Doina Dobreanu: Părinte Adrian Lung, sunteți preot la
Subcetate din anul 1995, în parohia greco-catolică reînființată nu cu mult timp
înainte. Pentru început, permiteți-mi să vă întreb: De ce preot? De ce preot
greco-catolic? De ce la Subcetate? Cunoșteați această localitate înainte de
numirea dvs. aici?
Ionel-Adrian Lung: La aceste întrebări, pe care și eu mi
le-am pus adeseori, răspunsurile se află aici, la Subcetate, un loc pe care
l-am considerat dintotdeauna ca fiind acasă. Acasă pentru că aici mi-am
petrecut o bună parte din copilărie, acasă pentru că aici a fost plantat și s-a
maturat sâmburele vocației mele la preoție, acasă pentru că aici am găsit de
cuviință să mă întorc la sfârșitul studiilor și să contribui la reînfiițarea
Parohiei greco-catolice, desființată abuziv de regimul comunist ateu în 1948,
acasă pentru că aici este familia mea.
Dar pentru mine Subcetate-acasă își află sensul deplin
doar în legătură cu personalitatea de excepție a părintelui Petru Dobrean, un
preot care a reușit să-și împlinească vocația și ministerul sacerdotal în condiții
de grele încercări pentru Biserică și pentru neamul său. În pofida tuturor
tentațiilor sau a amenințărilor și-a păstrat credința moștenită de la părinți
și aprofundată în celebrele școli ale Blajului care se aflau pe atunci în plină
dezvoltare, mai ales prin Academia de teologie, cu profesorii săi de excepție.
După numai zece ani de activitate pastorală ca paroh, la Posmuș (Bistrița-Năsăud),
a fost obligat să renunțe la aceasta pentru că nu a acceptat compromisul propus
de autoritățile comuniste și nu și-a trădat Biserica.
Astfel, alegerile sale de viață au constituit pentru mine
și pentru alți tineri din anturajul său (cinci suntem preoți) exemple concrete
care ne-au canalizat pe drumul spre preoție. Părintele Petru Dobrean[1] a dat un nou sens expresiei ecclesia
domestica, folosită de Conciliul Vatican al II-lea în Constituția dogmatică
despre Biserică. Textul conciliar spune: ” În ceea ce s-ar putea numi biserica
familială (ecclesia domestica), părinții trebuie să fie pentru copiii lor, prin
cuvânt și exemplu, primii vestitori ai credinței și să vegheze la vocația
proprie fiecăruia, acordând atenție specială vocației sacre”[2]. Sensul inedit vine din
faptul că părintele a trecut dincolo de exemplul de viață și a făcut din căsuța
sa cu două încăperi o biserică la propriu, celebrând Sfânta Liturghie și
celelalte Sacramente pentru credincioșii care îi cereau asistența spirituală.
Îmi amintesc de faptul că de foarte multe ori, copil mic fiind, mă trezeam și
îl priveam celebrând în încăperea alăturată, transpus de misterul euharistic la
care participa plenar, o celebrare majestuoasă demnă de orice catedrală. Mai
târziu când îl secondam în timpul Sfintei Liturghii, oferindu-i răspunsurile, rugăciunea
devenea o adevărată lecție de teologie liturgică.
Biserica trăiește din Euharistie (Ecclesia de Eucharistia
vivit)” afirmă Sfântul Papa Ioan Paul al II-lea în ultima sa Scrisoare
Enciclică[3], o afirmație care a fost pe
deplin confirmată de Biserica greco-catolică și de preoții săi care, chiar dacă
au fost despuiați de toate bunurile, au rezistat timp de cincizeci de ani prin
celebrarea euharistică în case particulare sau chiar în închisori.
Iată de ce preot, preot greco-catolic, la Subcetate!
Doina Dobreanu: În luna ianuarie, între 18-25, în calendarul
Bisericii greco-catolice este prevăzută octava de rugăciune pentru unitatea
creștinilor. Este o rugăciune ecumenică?
În anul 1999, Vizita Sfântului Părinte Ioan Paul al II-lea
în România este considerată drept un eveniment cu o mare valoare ecumenică.
Pentru prima dată, un suveran pontif este primit într-o țară ortodoxă. Această
vizită trebuie privită ca o expresie a dorinței de unitate între catolici și
ortodocși, chiar dacă drumul pe care îl au de parcurs Bisericile-surori trebuie
să continue la lumina Evangheliei și sub suflarea Duhului Sfânt.
Cum este ecumenismul azi? Cum se realizează la nivelul
parohiilor?
Ionel-Adrian Lung: Teologii vorbesc astăzi despre timpul Spiritului
Sfânt. Avem un timp al Tatălui, constituit de Primul Legământ, în care
Dumnezeu-Tatăl este în legătură nemijlocită cu omul prin poporul ales, apoi
putem vorbi despre timpul Fiului, adică Noul Legământ în care îl cunoaștem pe
Dumnezeu-Fiul ca Mântuitor și despre timpul Spiritului Sfânt, început în
duminica Rusaliilor și care se va încheia cu a doua venire a Mântuitorului,
Dreptul Judecător.
Ecumenismul trebuie să fie o lucrare a Spiritului Sfânt
în timpul nostru, care, prin suspine negrăite (cf. Romani 8,26), vine în
ajutorul slăbiciunilor și meschinăriilor noastre. Divizarea creștinilor este
împotriva tuturor învățăturilor evanghelice și împotriva bunului simț. Cei care
perpetuează aceste diviziuni nu fac altceva decât să profite de ignoranța
multor creștini care nu își cunosc propriile valori religioase și nu reușesc astfel
să identifice și să valorifice punctele comune cu cei care trăiesc altfel
credința. Este incredibil cât de mulți tineri care au studiat religia în școală
afirmă că pentru ei manifestarea religioasă este legată doar de obiceiul
locului sau de conveniență.
Acțiunea ecumenică trebuie să înceapă deci cu o culturalizare
religioasă, iar întâlnirile din octava anuală de rugăciune pentru unitatea
creștinilor să respecte schema de rugăciune acceptată de toate confesiunile
participante. Celebrarea în forma de azi a fost inițiată în anul 1908 de
reverendul anglican Paul Francis Wattson, iar textul pe care creștinii sunt
invitați să-l aprofundeze este pregătit în fiecare an de comunități creștine
din diferite țări. Perioada de rugăciune este în mod obișnuit cuprinsă între
18-25 ianuarie și are o semnificație simbolică deoarece este perioada dintre
sărbătoarea Catedrei Sfântului Petru și cea a Convertirii Sfântului Apostol
Pavel.
Două evenimente importante din perspectivă ecumenică
privesc România: vizita Papei Ioan Paul al II-lea în țara noastră din 1999 și
organizarea la Sibiu a celei de-a treia Adunări Ecumenice Europene în 2007,
ambele dovedind interesul creștinilor de bunăvoință în a căuta noi căi care să
conducă spre adevărata unitate a tuturor creștinilor.
În acest context este de remarcat la noi, pe valea
Mureșului superior, fondarea în 1995 a Schitului carmelitan de la Stânceni[4], schit dependent de
Mănăstirea Sf. Ilie de la Saint Remy (Franța), un loc ecumenic în adevăratul
sens al cuvântului, un loc de întâlnire și de celebrare a comuniunii pentru
preoți și creștini greco-catolici, ortodocși, romano-catolici, protestanți.
Aici mesajul comun al celor doi mari lideri religioși Papa Ioan Paul al II-lea
și Patriarhul Teoctist cu ocazia vizitei celui din urmă la Roma în octombrie
2002 își găsește întreaga semnificație: ”Evanghelizarea nu se poate baza pe un
spirit de competitivitate, ci pe respectul reciproc și pe cooperarea care
recunoaște fiecăruia libertatea de a trăi potrivit propriilor convingeri, în
respectul apartenenței religioase”[5].
Doina Dobreanu: „Rugați-vă neîncetat!”, îi îndemna Apostolul Pavel pe
tesalonicieni. Rugăciunea este dialogul, contactul cu Dumnezeu.
„Dacă Îl pui pe Dumnezeu în tot ceea ce faci, Îl vei găsi
în tot ceea ce ți se întâmplă”. (Fericitul Vladimir Ghika). Vorbiți-ne,
părinte, despre puterea rugăciunii.
Ionel-Adrian Lung: Rugăciunea în tradiția catolică este „așezarea
înaintea lui Dumnezeu, în solitudine și liniște, pentru un timp mai îndelungat
sau mai scurt, cu dorința de a intra într-o comuniune intimă de iubire cu el.
Îndeletnicirea de a te ruga, adică de a apela în mod regulat la această formă
de dialog, este considerată de toți maeștrii spirituali un mijloc privilegiat
și indispensabil pentru înaintarea către o viață creștină autentică, în scopul
de a-l cunoaște și a-l iubi pe Dumnezeu și de a fi în măsură să răspundem la chemarea către sfințenie pe care el o
adresează fiecăruia în parte”[6]. Iată o definiție scolastică
a rugăciunii într-o tradiție liturgică bazată pe disciplină și corectitudine a
atitudinilor și a afectelor. De remarcat totuși că rugăciunea nu este doar o
tehnică, ea este un har care se obține prin efortul de a căuta prezența lui Dumnezeu,
o dorință ce presupune înțelegerea acestuia. În această cunoaștere și apropiere
de misterul divin, în răsăritul creștin, un rol important îl are duhovnicul sau
îndrumătorul spiritual, cel care descoperă ucenicului, treptat, iubirea. Într-o
lume agitată și tehnologizată, rugăciunea și conștientizarea prezenței divine
poate fi punctul de echilibru moral, spiritual și uman indispensabil unei vieți
sociale armonioase.
Izvorul unei rugăciuni bune este Sfânta Scriptură. Textul
biblic asumat și asimilat trebuie să fie baza meditației noastre, acea lectio
divina din mediul monastic, adică alegerea unui fragment scripturistic,
lecturarea lui atentă pentru a extrage mesajul pe care Dumnezeu ni-l transmite
și aplicarea învățăturii în viața de zi cu zi. Evident însă că rugăciunea poate
fi și spontană, bazată pe trăirile și emoțiile personale.
Tradițiile de rugăciune apuseană și răsăriteană s-au
dezvoltat destul de diferit, dar există și puncte comune care trebuie să fie
evidențiate.
Nu este forțată alăturarea Rozariului catolic de
Rugăciunea lui Isus sau rugăciunea inimii din mediul ortodox. Ambele sunt
rugăciuni simple, jaculatorii, bazate pe meditație, pe interiorizare. Numele
lui Isus și al Mariei sunt invocate repetitiv astfel încât rugăciunea poate
coborî din minte în inimă. Sunt metode de rugăciune legate de spiritualitatea
numelui divin care își are rădăcinile în tradiția iudaică vetero-testamentară.
”Mir vărsat este numele tău” (Cântarea cântărilor, 1,3). Numele lui Dumenzeu
ajunge să locuiască permanent în inimă, iar acolo unde locuiește Dumnezeu se
instalează pacea și iubirea.
Doina Dobreanu: Și dacă tot vorbim despre rugăciune, vreau să
amintesc de uimirea ce am trăit-o în anul 1999, aflând că, înainte să viziteze
România, Papa Ioan Paul al II-lea, a recitat în Piața Sfântului Petru din Roma,
în limba română, poezia lui Mihai Eminescu, „Rugăciune”, apoi că El însuși,
Suveranul Pontif este poet, în a cărui viziune „Poezia este călăuza către
Dumnezeu.”
Voi cita „Rugăciunea” lui Mihai Eminescu și una din creațiile
poetice ale lui Karol Wojtyła, „Ador”.
„Noi ce din mila
Sfântului/ Facem umbră pământului,/
Rugămu-ne'ndurărilor,/ Luceafărului mărilor./ Ascultă-a nostre plângeri,/
Regină peste îngeri;/ Din neguri te arată,/ Lumină dulce, clară,/ O, Maică Preacurată/
Și pururea Fecioară,/Marie!/ Crăiasă alegându-te,/ Îngenunchem rugându-te/ Înalță-ne,
ne mântuie/ Din valul ce ne bântuie./ Fii scut de întărire/ Și zid de
mântuire./ Privirea-ți adorată/ Asupră-ne coboară,/ O, Maică Preacurată/ Și
pururea fecioară,/ Marie!”[7]
„Pe tine te-ador, fân mirositor,/ căci în tine nu găsesc/
mândria spicelor coapte./ Pe tine te-ador, fân mirositor, ce ocrotești/ tălpile
goale ale copiilor.// Pe tine te-ador, copac aspru,/ căci în frunzele căzute
din coroana ta/ nu găsesc jalea./ Pe tine te-ador, copac aspru, căci spatele
Lui l-ai acoperit/ atunci când sângele din el a șiroit.// Pe tine te-ador,
firavă lumină din pâine,/ căci veșnicia sălășluiește aici o clipă,/ plutind
spre malul nostru/ pe-o cale tainică.”[8]
Poeziile „smeritului și fericitului slujitor al lui
Dumnezeu”, Papa Ioan Paul al II-lea, sunt „adorație și doxologie, marca marii
poezii a lumii creștine de două mii de ani. (…) Fiecare poezie este legătură
intimă cu trecerea Lui, a lui Hristos, prin lume în cea mai sporită simplitate
prin care ne-a cucerit pe toți până la sfârșitul veacurilor.”[9]
Eminescu și Papa Ioan Paul al II-lea - două spirite
universale apropiindu-se prin puterea rugăciunii.
Ionel-Adrian Lung: Prin puterea rugăciunii și prin inspirația poetică
remarcabilă sau chiar genială. Papa Ioan Paul al II-lea a fost un om al
simbolului, al gesturilor semnificative pe care unii le numesc profetice.
Vizita sa în România se încadrează în seria acestora, iar reacțiile participanților
au fost pe măsură. ”Unitate! Unitate!” am scandat minute în șir, emoționați,
mii de credincioși catolici și ortodocși la Liturghia Papei de la București, în
1999. Viitorul și mijlocirea Sfântului Ioan Paul al II-lea Papa ne vor arăta
dacă vizita de atunci și gesturile celor doi venerabili episcopi, Papa și
Patriarhul Teoctist, au fost cu adevărat profetice. Mihai Eminescu folosește
simbolul în creația sa poetică și filosofică așa cum nimeni altul nu a reușit
vreodată.
Un punct comun celor doi, Eminescu și Ioan Paul al
II-lea, este poezia și mai ales accentele mistice care pot fi relevate. Ambii
dau dovadă de un profund atașament față de Fecioara Maria. Dacă Eminescu ne-a
lăsat emoționanta ”Rugăciune” în care Maria este asemănată „Luceafărului
mărilor” (stella maris), amintind de un vechi cântec gregorian[10], și o numește „scut de
întărire”, Papa a ales să așeze simbolul Mariei pe scutul său papal ca o
subliniere a motto-ului pontificatului său: Totus tuus ego sum, Maria, et omnia
mea tua sunt[11].
Alt loc de întâlnire al celor doi este filosofia și mai
ales încercarea de a accede la contemplarea adevărului. Constantin Noica în
eseul Haos și neant la Eminescu[12] scoate în evidență efortul
poetului de a înțelege și explica poetic și filosofic neantul dinaintea creației,
însă și elementele cărora noi nu le mai dăm importanță de după creație, lumile (credințele)
pierdute, dar al căror ecou îl moștenim: De atunci și până astăzi colonii de
lumi pierdute / Vin din sure văi de haos pe cărări necunoscute. O deschidere față
de căutarea adevărului în alte culturi, unele apuse, o întâlnim la Ioan Paul al
II-lea într-un document ce face parte din magisteriul său, Enciclica Fides et
ratio: ”O simplă privire asupra istoriei străvechi arată, cu claritate dealtfel,
că în diferite părți ale lumii, marcate prin culturi diferite, nasc, în același
timp, întrebări fundamentale care caracterizează parcursul existenței umane: Cine
sunt? De unde vin și unde merg? De ce există răul? Ce există după această viață?
(...) Aceste întrebări au un izvor comun: căutarea sensului existenței, căutare
care dintotdeauna a fost presantă în inima omului. Printre diversele servicii
pe care trebuie să le ofere umanității, [Biserica] are o responsabilitate
particulară: diaconia adevărului” (…)[13],
misiunea de a face părtașă comunitatea credincioșilor la efortul comun pe care
umanitatea îl face pentru a ajunge la adevăr.
Am putea să ne imaginăm cum ar decurge o întâlnire între
aceste două mari spirite care au marcat istoria prin pasiunea cu care au trăit
și și-au slujit idealurile. În literatură sau filosofie, astfel de ”întâlniri”
au dat naștere la opera nemuritoare. Citind Divina comedie a lui Dante sau Mon
testament philosophique al lui Jean Guitton, ne putem da seama de profunzimea
spiritului uman și realizăm că, într-adevăr, suntem mult mai mult decît țărâna
care ne condiționează atât de mult în viața aceasta și că neliniștile noastre
metafizice au nevoie de răspunsul credinței şi de dialogul inteligenţelor.
Doina Dobreanu: Trăim într-o societate secularizată, caracterizată,
în general, prin indiferentism față de celălalt, de lângă noi, o societate în
care auzim la tot pasul îndemnuri de felul: „Fii tu însuți!”, „Iubește-te pe
tine însuți!”, „Fii mulțumit așa cum ești!”, „Trăiește clipa!”. Chiar mass
media creează adesea o realitate mincinoasă, un univers despiritualizat, fără
credință, rușine și morală, în care iubirea este identificată cu erotismul, în
care s-a pierdut relația cu Dumnezeu, iar consumatorul, tentat de amuzamente
ieftine, ajunge să se complacă într-o stare de indiferență culturală și
spirituală.
Creștinismul cultivă relația cu celălalt… Prezența credinței
ne poate salva. Care este miza lecturii și puterea cuvântului în demersul de
respiritualizare?
Ionel-Adrian Lung: Viața spirituală reprezintă modul în care se
manifestă Spiritul Sfânt în noi. Spiritul Dumnezeului celui viu care vine în
noi pentru acționa și pentru a ne
conduce la cunoaștere. Este vorba despre dimensiunea verticală, Spiritul Sfânt
care coboară, întâlnind dimensiunea orizontală a istoriei umane pe care o
animă, în măsura în care omul nu pune obstacole lucrării divine. Se stabilește
o colaborare ce presupune o continuă transformare în bine, o cizelare a
caracterului, un altruism în total contrast cu egoismul hedonist al societății
contemporane. Legătura cu Dumnezeu, conștientă și respnsabilă, poate restabili
ordinea firească a lucrurilor și a priorităților.
Cultura transmisă în Biserică și școală poate transforma
omul într-un mod radical și poate contracara relativismul agresiv pe care îl
putem percepe în mass media, oferind o alternativă la acesta. Creștinismul
cultivă relația cu celălalt, o relație bazată pe valori transcendentale,
universal valabile, care stabilesc un echilibru social ce permite dezvoltarea
armonioasă a societății la toate nivelele sale.
Doina Dobreanu: Pacea, bucuria și fericirea sunt aspirațiile oricui.
Vedem că nu găsim adevărata fericire nici în bogățiile, nici în plăcerile, nici
în onorurile de care avem parte. Fericirea este o stare sufletească, ori
sufletul este spiritual și, ca atare, hrana lui trebuie să fie de natură
spirituală.
Despre fericire, despre setea după fericire a omului să
ne vorbiți, părinte.
Ionel-Adrian Lung: Fericirea este dorința naturală de liniște și
împlinire sădită în inima omului de Creator, o dorință pe care noi o
personalizăm conform standardelor noastre de bunăstare și de împlinire.
Fericirea din punct de vedere creștin depășește însă inteligența și puterile
omenești deoarece ea presupune să devenim „părtași la firea dumnezeiască” (2 Petru,
1,4), o împărtășire la care accedem prin harul complet gratuit al lui Dumnezeu.
Isus, în predica de pe munte (cf. Matei 5, 2-13) ne ghidează în drumul spre
împlinirea creștină prin fericiri, aceste „făgăduințe paradoxale care susțin
speranța în încercări și vestesc binecuvântările și răsplățile anticipate deja
în chip tainic ucenicilor”[14]. Ele, fericirile
evanghelice, ne pun în fața alegerilor morale definitorii și determină
criteriile de discernământ în folosirea bunurilor terestre în conformitate cu
scopul creației.
În afara concepției creștine, fericirea poate fi greșit
înțeleasă. Nietzsche sintetizează într-un aforism: „Primejdia fericirii. – Acum
toate îmi reușesc din plin, de-acum înainte orice soartă mi-e pe plac: - cine
are chef să fie soarta mea?”[15] O concepție egocentrică în
total contrast cu realitatea supranaturală propusă de Isus Christos și cu mulțumirea
pe care noi o simțim atunci când dăruim și ne dăruim aproapelui. Este mult mai
important să oferim decât să primim pentru că dăruind vei dobândi, cum spune
Nicolae Steinhardt.
Doina Dobreanu: Pe lângă misiunea parohială, desfășurați activitate
și la Liceul din Subcetate, la Centrul de Documentare și Informare. În ce fel
sprijiniți bunul mers al procesului educativ din școală?
Ionel-Adrian Lung: Școala din Subcetate este fără îndoială instituția
locală care a avut și are în continuare cea mai mare pondere în dezvoltarea
culturală a localității. Instituție ancorată în realitate, ea oferă educație și
ghidează tinerii în alegerile de viață pe care le fac. O misiune în care am
fost implicat și care este complementară vocației pe care am ales să o
împlinesc. Prin abilitățile tehnice pe care le-am dobândit încerc să contribui
la menținerea bunei reputații pe care școala o are.
Doina Dobreanu: Împliniți anul acesta 20 de ani de preoție la
Subcetate: 1995-2015. Trecerea timpului este vizibilă mai ales prin schimbul
generațiilor. Copiii dvs., care s-au născut în acest interval de timp, sunt
deja mari: Alexandru este student, Marian e în clasa a XI-a, iar Ana Maria,
mezina, a ajuns și ea la liceu.
Vă gândeați, în urmă cu 20 de ani, că vă veți stabili la
Subcetate? Ce proiecte de viitor aveți?
Ionel-Adrian Lung: Timpul este și el o creație a lui Dumnezeu. Trecerea
timpului poate fi un etalon al lucrului bine făcut. Dumnezeu însuși în momentul
creației își privește cu un ochi critic opera din cele șase zile (timpul creației)
– „și a văzut Dumnezeu că este bine” (Geneza 1, 8) – și apoi se odihnește (ziua
a șaptea – timpul odihnei). Și noi ne bucurăm de acest privilegiu al trecerii
timpului și al bilanțului, cu realizările și regretele proprii. Intrând în
logica mântuirii, ne putem da seama de importanța vieții fiecăruia dintre noi
în parte și de faptul că avem un rol de împlinit din momentul în care am fost
chemați la viață și, prin participarea și acordul părinților, ni s-a permis să
ne bucurăm de aceasta.
Întemeind împreună cu Simona, soția mea, o familie, ne-am
asumat deplin, la rândul nostru, misiunea de părinți, iar satisfacțiile aduse
de copii sunt încununarea vieții împreună. Intenția noastră, venind la
Subcetate, a fost aceea de a ne stabili aici și credem că am făcut o alegere
inspirată. Azi, în „satul global” în care trăim, Subcetate este un punct în rețeua
informatizată plină de oportunități, dar, mai mult decât atât, este o
comunitate cu o identitate bine definită pe care o putem păstra și îmbogăți fiecare
prin recuperarea trecutului și prin construirea viitorului.
„O societate este un ansamblu de persoane legate în mod
organic între ele printr-un principiu de unitate care le depăşeşte pe fiecare.
Adunare în acelaşi timp vizibilă şi spirituală, o societate dăinuie în timp: ea
moşteneşte trecutul şi pregăteşte viitorul. Prin ea, fiecare om este constituit
moştenitor, primeşte talanţi care îi îmbogăţesc identitatea şi care trebuie să
fie fructificaţi[16]. Pe drept cuvânt, fiecare
datorează devotament comunităţilor din care face parte şi respect autorităţilor
care au răspunderea binelui comun”[17].
Proiectele de viitor sunt legate de această comunitate la
a cărei bunăstare materială și spirituală aș vrea să contribui, cu convingerea
că Subcetate poate rămâne un loc unde este bine de trăit.
[1] Petru
Dobrean (1910-1992), căsătorit cu Otilia Cioloca, preot gr. catolic la Posmuș,
jud. Bistrița - Năsăud (1937-1948)
[2] Lumen gentium, nr. 11, Conciliul Ecumenic Vatican II, Arhiepiscopia
romano-catolică de București, Nyiregyhaza, 1990.
[3] Scrisoarea enciclică Ecclesia de Eucharistia, nr. 1
disponibilă la adresa:
http://w2.vatican.va/content/john-paul-ii/fr/encyclicals/documents/hf_jp-ii_enc_20030417_eccl-de-euch.html
[5]
Declarația comună a Sanctității sale Papa Ioan Paul al II-le și a Preafericirii
sale Patriarhul Teoctist, Roma, 12 octombrie 2002, disponibilă la adresa: http://w2.vatican.va/content/john-paul-ii/fr/speeches/2002/october/documents/hf_jp-ii_spe_20021012_john-paul-ii-teoctist.html
[6]
PHILIPPE, J., p. 3.
[7]
Mihai Eminescu, Rugăciune, în EMINESCU, M., 1990, p.
160
[8] Ador, în WOJTIŁA, K., 1992, p.
19
[9]
Ioan Alexandru, Adorație și doxologie,
op. cit., p. 3-4
[10] Ave, maris stella,/ Dei mater alma,/ atque semper virgo,/
felix coeli porta.
[11] Îți aparțin cu totul, Maria, și tot ce am îți apaține.
[12] NOICA,
C., 1992, p.
316-320
[13] Papa Ioan Paul al II-lea,
Scrisoarea enciclică Fides et ratio,
nr. 2-3, disponibilă la adresa web:
http://w2.vatican.va/content/john-paul-ii/fr/encyclicals/documents/hf_jp-ii_enc_14091998_fides-et-ratio.html
[14] Catehismul Bisericii Catolice,
Arhiepiscopia Romano-Ctolică de București, Libreria Editrice Vaticana, 1993,
nr. 1717.
[15] NIETZSCHE, 1992, p.
77.
[16] Cf. Lc 19, 13. 15.
[17] Catehismul Bisericii Catolice,
nr. 1880.
---------------------------------
DE URMĂRIT ȘI:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu