ASOCIAȚIA CULTURALĂ „DOBREANU” - Subcetate, Harghita: Omagiu doamnei profesoare Ana Dumitrescu

„Viața îți taie aripile și rădăcinile, până când nu ai nevoie de aripi și rădăcini, doar dispari în forme și ființa ta Zboară.” (Bert Hellinger)

Aflu cu profundă tristețe că doamna profesoară Ana Dumitrescu s-a mutat în Ceruri… Dumnezeu să o odihnească în pace ! Fie-i amintirea veșnică !

Nu ne-am văzut niciodată, dar ne-am cunoscut, într-o oarecare măsură, activând în Cenaclul la distanță „Prietenia”, condus de domnul Ioan N. Oprea, unde eu am ajuns la recomandarea prietenului nostru comun, domnul Ioan Grămadă.

I-am descifrat sufletul de o rară frumusețe al doamnei puțin câte puțin, citindu-i paginile semnate în cuprinsul cărților cenacliștilor, alcătuite la inițiativa și cu coordonarea domnului Ioan N. Oprea, sprijinit îndeaproape de prieteni devotați, în special de domnul Constantin Hușanu, în activitatea de tehnoredactare, și de doamna Ana Dumitrescu, la corectură și la comunicare. Dumneaei a fost „liantul prietenos” al celor din Cenaclul la distanță. Ori de câte ori am neglijat sau am avut ezitări în a continua colaborarea, din diverse motive, doamna Anișoara a fost cea care m-a sunat și, cu vocea ei caldă, duioasă și melodioasă, a izbutit de fiecare dată să mă mobilizeze, să mă încurajeze, să mă determine să fac promisiunea de a scrie, știind că o voi și onora până la termenul stabilit. Timbrul vocii, entuziasmul cu care îmi vorbea, mesajul optimist pe care mi-l transmitea nu-i trădau nici vârsta, nici suferințele fizice care o obligau să rămână „în pătrățelul pereților betonați” ai unui apartament situat la etajul 6, într-un imobil cu fereastra deschizând perspective spre teiul eminescian din Copou.

„Eu pe toți i-am îngrijit, pe mine cine mă duce la doctor, că din casă nu mă pot deplasa. La doctor ? Cu vederea nu stau bine. Cu inima nici atât. Picioarele adesea nu-s disponibile. Coloana vertebrală nu mă lasă să stau și să scriu la o masă, ca oamenii. Ies în lume prin telefon, el mi-i cea mai fidelă cale de comunicare (…) Mă pierd cu gândurile în taifasuri.” Toate aceste neajunsuri care îl încearcă pe om la senectute, doamna Ana Dumitrescu le-a înfruntat cu demnitate și înțelepciune :

„Adesea, de dimineață și pănă seara târziu… sunt ocupată, fie la telefon, fie pe Internet. Astfel mi-am găsit sensul vieții, la limita superioară a vârstei. Citisem pe Internet că „ existența omului fără un sens nu înseamnă viață”, dar eu trecusem deja prin oceanul meu de evenimente și conștientizasem că destinul trebuie influențat printr-un comportament activ de credință, dragoste și speranță.” Sunt fragmente din emoționanta confesiune publicată sub titlul „Un ocean de evenimente…”, în volumul „Viață, viață…” (p. 241), pagini extrase din volumul de autor „Fereastră deschisă”(2014).

Cei trei corifei ai Cenaclului la distanță, confruntându-se cu singurătatea pe care ți-o aduce senectutea, la pachet cu boli, neliniști, angoase, au găsit leacul acestor inevitabile stări de spirit, prin lectură, prin cultivarea prieteniei, prin realizarea de cărți tematice colective, precum : „Cu prieteni, despre prietenie” (2012), „Singurătate” (2013), „Darul vieții : Dragostea” (2014), „Dorul de acasă” (2014), „Viață, viață…” (2015), „Nu uita” 2015), „Lumea se grăbește. Încotro ? România Mare” (2017) și multe-multe altele.

Doamna Ana Dumitrescu avea vocația prieteniei, știa să se dăruiască. Mi-am dat seama nu doar citindu-i părerea referitor la aceasta, ci i-am simțit și disponibilitatea de a o oferi în lungile conversații cu domnia sa.

„Prieteniile adevărate, ca și familia, au valoarea lor intrinsecă, afirma doamna Anișoara (…) În mod deosebit, spre ultima parte a vieții, când începi să prevezi inexorabilul final, când te confrunți cu stări precare de sănătate și accepți ideea că nu mai dorești nimic material, apar noi stări de spirit ; atunci, prietenii trebuie menținuți cât mai aproape, să le poți spune câtă nevoie ai de ei (…) Cultivând relațiile unor prietenii adevărate și meditând la încrederea ce o obținem – energia, forța vitală, buna dispoziție, echilibrul sufletesc, distincția, spontaneitatea, dar mai ales respectul față de prieteni, dar și față de noi înșine -, devenim mai valoroși, mai generoși și mai demni pentru societatea în care trăim. Prietenia interumană este precum „soarele pentru natură”, ea ne luminează mintea, ne încălzește sufletul și ne ocrotește când viața ne-o cere.” („Cu prieteni despre prietenie”, p. 35)

„Viața îți taie aripile și rădăcinile, până când nu ai nevoie de aripi și rădăcini, doar dispari în forme și ființa ta Zboară.”

E valabil pentru fiecare ființă, dar omul își dă seama de acest adevăr doar când se face târziu în viață, răscolind printre amintiri și făcând o analiză lucidă a etapelor pe care le-a traversat, pornind de la vârsta viselor de tinerețe, când, susținut de familie, reprezentând rădăcinile, și-a fortificat cu entuziasm aripile pentru zboruri înalte. Privind în urmă, „etapele propriei vieți consumate prea rapid” i se par doamnei profesoare ale unui „destin care se vrea a rămâne încrâncenat, poate nemeritat – nu numai pentru mine, ci pentru întreaga generație care am fost”, cunoscând războiul, refugiul, foametea, colectivizarea pământurilor, exodul populației sătești către orașe, dereglările din sistemul social al vechilor familii tradiționale, epoca valorilor răsturnate. „Uneori tot nu înțeleg, deși cumpănesc faptele, cum au fost provocate sau cum s-au chemat unele pe altele, tardive dueluri între dorințe și putințe (…) Și viața continuă să-mi pătrundă în suflet ca un vârtej de împliniri și regrete, angoase și pasagere fericiri, speranțe care se evaporă cu o repeziciune halucinantă. O stare plină de ambiguități sub harul divin ajutându-mă să trec din necazurile pământești efemere în liniștea și mântuirea așteptată ca în dictonul Life after life…”(„Mi-e dor de-acasă” - fragmente din volumul autobiografic „Fereastra deschisă” -, publicat în volumul „Dorul de-acasă”, pp. 153-4, 165)

Doamna Ana Dumitrescu nu ne mai cheamă la telefon, dar vocea ei ne-a rămas în memoria auditivă… fiilor le-a dăruit viață, devotamentul și toată iubirea ei, nouă, celorlalți, ne-a dăruit o prietenie sinceră… cartea ei de memorialistică va rămâne pentru eternitate o „ fereastră deschisă ” spre sufletul său delicat și frumos.

COPIILOR MEI

Când nu voi mai fi

Voi trăi

Prin ochii fiilor mei

Prin gândurile lor, Prin idei,

Când nu va mai fi pentru mine

Un mâine,

Eu voi rămâne

Prin sufletul copiilor mei

Prin inimile copiilor copiilor mei.

Când va începe o nouă zi

Și eu nu voi mai fi

Vor lumina calea lor

Sfaturile spuse cu dor

Și voi trăi în amintiri

Atunci când eu,

Într-o zi

Nu voi mai fi.

Și când aevea mă vor vedea

Iar,
Pentru o clipă măcar

Vor simți

Mâna caldă pe creștetul lor

Și parcă mama le va fi

Aici.

(În volumul „Darul vieții: Dragostea”, II, p.174)

„Viața te trezește, te taie, te rupe, te dezamăgește… dar, crede-mă, asta e ca Sinele tău cel mai bun să se manifeste… până când doar Iubirea rămâne în tine…” (Bert Hellinger)

DOINA DOBREANU

Prof. Ana Dumitrescu, amintire și considerație

Dacă privim detașat, parcursul existențial al unui om e un lucru bizar. Viața fiecăruia e alcătuită din momente suspendate în timp – momente fericite, momente de împlinire, dar și de pierderi, tristețe și dezamăgiri. Totul ni se pare firesc cât trăim și în mare parte a vieții nu ne gândim la moarte, ori dacă o facem o vedem ca pe un eveniment îndepărtat. Ba mai mult, în tinerețe – acea perioadă în care suntem plini de energie, entuziasm, vise și dorința de a înfăptui multe, avem chiar impresia că suntem imuni la moarte sau că aceasta e foarte departe de noi. Însă după ce un om părăsește lumea celor vii și ori de câte ori experimentăm moartea prin pierderea unei ființe dragi, apropiate sau doar cunoscute, atunci devenim mai conștienți de efemeritatea noastră și a celor de lângă noi. Obișnuiesc să spun un lucru – viața unui om, chiar și a celui ce a trăit peste 100 de ani, e foarte scurtă comparativ cu eternitatea ce ne așteaptă după moarte. Oricât ar trăi un om, trăiește puțin, iar viața trece foarte repede.

Timpul trece parcă mai greu în copilărie și adolescență. După perioada adolescenței, ea prinde alt ritm, unul tot mai alert și treptat ne scapă de sub control, până ne părăsește. La un moment dat începem să alergăm, până obosim, apoi ne epuizăm și ne evaporăm. Nu degeaba viața e adesea comparată cu o lumânare care arde, se consumă, apoi se stringe și lasă doar o urmă de fum. În cazul oamenilor, urma de fum sunt lucrurile ce rămân în urma sa și amintirea proiectată în ceilalți. După moarte mai trăim doar prin ceea ce am realizat, prin impactul asupra altora și prin amintirile celor ce mai rămân o vreme. Despre dispariția unui om nu poți niciodată să vorbești decât cu tristețe pentru că unii oameni sunt mai valoroși decât toate bogățiile lumii și mai frumoși decât toate frumusețile lumii. Astfel de oameni sunt adevărata bogăție a vieții și o mare binecuvântare pentru cei asupra cărora au lăsat o amprentă.

Un astfel de om a fost și este în amintirea noastră prof. Ana Dumitrescu. O doamnă frumoasă și înțeleaptă cu care am avut bucuria să colaborez și pe care am cunoscut-o chiar în căminul domniei sale, în care m-a primit cu căldură și generozitate, întâmpinându-mă cu un zâmbet. Eu așa mi-o voi aminti mereu. Îmi pare rău că scriu aceste rânduri la timpul trecut. Mi-a spus că îmi urmărește publicațiile din Revista Luceafărul, mi-a spus ce-i place la scriitura mea și la ce ar trebui să fiu atentă. În singura noastră întâlnire față-n față, una relativ scurtă, mi-a spus lucruri care și acum au importanță pentru mine. Asta înseamnă să persiști în memoria cuiva. Iar doamna prof. Ana Dumitrescu va persista în memoria multora prin ceea ce a fost și ceea ce a făcut...