmbet dintr-un
trecut îndepărtat (anii 1946-1968), când probabil pe scena din sala de
spectacole din Vâlcele, erai în rolul unui personaj mai şugubăţ, pregătit să
dai o politicoasă replică infatuatului „partener” de dialog...
Ce vremuri bogate
de spiritualitate nea Nicule! ... învăţător, profesor, director de şcoală, animator
cultural, artist amator, talentat povestitor, dotat cu un
bogat bagaj de snoave...
Îşi mai
amintesc oare spectatorii de pe atunci, părinţii copiilor la care le-ai predat,
dar tinerii, intraţi şi ei de ani buni în plină viaţă...de toate acele frumoase
şi inedite „isprăvi” pe care le-ai lăsat moştenire pe acele locuri natale şi
încă atâtea altele? Evident că da! nea Nicule, Nicu bácsi, cum ţi se adresau
atâţia, fie el român, fie el maghiar, pentru că le vorbeai la perfecţie limba,
pentru că le erai adevărat părtaş şi sfetnic la toate, bucuriile şi necazurile
lor...
Apoi să-l
venerăm pe muzeograful etnograf al Muzeului Judeţean Covasna, pe culegătorul şi
cercetătorul folclorului, datinilor şi obiceiurilor străvechi moştenite din
bătrâni, pe talentatul iconar, a cărui apreciată colecţie îşi va aştepta, în
timp, noi admiratori. Profesorul Nicolae Moldovan este autorul şi al unei
deosebit de preţioase cărţi Monografia
Vâlcele, o „dorinţă veche şi arzătoare”, a prietenului şi colegului meu de
breaslă, despre satul său natal, împlinită în anul 2013. Am savurat cu o deosebită
plăcere şi înţelegere cărturărească studiul
monografic. Îl consider un dar
preţios, cu acea plecăciune şi smerenie în faţa distinsei sale persoane care a
publicat-o la o vârstă venerabilă, adresându-i calde şi drăgostoase mulţumiri
pentru dedicaţia făcută în acel sfârşit de martie, acum trei ani. Cu aleasă preţuire bunului amic Nicolae
Bucur, neobosit truditor în domeniul valorificării tezaurului cultural străbun -
Sf. Gheorghe 29.03.2014.
Dar să mă
întorc la acel octombrie din anul 2016...După o oră şi ceva de „dialog” a sosit
momentul despărţirii, pentru a ne revedea cu alte ocazii. Te-am lăsta în acel
„cămin” liniştit, încărcat de cărţi, picturi, icoane, colecţia obiectelor de
ceramică, ceasornice, glastre şi ghivece de flori...şi maşina de scris, „unealta” clasică a prietenului meu cărturar,
căreia nu am putut să nu-i mai „ofer” o privire...
Ţi-ai întins
braţele la despărţire, parcă ai fi vrut să strângi în/la tine seara şi noaptea
acelei toamne agitate şi deloc parfumată. Ajuns în faţa blocului, te-ai ostenit
să ieşi în balcon şi să-mi mai adresezi un... „la revedere” şi un „drum bun”,
cu braţul ridicat a salut simbolic, pesemne pentru alte zile de „întâlniri”
amicale. M-ai copleştit atunci, poate ca niciodată, cu galanteria ta binecunoscută.
Rememorez pe moment, poate puţin o ştiu, că ţi-am „arhivat” cunoscuta şi
îndrăgita ta vorbă atât de familiară: dragule!
Nu-ţi voi uita nicicând această drăgălaşă şi amicală adresare...Poate pentru
tine a devenit ceva atât de firesc încât nici nu ţi-ai dat, probabil, seama, ce
a însemnat pentru noi, prietenii tăi, şi încă atâţia cunoscuţi, „ticul” tău
verbal... „Dragule” nea Nicu!
Delicateţea presupune o „distilare” continuă
în lăuntrul individului, persoanei, reflectam, la acea dată, în trenul ce mă
ducea acasă. Şi-mi veni în minte, la intrarea în scara blocului meu, o reflecţie
de zile mari: Delicateţea e fundalul
marilor simfonii sufleteşti.
Convorbirea
telefonică în preajma Anului Nou 2017 mi-a frânt sufletul de vibraţia şi
tristeţea din glasul tău şi acel adânc oftat, parcă venit din mari depărtări.
Ne-am urat La mulţi ani...La mulţi ani cu sănătate. Speram, ne doream, să ne mai
revedem, să ne mai auzim, crezând că suferinţa poate fi consolată cu o nouă
vizită, cu o vorbă de duh.
N-am apucat să te mai văd, ne-am auzit
telefonic cu două săptămâni înaintea
marii tale călătorii în ceruri... Încărcat de ani şi de osteneli trupeşti, cu
frumuseţea şi bogăţia strădaniilor tale ne-ai lăsat de veghe portretul tău spiritual cu tot ce-a
avut frumos şi înţelept, poleit cu bunătate şi spiritualitate.
„Natura ne-a făcut o mare nedreptate când ne
sileşte să cheltuim în copilărie toată comoara noastră de lacrimi. Trebuia să
ne grijească plânsul pentru zilele de mai târziu – când vin adevăratele
dureri...” se confesează marele poet al
Răşinarilor. Râurile noastre de lacrimi s-au transformat în „lacuri”...pentru
că ele erau stropuri, stropuri de cerneală aşternute pe foaia imaculată ori
cuvinte şi sintagme apăsate pe clapele maşinii de scris şi mai recent pe
tastatura laptopului...Paginile astfel concepute deveneau lucrări, comunicări
ştiinţifice rostite la manifestările noastre culturale şi văzând lumina
tiparului în reviste şi publicaţii de specialitate, volume, cărţi. Oare câte
asemenea studii şi scrieri pline de mărturii şi încărcături istorice, obiceiuri
şi tradiţii, materiale etnografice şi folclorice au ieşit de sub mâna
distinsului meu coleg şi amic, nea Nicu Moldovan? Un lucru rămâne cert, că
numai pentru Monografia Vâlcele, de-a
lungul anilor autorul a scris, a publicat şi a adunat sute de file, dosare
întregi cu rezultatul cercetărilor la
faţa locului, la care s-au alăturat paginile arhivelor, ne mai vorbind de
„tezaurul” de fotografii şi ilustrate, schiţele pregătite din muzeele centrului
de judeţ Covasna. Cartea sa Mărturii despre oameni şi locuri din Carpaţi,
editată în 2008, devine pentru cititorul de astăzi o adevărată arhivă de
amintiri „narate” de cel care de-a lungul vremii a fost într-o permanentă „sfătoşenie”
cu lumea ruralului şi nu numai. Călăuzit de omenie şi sinceritate, nea Nicu, a
semănat şi sădit flori, peste tot unde a păşit, care au crescut în sera de
suflete a tinerilor şi vârstnicilor, flori al căror parfum îl poţi mirosi
deschizându-i paginile scrierilor lăsate şi ale manuscriselor ce se cer a fi
studiate şi editate.
Tristeţea şi
singurătatea mea din aceste clipe se aseamănă cu craterul unui vulcan care s-a
stins. Stau la biroul meu şi-n faţa cărţilor bibliotecii şi gândul mă duce la
Tine, dragule nea Nicu, la amintirile
ce-au licărit şi ars odinioară, fie la muzeul unde ai lucrat atâţia ani, fie la
şezătoarele noastre de la Sfântu Gheorghe, Covasna, Araci, Vâlcele, dar şi la scurtele noastre convorbiri telefonice.
Se spune: trecutul e noapte – iar amintirile
candele care cu vremea se sting. Ai fost o fiinţă sensibilă, dreaptă şi tandră.
Îmi povesteai deunăzi cum că regreţi că n-ai putut să scrii de-atâta vreme...Ţi-am
înţeles oboseala...pentru că principiul tău a fost de-a nu te conforma cu
statul „în aşteptare”... Ani în şir ai urcat vârfuri de munţi, şi-ţi vine greu
la „poalele” unor palide dealuri, pentru a folosi un eufemism. Cuvintele
veneau, (erai încă atât de lucid), ele trebuiau doar mângâiate şi aşternute...
Din păcate în ultimul timp, la o asemenea vârstă, şi slovele încep să devină
urne care încearcă să închidă patimele sufletului...Ţi-am înţeles neliniştea,
ne-am consolat şi cu regretele, zicându-ne: „tăcerea e anticamera uitării...”
Profesorul, muzeograful Nicolae Moldovan,
cetăţeanul de onoare Pro Urbe al
municipiului Sfântu Gheorghe, veteranul de război, ...câtă pasiune, optimism şi
elan, cu decenii în urmă, al acestei nobile persoane, îmi zic...! Unde ajungem
Doamne...? Nu ne putem ascunde realitatea,
ea ne aduce în faţa oglinzii vieţii şi ne „pictează”..., adevărul se
înfăţişează.
De ce ne desparţi de oamenii
adevăraţi şi buni, Doamne?
Legea vieţii şi morţii vom spune!
Şi apelăm iarăşi la slovele cărturarului: „Suntem
tributarii morţii...Fiecare ceas, fiecare clipă ne cere o fărâmitură de viaţă.
Aşa ne topim pe nesimţite...Soarele cu
apusul lui de purpură e roşit din sângele nostru...”
Vrednică de pomenire să-i fie
memoria şi faptele sale.
Cinstea, bunătatea şi omenia lui
Nicolae Moldovan să ne fie mărturie şi călăuză în vieţile noastre.
Dumnezeu să-l ocrotească în pace şi linişte ! NICOLAE BUCUR
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu