Eterna poveste a bobului de grâu în gospodăria tradițională

MOTO:

Ograda copilăriei

 Nicăieri un cer mai acoperit cu stele strălucitoare

Un cer mai vibrant, străveziu și adânc

Ca-n ograda copilăriei când

Calea lactee atingea sufletele noastre înfiorate pe rând.

Si ghicind constelațiile de pe cerul uluitor în vastitatea sa divină

Inimile, uriașe potire, primeau botezul de lumină.

Un praf de aur se-așternea peste toate cele din jur

Parcă imaterial, atât de fin.

În aer se-auzeau viori, sau muzica sferelor ajungea până la noi?

Calea lactee străbate și azi ograda copilăriei și inima mea.

                                                    Prof. OLIMPIA OROS

          

 Text publicat in cartea ACASĂ, LA SUBCETATE...,   autori: Doina Dobrenu și Zorel Suciu, 2012, pp. 45-49

     De multe ori am ascultat în copilărie povestea tristă a unor copii săraci care cereau mamei lor pâine. Nu de fiecare dată avea biata femeie cu ce să le păcălească foamea. Îi ruga însă, cu blândeţe în glas şi cu compasiune în privire, să aibă răbdare să semene grâul, apoi să crească, să se pârguiască, să fie secerat, treierat şi dus la moară. Abia după aceea va putea frământa şi coace în cuptor pâinea mult râvnită…

Din această poveste am aflat în anii fragezi ai copilăriei povestea bobului de grâu, apoi am conştientizat-o participând eu însămi la acest ritual anual al transformării boabelor de grâu în pâine, începând cu semănarea lor în fiecare primăvară în pământul reavăn, proaspăt arat, continuând cu seceratul holdelor, cu treieratul snopilor, cu măcinatul boabelor…

Trăitori într-o localitate montană, rămasă necolectivizată în epoca comunistă din lipsa unor întinse suprafeţe plane, agricultura practicată a fost una de subzistenţă. În vremea copilăriei mele şi multe decenii după aceea, fiecare familie încerca să îşi asigure pâinea cea de toate zilele prin munca asiduă de-a lungul unui an calendaristic.

În ajun de Anul Nou, cete de copii reînnoiau un obicei străvechi prin colinda Pluguşorului – o poveste spusă în versuri despre bădica Traian şi jupâneasa Dochiana, modele de vrednici plugari din vremuri imemoriale, care au ştiut să aleagă cu pricepere locul pentru arat şi semănat. Urătorii, pocnind din bice, în gemete de buhai şi sunete de clopote şi tălănci, care însoţeau pluguşorul, prezentau muncile agricole pe parcursul întregului an, de la arat şi semănat până la pregătirea colacilor pentru colindători. Pluguşorul se încheia cu urarea adresată gazdelor, oameni gospodari şi ei: Cum dat-a Dumnezeu mai an/ Holde mândre lui Traian,/ Astfel să dea şi la voi,/ Ca s-avem parte şi noi./ Să vă fie casa casă,/ Să vă fie masa masă!.../ Şi la anul să trăiţi,/ Să vă găsim înfloriţi/ Ca merii,/ ca perii/ În mijlocul verii./ Mânaţi, măi! Hăi, hăi!

Despre vremea colindelor îşi amintesc cu nostalgie copiii de odinioară din satul de Peste Mureş. Inginerul Gavril Urzică povesteşte cu drag despre organizarea din vreme a cetei de colindători, despre pregătirea colindei şi a celor necesare: Pentru sărbătorile de iarnă ne pregăteam din timp pluguşorul şi bicele - doar era destulă cânepă! -, ajutor primind de la unchieşul Gavril, cunoscător în cele trebuitoare la colindat. Gospodinele se întreceau în ajun în pregătirea cozonacilor şi a prăjiturilor. Seara de Crăciun o aşteptam cu nespusă bucurie. Nici nu însera bine că noi, copiii, şi începeam colinda, din capătul satului, de la Țepeluş, şi o continuam până la celălalt capăt, la Sandu Mucii. Cei mici îşi încheiau colindatul şi se culcau, dar după miezul nopţii porneau cei mari, până în zori, astfel că nu rămânea nici o casă fără colindători.

Iulia Hanga zâmbeşte şi acum amintindu-şi de felul aparte în care primea colindătorii fratele tatălui său şi vecin cu ei, Dumitru Hurubă: De sărbători, când copiii mergeau la colindat, unchiul încuia poarta. Odată, nişte băieţi au sărit gardul şi l-au colindat, dar unchiul i-a răsplătit cu biciul…

Periplul prin sat cu misiunea asumată de a vesti noul an şi de a face urările tradiţionale pe la casele iluminate este văzut de Zorel Suciu ca un adevărat drum iniţiatic pentru copii: Troienele mari, drumul neiluminat, podul din grinzi bătrâne care la trecere scoteau sunete ce păreau infernale pentru copilul înfricoşat ce se adâncea în întuneric, apa Mureşului clipocind sub pojghiţa de gheaţă reprezentau piatra de încercare pentru multe generaţii de copii în a-şi dovedi curajul de a trece podul, spre a-şi îndeplini misiunea asumată de „colindători”.

După sărbători, în toiul iernii, când drumurile erau numai bune pentru a prinde animalele la sanie, gospodarii scoteau gunoiul pe bucăţile de pământ care uramau a fi arate şi însămânţate primăvara. Seminţele erau pregătite din timp: erau selecţionate la treier, apoi, înainte de arat, erau spălate cu soluţie de piatră vânătă, zvântate la soare şi stropite cu aghiazmă păstrată de la Bobotează.

Când se pleca în prima zi la arat, se tămâiau animalele, seminţele, teleguţa şi plugul, apoi se stropeau cu apă. Actul ritualic al udării, fie la începutul aratului, fie la seceriş, prin stropirea cununii şi a secerătorilor, avea o anumită semnificaţie, respectiv asigurarea unei rodiri mănoase, prin prezenţa ploilor la vremea potrivită. Apa din ritualul agrar are acelaşi rol ca şi apa vie din poveste: să asigure continuitatea vieţii.

    Muncile agricole din cătunul de Peste Mureş, începând cu aratul şi terminând cu treieratul, sunt evocate nostalgic de ing. Gavril Urzică: Primăvara, toţi ieşeau la arat în aceeaşi zi pe dealul Plămâna, cu vaci, cu cai, fără a ţine seama de hotare. Unii arau, alţii semănau, alţii grăpau. Cătunul era din primăvară până toamna un furnicar de oameni, pe aici fiind drumul de trecere spre Poiana cea Mare, Coasta Higii, Hodoşa, până la drumul ţării.

Parcă aud scârţîitul carelor trecând prin faţa caselor noastre, încărcate cu fân sau otavă, cu snopi de cereale sau de in, într-un du-te -vino continuu, de multe ori şi noaptea, atunci când semnele anunţau ploaie.

Claca de secerat

https://asociatiaculturaladobreanu.blogspot.com/2016/02/obiceiuri-de-seceris.html

     În două veri, aveam 16-17 ani, am fost la secerat în sate de pe lângă Reghin. Seceram un iugăr câte şase persoane, pentru şase litre de boabe de grâu. Nucu, vecinul nostru, în echipă cu noi, era mereu nemulţumit, că nu legăm snopul o dată cu el, că nu e snopul la fel de mare ca al lui… Mi-a plăcut să lucrez şi lucrez şi astăzi cu plăcere, până mai pot… (Iulia Hanga) 

    Când eram copil, snopii de cereale erau depozitaţi în gospodării, prin şuri sau în stoguri. Apoi sătenii au fost obligaţi să-şi adune recolta la arii, locuri anume stabilite de către Primărie. Treieratul începea după 1 septembrie. Spiritul de întrajutorare al comunităţii de Peste Mureş atingea apogeul atunci. Din fiecare familie participa zilnic măcar câte un membru la această activitate, până ce toţi gospodarii terminau de treierat. Pentru noi, copiii, era prilej bun de a face toate trăsnăile, părinţii, ocupaţi cu treieratul până în noapte târziu, scăpându-ne din ochi.

În vremea în care ţăranii din zonele necolectivizate erau obligaţi să predea statului cote împovorătoare, cu toată osârdia harnicilor gospodari din Subcetate, implicit din cătunul de Peste Mureş, recolta dijmuită astfel nu era suficientă pentru hrana familiei până la noua recoltă şi pentru semănat. Au rămas neşterse amintirile celor care participau la campaniile de seceriş în satele de pe câmpie.

 

Care cu snopi, trase de vite, coborând spre sat dinspre Hodoşa şi Coasta Higi

Cât era de râvnită o bucată de pâine pregătită din grâul proaspetei recolte! Cu sacul dus pe spate, se mergea la una din morile de apă din apropiere. Mi-amintesc cum plecam dis-de-dimineaţă la moară la Sineu, eu, Mărioara şi Nicolae, fiecare ducând într-un sac câte o mierţă de grâu. Mama plămădea pâinea cu aluat şi până seara era gata. (Valeria Pop)

Instalaţii de moară, detaliu cu mecanisme, Subcetate-Călnaci, gospodăria A. Câmpean nr. 494, construită în cca. 1870, transformată în 1973

(Foto Dorel Marc- anul 1998, arhiva documentară a Muzeului de Etnografie Topliţa)

Adriana Muscă s-a născut şi a copilărit în cătunul de Peste Mureş. Nu poate uita odoarea care se răspândea dinspre casa vecinei când pâinile dolofane se rumeneau în cuptorul ei din curte: Îmi amintesc cu drag de mireasma ademenitoare a pâinii ce se cocea pe vatra încinsă a cuptorului din curtea vecinei noastre, mireasmă care ne aduna pe puţinii copii dimprejur în preajma cuptorului, hârjonindu-ne nerăbdători în aşteptarea momentului în care mătuşa Mărioara scotea pâinea rumenă şi aburindă din cuptor. Bucăţica de pâine fierbinte pe care o primeam de fiecare dată ni se părea delicioasă, cu un gust inconfundabil, fără egal. Mă gândeam atunci că mătuşa cunoştea un anume secret, numai de ea ştiut. Acuma ştiu că mirodeniile miraculoase care dădeau savoare pâinii făcute de mătuşa Mărioara erau nerăbdarea cu care adulmecam mirusul de pâine caldă, surâsul din ochii mătuşei şi bunătatea pe care i-o citeam pe chip, când ne frângea din pâinea abia scoasă din cuptor.

Cu aceeaşi bucurie îşi aminteşte despre mirosul ademenitor de pâine proaspătă şi Nicoleta Someşan: Nu pot uita mirosul de pâine şi pupi scoşi din cuptor, mirosul care mă trezea dimineaţa mult mai târziu, după ce munca în gospodăria mătuşii Aurelia Nucului începuse...”

Câtă răbdare şi pasiune, câtă ştiinţă şi iubire în această muncă ancestrală de creaţie ritualică a bobului de grâu, săvârşită de ţăranul truditor! Câtă bucurie şi mulţumire poate oferi bucata de pâine obţinută prin efortul şi strădania  din fiecare an!

Prof. Doina Dobreanu

 

Tablou cusut aflat in Muzeul etnografic LETIȚIA SUCIU din satul Izvorul Mureșului, com. Voșlăbeni - Harghita