ASOCIAȚIA CULTURALĂ „DOBREANU” - Subcetate, Harghita: Nicolae Bucur

Confesiuni – Spovedanii

„Omul la tinereţe trăieşte cu speranţe şi la bâtrâneţe cu suveniruri” (I.Ghica)

Se spune şi am constatat că natura omenească este aceeaşi în toate părţile pământului, fericirile şi necazurile sunt aceleaşi pretutindeni. Deosebirile vin numai de la felurimea vârstei în care a ajuns omul şi de la starea de civilizaţie în care se află societatea.

Vieţuiesc în permanent dialog cu mine şi cu lumea...Mi-a plăcut frumosul uman ca şi cel din natură. A te întoarce necontenit la izvoarele inspiraţiei, la acele locuri de taină şi de farmec, acolo unde creatorii iau contact cu Divinitatea, ar putea deveni o necesitate, mai ales în zilele noastre. Împătimit de neliniştea pictorului, a poetului, a compozitorului ...am încercat să-i invoc şi să-i provoc la dialog. Am fost atras, încă din tinereţe, de personalităţile cu sufletele însetate de culori, de taine şi de armonii... Meditaţiile şi eseurile distinşilor condeieri mi-au deschis acele orizonturi, precum n-ar trebui să existe bariere între etnii, religii, naţiuni... Să apelăm la la acele statornice şi mereu reîmprospătate punţi de comunicări prin cultură, prin artă, prin prietenie. Demersul literar şi artistic al autorilor ar putea îndulci sufletele oamenilor, doritori de mai multă iubire şi armonie.

Încercaţi să fiţi lumini, nu umbre... era mottoul care-l adresam studenţilor mei. Se zice că e foarte importantă părerea pe care o ai despre tine, dar e mult mai important ceea ce cred alţii despre tine. Şi mult mai adevărat, în cele din urmă. Ceea ce e frumos în noi e faptul căutării (Mircea Eliade). Îmi rămân atât de proaspete şi la aceşti înaintaţi ani, vorbele alintătoare ale părinţilor mei...Învaţă să deschizi aripile, cu cât încerci din timp, atât de repede vei putea zbura.
   Vremurile acelea au trecut...Am intrat într-o epocă în care nu valoarea dă măsura lucrului făcut. Succesul unei cărţi, de pildă, nu depinde neaparat, (cu excepţiile de rigoare), de valoarea ei, ci de relaţii,...mai elegant spus. Astăzi, în epoca non-discernerii globale rămâne cea mai de preţ calitatea spiritului, dar foarte puţini oameni îl mai au. Mă regăsesc şi-n acest pasaj contemporan: „Îmi pare uneori că evoluez către o bunătate spontană. Aş vrea tot timpul să fac binele, fără să am însă tot timpul energia necesară pentru asta. Fiind tot mai „astenic”, mai „fără vlagă”. Sunt foarte conştient de faptul, mă şi consolez dealtfel cu gândul că trebuie să am grijă şi de mine. Adică, ca să faci binele, trebuie să fii în formă. Inţeleptă-i vorba arabă: „Când faci un bine, uită-l de îndată. Când ţi se face un bine, nu-l uita niciodată.”
   Decenii la rând am activat ca dascăl şi ca „personaj” în cultură. Am rămas cu acea concepţie reală că nu putem evita frumoasele „scenarii” ale relaţiilor avute şi existente între maeştri şi discipoli. Nu mă feresc să evidenţiez că printr-un proces interactiv, osmotic, magistrul învaţă de la discipol în timp ce el predă. Îmi place să cred că „intensitatea dialogului zămisleşte prietenie, în cel mai nobil sens al cuvântului. Ea poate conţine deopotrivă luciditatea şi iraţionalul iubirii.” (Maeştri şi discipoli).
   Citându-l pe Nichita „Încercam să îndoi lumina ca pe o ramură a cărei singură frunză era soarele...” meditez la faptul că multe lucruri ne despart, credinţa şi cultura însă ne pot uni. Să crezi în ştiinţă e altceva decât să crezi în ce îţi spune religia. Cineva,l care crede în naraţiunea religioasă cu privire la originea vieţii poate să creadă, în acelaşi timp, în povestea ştiinţifică a creaţiei? Dacă un om de ştiinţă poate să creadă în Dumnezeu, răspunsul e da! Spre exemplu, Einstein, ar fi spus că Dumnezeu nu joacă zaruri. Dar Dumnezeul lui era unul al filosofiei, nu un Dumezeu propriu religiei. Ştiinţa, simplu spus, îţi cere să respecţi nevoia de dovezi. Scriptura (scrierea bisericească–Vechiul şi Noul Testament, Biblia) îţi cere o credinţă...Privitor la Ştiinţă, nu poţi să te ocupi de ea dacă nu ai imaginaţie, evident ţinând cont de dovezi. Se străduiesc savanţii şi nu numai, să comunice conceptele esenţiale ale ceea ce descoperă. Gândirea ştiinţifică a progresat imens, mai ales în ultimul secol prin literartura de popularizare a ştiinţei.
     Aş mai zice spre final meditând la această întrebare: Când nu mai va fi cărare de la vecin la vecin ...la cine te mai duci ?...Să încercăm să ne mai simpatizăm unii pe alţii, să nu ne pierdem credinţa, originea...Să nu mai ocolim adevărul, să ne străduim a cunoaşte istoria aşa cum a fost ea. Să mai găsim şi acel timp spre a înţelege că arta nu e doar o expresie a instinctului, a gestului spontan. Artele şi literatura frumoasă trebuie să fie oglinzi de aur ale realităţii în care se mişcă poporul. (M. Eminescu).

Oameni şi gesturi

   Am fost şi am rămas un sentimental...De când mă ştiu timpul mi-a fost acel concret al vieţii pe care l-am preţuit ca pe judecătorul cel mai neîndurător. Vin şi acei ani când reflectăm că timpul îşi lasă încetul cu încetul noaptea şi liniştea sa. Şi dacă noi trecem prin timp Viitorul şi trecutul devin a filei două feţe, cum zicea poetul. În afund de vremi mereu găseşti oameni deosebiţi şi idei mari care fac amintirile atât de plăcute şi de neuitat.
   Mă voi opri la o astfel de întâmplare de acum trei decenii şi ceva la care am fost profund surprins de fiinţa umană care-i corp şi figură, dar şi suflet, căci „este rege în natură”.
Povestioarea începe aşa...
   Cursele şi trenurile personale opresc şi la Sărmaş –Runc. O staţie nouă în geografia căilor ferate din Harghita. Şi să ştiţi că sunt călători destui...oamenii locului, dar şi cei veniţi cu diverse treburi. Fac drumul de întoarcere peste podul suspendat ce te leagănă, aidoma unei plase întinse din arenele circului, privind la undele neastâmpăratului Mureş. Acum câteva luni acesta nu exista, azi el se alătură celor încă câteva ridicate de-a lungul râului între Sărmaş şi Subcetate. Sub coama dealului zăresc şi firma noii staţii. Călătorii în aşteptarea trenului, tineri, vârstnici, cuminţi. Şi totuşi din rândul lor o femeie trecută de acum de anii celei de-a doua tinereţi trebăluieşte calm, zâmbind mai mult pentru sine decât la soarele arzător ce anunţă luna lui cuptor. Vestimentată ordonat, cu faţa bronzată, are ochii sclipitori, iar palmele mâinilor descifrează „dialogul” cu muncile câmpului sau ale celor din ogradă. Nu-şi avea astâmpărul nici aici. Suportul tablei indicatoare avea să fie împodobit curând cu florile de câmp şi crengile de brad, înscrisul SĂRMAŞ - RUNC strălucind ca pentru o sărbătoare. Un gest spontan „născut” într-o scurtă aşteptare de tren, o manifestare de frumuseţe grăită aşa: „N-am avut ce face. Este vară şi apoi aşa-i frumos! La iarnă nu voi putea, de unde flori?!”.
   Urcăm în tren, lăsăm în urmă noutăţile locului, podul suspendat şi noua staţie C.F.R., dar gândul îmi rămâne la gestul acestei sătence care „la prima” avea să şi coboare. Ezitării de început îi pun capăt şi mă îndrept spre dânsa spre a-i afla totuşi cel puţin numele. Mi s-a recomandat fără rezerve. „Mă numesc Urzică Ioana şi locuiesc în Subcetate- Filpea, nr. 769” (sper să fi reţinut bine numărul casei). Îţi mulţumim tanti Ioana pentru florile aşezate cu atâta migală şi dragoste pe tabla indicatoare de la Sărmaş –Runcu.
   Şi dacă ceva din preajmă ar trebui să primescă un nume din acea zi, de 27 iunie 1990, pentru sufletul meu, podul suspendat de aici, care leagă practic comuna de drumul de fier a fost botezat IOANA, în semn de admiraţie pentru graţia şi gestul nobil şi firesc al acestei femei din satul Filpea.