Dor de tata... Au trecut patru ani... Patru ani de când ți-ai luat zborul spre ceruri... Patru ani în care îmi lipsești enorm... Patru ani în care mă gândesc în fiecare zi la tine, TATA... Te iubesc ! Carmen
https://asociatiaculturaladobreanu.blogspot.com/2016/06/octavian-bucur-carmen-bucur-toplita.htm
Adesea mă gândesc la destinul meu, la destinul altora, încerc să fac unele comparaţii, să stabilesc similitudini, sau, dimpotrivă, deosebiri evidente. Toate concluziile mele converg spre un singur punct. Şi acesta este plasat geometric-existenţial în zicala populară, izvorâtă din experienţa omului, în general, asociată cu credinţa lui în Dumnezeu: „Ce ţi-e scris, în frunte ţi-e pus”. Aşadar, fiecare dintre noi se naşte cu steaua lui, cu un dat imuabil, imposibil de schimbat, dirijat, convertit. În unele momente ale vieţii, aflându-mă într-un impas, într-un ceas de cumpănă, în situaţia de a lua o hotărâre, puneam în balanţă raţiunea şi pasiunea şi încercam să aleg calea corectă de urmat. Deşi conştient că am ales o soluţie valabilă, ceva inexplicabil şi neaşteptat se interpunea între intenţie şi scop, între dorinţă şi îndeplinirea ei. Hazard? Ghinion? Zodie? Nu am cumpănit bine? Factori pe care nu i-am băgat în seamă? Toate la un loc? Şi, eşecul se producea. Altădată, fără să stau mult pe gânduri, ieşea pasenţa dintr-un foc! Măi, să fie! Chiar aşa? Nu ne putem planifica viaţa? Nu suntem în stare, prin raţiune, gândire superioară, ce ne deosebesc de celelalte vieţuitoare, să luăm deciziile cele mai bune pentru a ne croi o viaţă liniştită, echilibrată, cumpătată, plină de satisfacţii materiale, spirituale, familiale şi de altă natură? Se vede că NU! Atunci, cum funcţionează maşinăria lumii, care sunt resorturile care o fac să se mişte aşa de strâmb, haotic, la nivel global şi individual? Cum am ajuns în secolul XXI să reedităm toate suferinţele provocate de-a lungul istoriei omenirii de războaie cumplite, de boli netratabile, de crize economico-financiare, de foamete şi sărăcie? Religiile şi sectele sunt într-o competiţie permanentă pentru supremaţie, generaţiile se bat între ele pentru ideile şi perceptele lor, diversele categorii sociale nu mai încap în graniţele aceleiaşi naţiuni, liderii popoarelor împart lumea în sfere de influenţă, individul este supus alienării, şi câte şi mai câte. Există un dirijor nevăzut, anonim, care ne face să cântăm pe mai multe voci, uneori în falset?! Acelaşi dirijor, care ne stabileşte destinul individual şi ne îndrumă paşii spre ceea ce consideră el că merităm?! Întrebări, întrebări, fără un răspuns raţional. Revenind la destin, mă întreb, ce suferinţă poate fi mai mare decât aceea a unei mame care şi-a pierdut unicul copil? Mă refer la o mamă adevărată, nu la una care abia vrea să scape de odraslă, abandonând-o, vânzând-o, aruncând-o în container, sau, punând-o, în cea mai fericită situaţie, într-o cutie, în faţa unui cabinet medical. Ce simte acea mamă care îşi vede copilul pe patul de suferinţă, apoi pe catafalc, în fundul gropii din cimitir, apoi nicăieri palpabil, numai în poze şi în amintiri? În astfel de situaţii limită este greu, ca după o cădere psihică, o prăbuşire în tine, aidoma unei implozii, să te ridici, mai întâi târându-te pe brânci, sub privirile „spectatorilor” din jurul tău, care îşi manifestă compătimirea, care nici nu ştiu cum să te abordeze, să refacă legătura iniţială, apoi să adopţi poziţia verticală şi să reînveţi să mergi biped, cu poticneli, clătinându-te, ca un mahmur abia trezit din beţie, s-o iei de la capăt, de la un punct „zero”, pentru a-ţi continua cursul firesc – dacă se mai poate defini aşa – al vieţii ?
Mi-a fost dat să fiu martor al unor tragedii de acest fel petrecute în familia mea. Îmi vin în minte, obsesiv, câteva cazuri de deces prematur al unor veri şi verişoare, fie în urma unor accidente stupide de circulaţie, a unui trăznet, a unor intervenţii chirurgicale nereuşite, fie în timpul jocului. Părinţii lor, îndeosebi mamele, nu şi-au mai putut reveni din şocul produs, au clacat iremediabil, ajungând la pierderea minţii, sfârşind prin spitale.
Pentru a depăşi acest punct „zero” este nevoie de multă voinţă, forţă spirituală, înţelegere a mecanismelor ce guvernează universul, încredere nestrămutată, necondiţionată în Dumnezeu. Orice îndoială, cât de mică, în Creator, nu poate să ne transforme din larvă în fluture.
Din urna sorţii, din păcate, Doina Dobreanu a extras o bilă neagră, fatală, necâştigătoare, la numai 42 de ani, cea a morţii unicului ei fiu, Mitruț. Nici nu împlinise 15 ani, Mitruț se îmbolnăvi sever. Toate tratamentele aplicate prin diverse clinici din ţară fură în zadar. Se stinse ca o lumânare, în floarea vârstei, fiind elev în clasa a IX-a de liceu. Starea jalnică a mamei o regăsesc în poemul „Moartea lui Fulger” al lui George Coşbuc. Nu poate fi descrisă o asemenea tragedie de pe margine, trebuie ca TU să fi trecut prin aşa ceva.
A urmat SINGURĂTATEA. Ea poate ucide fizic, moral, psihic, spiritual. Doina a acceptat-o ca o ipostază a existenţei. Treptat, nu i-a mai fost frică de ea, şi-a învins temerile şi revolta din suflet, sfidând destinul, repetând obsesiv: „Trebuie, trebuie, trebuie!” A renăscut din propria-i cenuşă, aidoma PĂSĂRII PHOENIX! Singurătatea i-a prilejuit întoarcerea în sine, găsind „balsam pentru suflet” în domeniile artei, literaturii, muzicii şi al picturii. A urmat spusele marelui filozof român, Constantin Noica: „Ai atâtea vieţi, câte cărţi ai citit”. Doina a îmbrăţişat ideea că „într-o aşezare rustică ai doar posibilitatea să alegi
între miracolul cărţii şi spectacolul naturii din jur”. Mai presus de orice, Doina a înţeles că după eşecul şi căderea pe care le-a trăit, „după o peregrinare prin subsolurile existenţei”, „viaţa este un mare dar, că nu este doar o luptă pentru supravieţuire, ci un prilej permanent de bucurie”. (Vezi versurile lui G. Coşbuc din Lupta vieţii: „O luptă-i viaţa, deci te luptă,/Cu dragoste de ea, cu dor”). Doina a confirmat prin atitudinea sa substanţa aforismului: “Ceux qui vivent des tragedies aiment la vie” (Cei care trăiesc tragedii iubesc viaţa).
Depăşind momentele grele de amărăciune, cauzate, în parte, şi de divorţ, Doina şi-a regăsit echilibrul prin contemplarea naturii mirifice, prin exercitarea profesiei de dascăl, cu tot ceea ce presupune ea, regăsindu-l în fiecare elev din şcoală pe Mitruț, prin căutarea obârşiilor sale, cufundându-se în istoria orală sau scrisă a familiei sale, apoi a satului, descifrând tainele ascunse în comorile spiritualităţii colective, etnografie şi folclor, publicându-le, prin lumina tiparului, în volume distincte: Cusături artistice din Subcetate-Mureş, Judeţul Harghita;
Ţesături româneşti din zona Mureşului Superior (secolul al XX-lea), în revista „Şcoala Noastră”, pe Blogul Asociaţiei Culturale „Dobreanu”, înfiinţată în anul 2009, cu scopul declarat al acesteia „de a contribui la conservarea patrimoniului cultural local şi de a pune în valoare cultural-artistică şi istorică vechile tradiţii săteşti, fapt realizabil prin amenajări etnografice, prin publicarea de articole şi cărţi”. În lucrările menţionate sunt scoase la iveală frumuseţea artei populare româneşti de pe aceste meleaguri, trăsăturile înaintaşilor noştri: „vorba cumpătată şi aleasă, mândria de a purta straiele strămoşeşti de o rară eleganţă şi sobrietate, gustul pentru frumosul autentic (…), bucuria de
a trăi, de a fi împreună la muncă şi la marile sărbători”. Cărţile amintite sunt şi „o pledoarie pentru apărarea identităţii noastre, un îndemn de aplecare spre preţuirea şi reconsiderarea trecutului istoric, cultural, etnografic al locuitorilor de pe Valea Mureşului Superior”.
În anul 2002, Doina Dobreanu, împreună cu fratele ei Vasile, scoate de sub tipar Monografia şcolii din Subcetate, un alt demers de succes. Amintirile şi le aşterne în romanul autobiografic Surâsul amintirilor, apărut în anul 2011. Este o adevărată oglindă a Doinei Dobreanu, sinceră, nevoalată, în diversele sale ipostaze: fiică de ţărani, elevă, studentă, profesoară de limba franceză, soţie, mamă, iubitoare de natură, literatură, muzică, evocator al strămoşilor, călător neobosit prin România şi peste hotare (Rusia, Ucraina, Franţa, Italia, Ungaria, Austria, Grecia), scriitoare, om al satului etc. Desprind din Crochiu de autoportret câteva frânturi extrem de relevante pentru definirea profilului moral şi spiritual al autoarei: „Sunt mlădiţă a arborelui genealogic al Dobrenilor din Subcetate, vlăstar al unei vechi familii, întemeiate de un oarecare Chirilă Dobrean, înainte de 1700. Port acest nume, dar bunicii şi străbunicii mei au purtat şi numele de Urzică, Pop, Muscă, Ciubucă, Morar… M-am născut în Subcetate şi tot aici destinul a decis să trăiesc. (…) Subcetatea este patria mea mică. Mă întreb, unde, oare, aş fi putut să mă simt mai bine, mai confortabil, afectiv, dacă nu alături de ai mei, de aceeaşi factură sufletească cu mine, cu o structură făurită după tiparul ancestral al omului trăitor în vecinătatea codrului? Simt că port şi eu în mine semeţia şi seninătatea munţilor care ne înconjoară. Aici îmi simt rădăcinile, amestecate cu cele ale brazilor.(…) Mai mult decât atât, port în mine cutezanţa strămăşilor mei, oameni aspri de la munte, care au învăţat să înfrunte cu demnitate nu doar iernile cumplite, ci şi foamea, mizeria, vitregiile vremurilor…”
Trebuie să fac o remarcă, peste care nu pot să trec. Văzând numele bunicilor Doinei, îmi dau seama că noi doi avem rădăcini comune. Cele două bunici ale mele se trag din Subcetate-Hodoşa şi Prelucă şi purtau numele de Muscă, respectiv Ţăran, o soră a bunicii mele dinspre mama se căsătorise cu un oarecare Dobrean. Ce ştiu eu ce combinaţii or mai fi fost între familii? Cert este că avem strămoşi comuni, concluzie confirmată de către părinţii mei şi ai Doinei. Ce mică este lumea?!
Doina Dobreanu recunoaşte în caracterul ei trăsăturile contradictorii ale părinţilor şi bunicilor, un fond genetic atât de divers pe care îl moștenește, dar și trăsăturile complexe şi contradictorii ale zodiei balanței în care s-a născut: intransigenţa, semeţia, încăpăţânarea, hotărârea, sensibilitatea, răbdarea, chibzuinţa, robusteţea şi pasiunea pentru muncă; e visătoare, romantică şi cu dragoste pentru natură şi pentru frumos, e înzestrată cu darul şi pasiunea pentru creaţie, cu spiritul de libertate. Toate aceste constante, adunate la un loc, desluşesc drumul sinuos, parcurs de Doina prin viaţă. „Zborul meu poate fi comparat cu acela al unui zmeu de hârtie.(…) Am simţit mereu că zborul meu nu este liber, că el depinde de firul de aţă care mă ţine pe loc…N-am crezut că elanul meu se va frânge atât de repede, cu brutalitate.” (n.n. Îmi vine în minte versul eminescian: „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată”). „Mă simt uneori în ipostaza fluturelui de molie transformat în larvă, în vierme, orbecăind fără speranţă spre tristul sfârşit…” „Singurătatea favorizează cunoaşterea şi fortifică”; „În singurătate ai nevoie de Dumnezeu, să crezi că cineva te iubeşte şi te ocroteşte”; „În ceea ce priveşte prietenia, nu sunt superficială şi ştiu să fiu loială, dar pretind aceeaşi loialitate. E nevoie de mult timp pentru ca cineva să-mi câştige încrederea şi la fel de mult pentru a-i uita pe cei care mi-au înşelat-o”; „Mă ataşez doar de cei cu care pot comunica, gândi şi simţi la fel.” Capitolele cărții sunt marcate cu motouri semnificative, ele reflectând arderile interioare ale autoarei, ideile, concepţiile despre lume şi viaţă ale acesteia. De asemenea, întâlnim în carte foarte multe citate din filozofi, oameni de cultură de marcă, români sau străini. Voi consemna câteva exemple: „Unde există durere, acolo pământul este sacru” (Oscar Wilde); „Dorul e focul în care ard speranţele, dorinţele, durerile, iar cenuşa ce rămâne reprezintă amintirile…” (Octavian Paler), „Fericirea depinde de putinţa fiecăruia dintre noi de a intra în starea de vrajă”; „Sistemul de iluzii este garanţia sănătăţii noastre mentale” (Gabriel Liiceanu); „Sufletul ţărănesc are trăsături de o rară frumuseţe umană (…) Pe ţăran rugăciunea îl pune în contact cu absolutul şi prin aceasta se purifică şi se întăreşte. În acest sens, haina umilinţei este expresia unei îndrăzneli nelimitate” (Petre Ţuţea). „Orice infern devine suportabil dacă intervine paradisul culturii” (C. Noica); „Nimic nu-i mai frumos decât să călătoreşti mergând pe jos. Îţi aparţii, eşti liber, eşti vesel. Mergi şi poţi visa. Mersul leagănă visarea, visarea acoperă oboseala. Frumuseţea peisajului acoperă lungimea drumului” (Le Rhin).
În calitate de profesoară, a rămas exigentă cu sine şi cu elevii, pretinzând de la aceştia încadrarea în unele norme şi reguli pe care le consideră eterne: iubire, respect, bun simţ, responsabilitate, corectitudine, punctualitate. Deşi a cutreierat ţara, admirând valorile culturale şi istorice ale poporului român, deşi s-a extaziat în faţa unor opere de cultură şi artă grandioase din ţările vizitate, Doina ne mărturiseşte: „Casa, familia, satul meu au continuat să rămână, oriunde am fost şi oricât de mult m-am entuziasmat de cele văzute, simbolul patriei mele”.
Cu toate că ne cunoaştem de multă vreme, de abia în ultimii ani am stabilit nişte legături mai apropiate, devenind chiar prieteni. Am participat împreună la diverse manifestări culturale şi ştiinţifice, la sesiuni de referate, la cercuri pedagogice, la activităţi metodice, la examenele de admitere şi de bacalaureat, la Zilele Învăţătorului. Am onorat cu prezenţa noastră acţiunile de lansări de carte organizate de către Biblioteca Municipiului Topliţa, am participat la schimburi de experienţă în domeniul didactic, am fost membri colaboratori ai revistei “Şcoala Noastră”, publicând diverse lucrări ştiinţifice. De câte ori am invitat-o pe Doina Dobreanu la o lansare de carte, fie de poezii sau roman, lucrare ştiinţifică, expoziţie de pictură, a răspuns cu amabilitate, luând cuvântul şi încurajându-mă în activitatea mea creatoare. În prezent, există o comunicare bună între noi, ne transmitem mesaje prin adresa de e-mail cu prilejul unor sărbători religioase, ne expediem materiale interesante din varii domenii, inclusiv bancuri.
Doină, tu ai fost aidoma bobului de grâu care a vrut să moară, să se jertfească, pentru a aduce roadă bună! Pe ruinele egoismului, care zace în orice om, ţi-ai clădit mântuirea! Dragostea nemăsurată a lui Dumnezeu s-a răsfrânt asupra ta, iubirea trupească de sine ţi-a transformat-o în scrum prin umilinţele arzânde, devenind o NOUĂ PASĂRE PHOENIX! Te-ai rugat cu evlavie pentru copilul tău, pentru părinţii, bunicii şi străbunicii tăi! Ai dovedit compatibilitate dintre felul de a fi al tău şi faptele tale, întărind spusele părintelui Arsenie Boca: „Parcă toate lucrurile unui om seamănă cu stăpânul lor”. Din imposibil ai făcut posibil, ai alergat, cu puterile sporite, spre desăvârşire! Ţi-ai învins destinul, ascultând povaţa aceluiaşi părinte Boca: „Nu se poate să nu se poată!” Tristeţea, „cu luminile stinse”, ai transformat-o în bucurie, pe care ne-ai împărtăşit-o şi nouă. Ţi-ai repetat mereu şi mereu: „Dacă tot trebuie să suferim, măcar să nu suferim degeaba!” Ai biruit piedicile din calea mântuirii prin răbdare, iertare şi rugăciune! Ţi-ai purtat crucea cu demnitate! „Domnul Hristos a fost răstignit cu spatele pe crucea materială şi cu faţa pe crucea spirituală” (Arsenie Boca). Lupta şi suferinţa mărturisită te-au înălţat deasupra celui nemărturisit! Ţi-ai îmbibat sufletul în harul iubirii, devenind generoasă cu cei din jurul tău, „risipind firimituri de bunătate, respingând trivialitatea şi grosolănia”! (Ileana Vulpescu). Când te-ai simţit lovită de viaţă, ţi-ai îndreptat privirea spre „zona solară a speciei”. Ai ascultat muzică de calitate, ai citit poezii, ai admirat tablouri. Dintr-o dată ai simţit cum, „de la nivelul râmei, fiinţa ta se ridică pe verticala piscului” (Ileana Vulpescu).
La ceas aniversar, îţi doresc, Doiniță, multă sănătate şi putere de muncă, pentru a-ţi duce la îndeplinire menirea pe care o ai în familie, în comunitate, în planul personal al activităţii creatoare, dând la iveală noi comori de cultură patriarhală, contribuind astfel la ridicarea spirituală a locuitorilor acestor meleaguri binecuvântate de Dumnezeu.
LA MULŢI ŞI FERICIŢI ANI!
Pozele de mai jos sunt ipostaze ale unei acţiuni de lansare de carte, desfăşurată în anul 2006, cu ocazia Zilelor Școlii, la Căminul cultural din Subcetate, acţiune organizată de Doina Dobreanu.
În poze: Poetul Ionel Simota, preotul Emil Pop, preotul Gheorghe Oană, preotul Ionel-Adrian Lung, prof. Doru-Octavian Bucur, prof. Doina Dobreanu.
Profesorul Doru Octavian Bucur și romanul său, Elegie pentru Cora
Poetul Ionel Simota își lansează volumele La poalele ochilor tăi și Turnul de fildeș
Preotul Emil Pop își prezintă cartea Biserica Ortodoxă Sfinții Apostoli Petru Pavel și Andrei
Text publicat în volumul PROFESIONIȘTII NOȘTRI, 19, Doinița – Ana Dobrean, Profesor, etnograf, colecționar la 65 de ani, volum editat de Centrul European de Studii Covasna – Harghita, Coordonator: Ioan Lăcătușu, Ediție îngrijită de Vasile Dobrean și Ioan Lăcătușu, Editura Eurocarptica, Sfântu-Gheorghe, 2015
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu