Convorbire publicată în vol. 3 din seria de carte
„La obârșie, la izvor… Convorbiri la Subcetate”,
Editura Cezara Codruța Marica, 2015,
autori Doina Dobreanu, Vasile Dobreanu
Născută în 1973, cu domiciliul inițial în Subcetate; domiciliul actual: München, Germania
Doina Dobreanu: Ce mare bucurie, ca după mulți ani să ne
reîntâlnim… nu la Subcetate, ci virtual, via internet! Am fost impresionată să
găsesc alături de convorbirea cu unchiul dumitale, ing. Dan-Lazăr Trifan,
interviu publicat on-line de revista noastră „Viața la Subcetate”
(https://viatalasubcetate.blogspot.com/2015/01/trifan-dan-lazar-despre-dor.html), un
comentariu succint: Meine Wurzeln/ rădăcinile mele... Așa este. Confesiunea
unchiului, ca și pozele din Subcetate v-au trezit amintiri despre familia de
care vă simțiți legată prin „rădăcini”, despre satul copilăriei, despre primii
ani de școală, despre cei dintâi prieteni… Și, poate, v-au trezit și un
sentiment de dor, care răzbate și din mărturisirea unchiului Dănuț, stabilit de
mulți ani în Canada…
Vă mulțumesc
pentru disponibilitatea dumneavoastră de a „sta în povești”, plăcere pe care
varvigenii o aveau în alte vremuri, când comunicarea directă prin viu grai era
cea mai importantă modalitate de relaționare.
Cu ce să începem?
Cu familia dvs. din Subcetate?
Monica Heil França: Trimiţându-mi
interviul dat de unchiul meu, dragă doamnă Dobreanu, aţi deschis o uşă.
Mulţumesc frumos.
Sentimentul de „acasă” este pentru mine cel simţit în bucătăria mamii
(bunicii, n.n), ascultând-o în poveşti cu vecina. Avea ea vecina ei preferată,
o bunicuţă îndoită de spate al cărei nume din păcate nu mi-l mai amintesc. Iar
graiul varvigean este una dintre cele mai nepreţuite comori pe care le port în
inimă.
Crezute uitate, ascunse într-un sertar în adâncul inimii mele,
amintirile s-au întors în ultimele zile cu forţa unei lavine. S-au întors să-mi
spună de unde vin, cine am fost şi cine sunt, să mă întregească. Principalul
motiv al tăcerii de peste ani se minimalizează acum şi regăsesc voinţa de a-mi
privi trecutul în ochi, rădăcinile. De a prelua responsabilitatea pentru
hotărârile luate, bune sau rele.
Vă mulţumesc din suflet pentru această incredibilă, nesperată şansă de
a-mi aminti.
DD: V-a
impresionat poza înfățișând o consăteancă meșterind la războiul de țesut… V-a
trezit, desigur, niște amintiri… Astăzi, celor mai mulți copii din satul nostru
asemenea imagini nu prea le spun ceva, pe când, în vremea copilăriei mele,
fiecare casă devenea, în anotimpul friguros, atelier de manufactură: tors, țesut,
tricotat, cusut…
MHF: Imaginea mamii la stative mi-e tare dragă şi mă
mişcă până la lacrimi. Însă nu doar această imagine, ci şi nenumăratele flori
pe care le-aţi fotografiat şi postat, sunt toate ca din grădina mamii.
"Den grünen Daumen" (degetul mare verde) nu l-am moştenit de la ea,
puţinele mele flori sunt mai degrabă de tip rezistent, cum ar fi orhideele care
necesită apă doar o dată pe săptămână. Sunt mândră de mine că am „mutat” de
curând o orhidee într-un vas nou. Eram sigură că nu va supravieţui, dar e încă
verde. Acest talent se pare că a fost preluat complet de moştenitorii din prima
generaţie.
Sunt de neimaginat, greu de cuprins în cuvinte şi de dat mai departe ...
câte lucruri minunate au fost vrăjite de mâinile mamii. Îmi amintesc cum ar fi
ieri de ea torcând lâna, scuipând din când în când bucăţelele de pai rămase în
fir, depănând, montând stativele. Soţul meu şi copiii fac ochii mari când le
povestesc de unde aveau bunicii şi străbunicii mei îmbrăcămintea şi cele
necesare în casă, câtă muncă era necesară pe atunci pentru procurarea acestor
produse devenite pentru noi astăzi atât de triviale.
Pasiunea pentru lucrul de mână am moştenit-o din belşug, sezonul rece
este pentru mine timp de tricotat şi croşetat. Fulare şi căciuli nu se cumpără
la magazin, ci se fac de mână. Am mereu două sau trei proiecte începute, şi
altele dorite, doar timpul de a le realiza lipseşte.
DD: Cele mai
frumoase amintiri din copilăria petrecută în Subcetate, de la școală, din vacanțe,
așa cum le-ați povesti copiilor dvs.?
MHF: Cu sania iarna, până se întuneca... coțca (şotron, n.n.) primăvara, cu degetele tăiate de sticla verde... la fân vara, drumul pe jos până la Gălăuțaş dimineața și înapoi seara, căpşunile şi fragii din grădină, libizdrii negri şi cei roşii cu zahăr, merele altoite de tata (bunicul, n.n.), cu acel gust proaspăt şi dulce pe care nu l-am regăsit niciodată... florile mamii, la scos de cartofi toamna, mâții... cățelul meu Samson care mă însoțea mereu când mergeam la magazin să scot rația de pâine cu două bilete în mână, pe amândouă în roşu cifra 2, unul pentru mama şi tata, celălalt pentru maică-mea şi pentru mine. Într-o vară se obişnuise să mă însoțească numai până la casa doamnei Rizea, rămânea acolo, unde avea o prietenă. Ne reîntâlneam la întoarcere şi mă însoțea acasă.
1980, în clasa I, la Subcetate
Aş putea povesti zile despre aceste amintiri prețioase.
DD: Cu părinți
filologi, v-ați orientat, totuși, spre chimie. Cum ați ajuns să vă pasionați de
această știință și să vă perfecționați în acest domeniu? Care a fost parcursul
formativ-instructiv pe care l-ați urmat?
MHF: "Eşti ceea ce ai realizat" este definiția
omului învățată acasă. Părinții mei au studiat filologie, română-franceză la
Cluj, pasiunea pentru cărți am moştenit-o de la amândoi. Acest oraş minunat a
fost totuşi punctul comun, acolo am urmat cursurile de chimie-fizică ale
facultății de chimie, la Universitatea „Babeş-Bolyai”, absolvită in 1996.
Există un credincios prieten care afirmă că ştiam să citesc la 5 ani.
Posibil. Am avut marele noroc să încep drumul şcolar sub îndrumarea neuitatei
mele învățătoare, doamna Lucreția Stan. Îmi amintesc cum stăteam cu Marius
Cutlac în prima bancă jucându-ne săbii cu creioanele acelea chinezeşti cu
radieră la capăt. Tovarăşa învățătoare ne vede şi ne dă cu liniarul peste
deşte. A fost unica dată (la fel cum la gradinița mă pusese educatoarea la colț,
de asemeni o experiență unică!) După 4 ani de nota 10, trecerea în clasa a 5-a
s-a dovedit grea piatră de încercare. Matematica era dificilă, a necesitat
muncă multă, dar cândva s-a desfăcut nodul și a mers bine. Primul
extemporal-fulger la geografie îmi dă şi azi emoţii, a fost experienţa unui duş
cu apă de la gheaţă. Mulţumiri domnului profesor Dinu Marian! Istoria devine şi
mai frumoasă în clasa a 7-a, când am început studiul chimiei cu doamna Rodica
Rizea. Mai târziu, profesoara de matematică din liceu avea acelaşi mod de
predare: exigent. Reţeta succesului. Elegantă, cu ochii codaţi care te
intimidau, un profesor adevărat, stimat si admirat. Titlul de doctor în ştiinţe
naturale (chimie analitică) este şi al dumneavoastră, dragă doamnă Rizea.
A fost în primăvara în care s-a îmbolnăvit tata, găsise nişte cauciucuri
pentru tractor şi le adusese singur acasă, pe o ploaie rece şi urâtă care i-a
atacat puternic plămânii şi l-a făcut să se topească pe picioare. Un an mai
târziu ne-a părăsit.
Stăteam pe banca din faţa bucătăriei mamii și făceam matematică. O carte
albastră groasă, culegere de exerciţii şi probleme. Tata era pe deal, îl vedeam
şezând, lăsând soarele de primăvară să îl încălzească, adâncit în gândurile lui
nimănui împărtăşite.
Mulţumită şcutuii (cutiei, n.n.) cu maimuţe a domnului profesor Popa
Ştefan, de care cu mare drag îmi amintesc, am reuşit prima la examenul de
matematică pentru admiterea la secţia de chimie industrială a Liceului de
chimie „Unirea” din Târgu Mureş. La limba şi literatura română am avut nota a
patra, mulţumesc domnului profesor Ian Cutlac.
Hmmm!... La liceu a lipsit concurenţa, sau unghiul de vedere al unor
profesori va fi fost prea îngust, rezultatul a fost că admiterea la facultate
am „alunecat-o” printre ultimii. Se pare că a fost o luptă puternică pentru
mine în acei ani, am repetat primul an de facultate, n-aveam habar de mecanică
sau ecuaţii Schrödinger. În al doilea an, întâi am invăţat cum trebuie mecanica
şi apoi... toate bune. Am absolvit cu lucrarea de licenţă în topologie chimică,
scrisă pe computerele unchiului meu Dănuţ în Bucureşti; erau acele timpuri
minunate cu sentimentul de „totul e posibil”.
Îmi amintesc ca azi de acea senzaţie ciudată, ieşind pentru ultima dată
din clădirea facultăţii... „No, ş-amu 'ncotro?”
Câteva luni mai târziu lucram în schimburi de 12 cu 24 la fabrica de
zahăr din Târgu-Mureş, muncitor sezonier licenţiat. Cum se face uneori, se
căuta un chimist pentru laboratorul de analize al Apelor Române din Târgu
Mureş, la a cărui acreditare am avut mai apoi bucuria de a participa.
Doi ani mai târziu, a apărut o ofertă de bursă pentru mediul ambient în
Germania, oferită de societatea Carl Duisberg (CDG). După 7 săptămâni stăpâneam
gramatica germană şi urmam un curs de bază de limba germană în Bucureşti, cu
sprijinul esenţial al lui Dănuţ, care mi-a făcut rost de adăpost. My life
enabler too! După niște luni de zile, când obţinusem deja acea bursă, îmi spune
el că îl cunoaşte pe organizatorul din partea română.
„- Nu cumva mi-ai pus vreo pilă?
- Nu, i-am spus că n-ai nevoie.”
Perioada aceasta o pot subordona următoarei sentinţe: „Never knew before
what eternity was made for. It is to give some of us a chance to learn German.”
Mark Twain.
A urmat bursa în Germania, din septembrie 1999 până în iulie 2000, în
laboratorul institutului de hidrologie al Centrului de Cercetări pentru mediul
înconjurător și sănătate GSF, în Neuherberg, lângă München. Am lucrat în
principal la analize de apă subterană, având posibilitatea utilizării unei
aparaturi de laborator avansate. După întoarcerea acasă, mi s-a permis să
lucrez la biroul de Avize și autorizaţii al Apelor Române din Târgu-Mureş, o
muncă interesantă și variată. La insistențele unei prietene, am aplicat în
toamna anului 2000 pentru bursa de doctorat DAAD, începută practic în
septembrie 2001. În timp ce-mi făceam bagajele, urmăream la televizor atentatul
din New York, era ziua de 11 septembrie.
Am lucrat trei ani la dezvoltarea unei noi metode de analiză pentru
pesticide în produse recoltate, prin cromatografie de lichide şi spectrometrie
de masă [1].
O mică anecdotă întâmplată după susținerea tezei: profesorul îndrumător,
Dr. dr. h. c. Antonius Kettrup, primise cu ani în urmă de la tatăl unui
doctorand un lanț de vacă lung de 2 metri, pe care a început să atârne plăcuțe
din aramă cu numele fiecărui „proaspăt” doctor. Când mi-a venit rândul aproape
că am căzut sub greutatea lui, eram numărul 186, pe 20 septembrie 2004. În
aceeaşi zi mi-am cumpărat primele inline skates. Ceea ce îmi aminteşte de locul
unde am învățat să patinez, pe pârâul din spatele casei mamii, că pe drum erau
pietricele, dacă te împiedicai făceai o aterizare de-ți tăia suflarea.
20 septembrie 2004, cu Prof. dr. h. c. Antonius Kettrup
(stânga)
DD: Cum ați
ajuns să vă stabiliți în Germania?
MHF: Am avut marea şansă de a primi o ofertă pentru
post-doctorat în acelaşi Institut de chimie ecologică unde lucrasem la teza de
doctorat, pentru o perioadă de încă doi ani. Am contribuit la dezvoltarea unei
noi metode de analiză pentru aerosoli, bazată pe HPLC-MS/MS-APPI.[2]
În vara lui 2004 l-am cunoscut pe Marcelo, soțul meu, stabilit în
Germania de 20 de ani. Ne-am căsătorit în toamna lui 2005.
DD: „Patria mea este
limba română”, spunea Nichita Stănescu. Pentru familia dvs. patria este limba țării
în care trăiți. Sunt sigură că pentru dvs. Patria este și limba română, ca spre
exemplu acum, acceptând să vă întoarceți printre amintiri. Mai visați în limba
română? Vă mai visați la Subcetate?
MHF: Plecarea mea a fost însoțită de multă durere
sufletească, care m-a urmărit mult timp. Pe mama am visat-o des, vorbind cu ea
mai ca la Varvigi, mai nemțeşte. O reîntâlnesc adesea, în flori, în mirosul
ierbii prospăt cosite, în aroma căpşunilor. De Crăciun ascult cu mare drag
colinde româneşti. Visele în limba română le am mai ales cand ascult muzică
românească, uneori mă uimesc singură că n-am uitat textul. Din fericire mai am şi
câteva cărți în română pe care le-am luat cu mine. Conexiunea virtuală e
deasemeni de neprețuit in această privință.
Soțul meu e foarte interesat de limba română, şi-a dat multă silință s-o
învețe. Când au venit băieții ne-am decis să începem „doar” cu două limbi,
pentru ei germana e limba maternă şi portugheza limba paternă. Luc începe să
fie interesat de România, îşi doreste mult să vină în vizită.
DD: Aflu de pe
internet despre călătoriile dvs. în Brazilia… Ce vă leagă de această țară
sud-americană? România, Germania, Brazilia… locuri și culturi atât de diferite!
Vorbiți-ne despre această bogăție multiculturală pe care ați acumulat-o în
destul de puțin timp.
MHF: Privind înapoi pare incredibil, cine-ar fi crezut
că mi se vor deschide atâtea posibilităţi minunate. Cum se zice, nu ştii
niciodată ce-ţi aduce ziua de mâine...
Cristo Redentor, Corcovado, Rio de Janeiro, 2014
De Brazilia
mă leagă soţul meu şi familia lui mare, călătorim în fiecare an la bunici, care
sunt din fericire sănătoşi şi pot veni şi ei la rândul lor des în Germania. Le
sunt recunoscătoare pentru că m-au primit cu braţele deschise.
Au fost şi ei în Subcetate, au cunoscut-o pe mama, s-au dus pe deal, au
vizitat Lacu-Roşu, Cheile Bicazului, mânăstirile, Sighişoara, Târgu-Mureş. Sunt
oameni sinceri şi deschişi, mereu bucuroşi de oaspeţi, cum era şi mama.
Limba portugheză n-a fost tocmai dificilă, aparţinând deasemeni limbilor
latine. Am învăţat-o uşor şi cu plăcere. Socrul meu m-a învăţat apoi şi paşii
de samba. În Rio am văzut însă pentru prima dată în viaţa mea o armă de foc şi
am auzit tiruri de armă. Brazilia este o ţară cu un potenţial enorm, din păcate
cu multă corupţie, dar curajoasă şi tenace.
Fotografia cu cocorul este făcută pe o insulă situată lânga Rio,
Paqueta, calmul care domneşte acolo e reflectat în această imagine. E capătul
lumii şi începutul ei, pacea de acolo te linişteşte profund.
Sunt de părere că suntem toţi faţete ale fiinţei umane, şi undeva, în
adâncime, suntem conectaţi asemeni unei structuri micelare. Oamenii sunt peste
tot aceiaşi, cu vise şi dorinţe, supărări şi necazuri. Ardeleanul le ia cu „no
aşă, no”, brazilienii se salută:
„- Tudo bem? (Sunt toate bune?)
- Tudo bem!”
În Bayern avem „sapparalot”, ce-mi aminteşte de stropşâtu' mamii.
Câte limbi vorbeşti, de-atatea ori eşti om, se spune. O bucurie mare
este pentru mine să-l ajut pe soţul meu să înţeleagă sensul bancurilor
ardeleneşti, de care râzi până te doare burta. Cine zice că nemţii n-au umor?
Au şi încă rău de tot. Iar cei mai bine-dispuşi oameni, brazilienii, pătrunşi
de soare până în străfundul fiinţei, au mereu un zâmbet pe faţă. La început,
când tocmai ne cunoscuserăm şi încercam să aflu mai multe despre Brazilia şi
despre Rio de Janeiro, am citit undeva că problema zilnică în Rio ar fi decizia
între „mă duc la muncă sau mă duc la plajă”.
Pentru a onora după merit această întrebare atât de complexă, le-am
cerut și impresiile socrilor mei, Maria de Lourdes Heil França și Gilberto Păes
França:
„Posedând tradiţii seculare concomitent cu aspecte moderne şi actuale,
Germania prezintă o cultură care îi demonstrează gradul înalt de dezvoltare.
Începând cu epoca regilor antici şi a marilor imperii ale căror impresionante
opere architectonice încă le mai putem admira şi astăzi, trecând printr-o
perioadă dictatorială în care fascismul a provocat una dintre cele mai triste
faze ale istoriei sale, poporul german a experimentat momente de glorie şi de
tristeţe, formându-şi caracterul energic şi lipsit de teamă precum şi vocaţia
de lider în scenariul mondial. După două mari războaie mondiale, trăind
experienţa unei ţări împărţite în două regimuri politice contrare, acest
curajos popor a acţionat decis, s-a ridicat din darâmături, aşteptând timpuri
mai bune, care au venit o dată cu reunificarea teritoriului său; actualmente amintirile
acestei perioade sunt frecvent prezentate noilor generaţii prin filme,
expoziţii, dezbateri şi programe TV. Noile legi antihomofobe şi deplina
acceptare a imigranţilor de natură politică, religioasă etc. se unesc în ideile
de convieţuire cu alte culturi şi semnifică o reparaţie a daunelor cauzate
anterior.
În şederile noastre dese în Germania, pe lânga marea plăcere de a conviețui
cu rudele atât de dragi, se evidențiază primar organizarea serviciilor publice,
punctualitatea și capacitatea de muncă a poporului, care îşi indeplineşte
sarcinile cotidiene cu seriozitate, rapid şi eficient.
Modernitatea şi gradul de organizare a transportului public ne atrag
atenția prin siguranță și rapiditate, prin felul în care se face posibilă
planificarea exactă a deplasărilor, atât pentru locuitori cât şi pentru turişti.
Siguranța publică este bine controlată, pe străzi se poate circula cu calm,
fără asalturi sau frică.
Procesul educațional, destul de complex, încearcă să ofere educație şi
profesionalizare tuturor conform aptitudinilor proprii, deşi pare a-i
privilegia pe cei mai bine dotați. Însă toți au acces la învățământul gratuit
oferit de guvern în şcoli şi universități bine structurate, cu învățământ de
nivel înalt şi material didactic de calitate. A se nota atenția şi grija
autorităților şi a societății față de copii, vizibile în şcoli, parcuri,
cluburi etc, în semnalizările rutiere şi supravegherea calitativă a jucăriilor,
oferind siguranța maxim posibilă.
Preferința pentru bere şi pentru variatele şi savuroasele rețete
culinare sunt cunoscute în mare parte a lumii. Pe lângă aceasta, notoriul gust
al poporului german pentru arte şi muzică, numeroşii artişti care se prezintă
pe străzi, cu deosebire primăvara şi vara, este interesant pentru noi.
Dinamismul poporului german se reflectă deasemeni în sport, în dedicația
cu care tineretul se antrenează persistent, rezultând în numeroşi atleți de
vârf. Realmente, a petrece un timp în Germania ne face să înțelegem ce înseamnă
a trăi în lumea întâi.
În vizita noastră în România, în vara anului 2006, am avut ocazia să
cunoaştem regiunea Transilvaniei. Pentru noi a fost foarte interesant să
vizităm o țară recent ieşită din regimul comunist; am putut percepe diviziunea
de pământuri în loturi egale pentru familii, reconstrucția şi modernizarea
străzilor şi a clădirilor, alături de cele lăsate pradă paraginii; munca
agricolă efectuată în mare parte manual, fără maşinării şi recursuri
tehnologice moderne, ca de exemplu adunatul fânului cosit, în locul înrolării
cu maşini cum se face în Germania sau în alte țări.
În localurile turistice am avut surpriza să constatăm uzul limbii
germane, complementar limbii române, obicei păstrat de mult timp. Natura ne-a atras atenția în mod deosebit, datorită marii cantități de
flori, grădini frumoase la toate casele şi în piețe, pe lângă numeroasele spații
verzi. Am fost uimiți să vedem berzele în cuiburile lor din vârf de stâlp şi de
grija autorităților locale de a le facilita construcția acestora. Impresionantă
e impozanța munților Carpați prin care am trecut pe o stradă foarte modernă,
pentru a ajunge la Lacul Bicaz, la 1000 m altitudine, culminând într-o supriză
foarte plăcută oferită de panorama minunată!
Cultura ne-a fost prezentată prin muzică şi prin artizanatul minunat şi
variat. Am savurat produsele culinare foarte speciale şi tipice (mici și
telemea!, n.a.), foarte diferite de cele braziliene.
Am vizitat biserica ortodoxă din Subcetate; a fost foarte interesant
pentru noi să vizităm cimitirul din
jurul bisericii şi casa părintelui Oană, o persoană foarte simpatică şi
prietenoasă, biserica minunat decorată cu mult auriu.
În Sighişoara am vizitat o biserică foarte veche, am văzut piețe şi
străzi pline de flori, restaurante impozante, deşi vechi şi cam părăginite. Am
văzut de asemeni casa lui Vlad Dracul, a cărui legendă e bine cunoscută şi în
Brazilia (Dracula, însă acum socrii mei
cunosc faptele istorice, n.a.).
Ne-au atras atenția grupurile de țigani pe străzi şi sentimentul de
repugn al localnicilor față de aceşti indivizi, cauzat, după cum ni s-a
explicat, de tendințele lor accentuate spre furt şi asalturi.
Păstrăm cu mult drag emoția simțită în mânăstirile din Bucovina,
adevărate opere de artă conservate de secole; am vizitat mânăstirile Voroneț,
Humor și Moldovița, toate cu adorabile grădini şi minunate picturi murale ce
amintesc de fundamentele creştinismului.
Ne amintim şi de discrepanța vizibilă între străzile, hotelurile şi
clădirile bine reformate şi cele aproape complet distruse prin lipsa de manutență
în timpul perioadei comuniste. În acea epocă, Comunitatea Europeană aştepta cu
nerăbdare intrarea României în EU şi, pentru aceasta, angaja eforturi şi
recursuri împreună cu guvernul român pentru a implementa reformele vizând
creşterea în principal a turismului în regiune.
Oamenii pe care i-am întâlnit în România au fost realmente foarte
simpatici şi prietenoşi cu noi, veseli şi de ajutor, făcându-ne să cunoaştem
inima caldă și felul plăcut al locuitorilor acestei ţări.
Brazilia este o ţară foare tânără, în comparaţie cu națiunile europene;
descoperită şi colonizată de portughezi începând cu anii 1500, ea posedă un
teritoriu foarte vast, întinzându-se de la linia ecuatorială până aproape de
Polul Sud şi prezentând diferite tipuri de climă, de la cea tropicală pană la
cea temperată. Exact din acest motiv vegetaţia este extrem de variată: bogata
Pădure Amazonică la nord, terenuri mâloase în Pantanal, câmpuri verzi în sud și
Pădurea Atlantică de-a lungul vastului litoral. Fauna este şi ea deosebit de
interesantă, cu variate păsări frumoase pe lângă nenumăratele specii de
animale. Populaţia braziliană este rezultatul unui complex amalgam între
locuitorii indigeni, indieni, europeni mai ales de origine portugheză, apoi nemți,
italieni, olandezi, francezi şi alte națiuni imigrante, africani din diverse
triburi aduşi ca sclavi, musulmani în special de origine turcă şi libaneză,
orientali cum sunt japonezii și chinezii şi, mai recent, coreenii, toți
ambientați şi bine integrați. Deşi rezultatul acestei mixturi este un popor
foarte diversificat în privința caracteristicilor rasiale şi culturale,
brazilienii sunt o națiune perfect sublimată, iar regimul politic garantează libertatea
religioasă, toleranța rasială și a tradițiilor diverse.
Bogățiile naturale ale Braziliei au fost dintotdeauna râvnite de alte popoare.
Explorarea zăcămintelor de fier, diverse metale şi cea de pietre prețioase
continuă și astazi. Agricultura este destul de dezvoltată: în special se
cultivă de soia, cafea, trestie de zahăr și se cresc bovine. Alimentele produse
hrănesc nu doar întreaga populație braziliană, ci şi o parte din cea mondială.
Apa potabilă este o altă bogație naturală abundentă, necesar a fi prezervată,
la fel ca biodiversitatea pădurii amazonice (numită pe deplin merit plămân
mondial datorită cantității imense de arbori), care oferă o varietate impresionantă
de plante, insecte şi animale mici, inegalabile surse pentru cercetările ştiințifice
realizate de nenumărați exploratori.
Vârsta fragedă a acestei țări, independentă de Portugalia de mai puțin
de 200 de ani, este motivul principal pentru care politica socială de educație,
sănătate şi siguranța publică sunt foarte importante în îmbunătățirea condițiilor
şi nivelului de viață ale populației braziliene. În scopul facilitării
dezvoltării globale a societății braziliene este necesară dezvoltarea continuă
a industriei, comerțului, exportului de produse precum şi cea a turismului. În
prezent, Brazilia ocupă un loc detaşat în grupul BRIC (Brazilia, Rusia, India
şi China) şi, prin potențialul posedat, ea se consolidează continuu pe calea
transformării ei în termen mediu într-o putere mondială.
Caracterul profund pacifist al poporului brazilian, spontaneitatea,
voioşia, simpatia şi receptivitatea sa favorizează dezvoltarea turismului în
diverse regiuni, oferind turiştilor posibilitatea de a savura peisaje minunate,
produse culinare regionale foarte variate, petreceri, dansuri şi muzică pentru
toate gusturile, cu certitudine o experiență de neuitat."
Soțul meu a completat:
„Numitorul comun al acestor trei țări pare a fi fotbalul. Chiar dacă în
Brazilia fotbalul este trăit desigur foarte emoțional (până la pericol de viață
pentru antrenorii eşuați!), fiind încă mai popular decât în Germania sau
România, el rămâne sportul numărul 1 în aceste țări, primul în presa sportivă
şi deasemeni cu numărul cel mai ridicat de spectatori, devenind pe perioada
turneelor internaționale principala temă comună.”
DD: Interesante
repre despre cele trei lumi cărora le aparțineți!
Despre pasiuni…
Mai e timp de pasiuni? Sau sunt copiii cea mai importantă pasiune în prezent?
MHF: Copiii sunt concomitent pasiune şi obligație, şi pentru noi este dificil fără bunici. Ca mamă, încă nu m-am recuperat complet de lipsa de somn acumulată peste ani. Şi aici mi-a lipsit mama, tare aş fi vrut s-o întreb cum se cresc copiii. Am o grămadă de cărți cu teorii şi sfaturi pentru părinți, însă copiii te urmează la final în fapte şi nu în vorbe. Teoria se reduce în ochii mei la respectul pentru propria persoană şi la a fi autentic.
Mai 2015
Unchiul meu Dănuț vorbeşte în convorbirea cu dumneavoastră despre
secretul de viață al mamii. Această întrebare mă preocupă şi pe mine şi, după
ani de psihologie, răspunsul îmi pare a se concentra în termenul german
"loslassen", ceea ce se poate traduce: accept complet şi fără murmur,
desprindere, a da drumul.
Doamne, dă-mi seninătatea să accept ceea ce nu pot schimba, curaj să
schimb ce pot schimba şi înțelepciune să le deosebesc.
DD: Gânduri de
viitor?
MHF: Wenn du willst, dass Gott lacht, erzähl ihm deine
Pläne - dacă vrei să-l faci pe Dumnezeu să râdă, dezvăluie-i planurile tale. Se
pare că viața însăşi are ea grijă de viitor. Dorințe am. Sunt curioasă ce fel
de oameni am adus pe lume. Luc e gânditor şi visător, Marc e foarte sportiv, la
vârsta de 5 ani înoata ca un peşte, de curând joacă fotbal de club. Îmi doresc
să le dau rădăcini puternice, cum sunt cele din partea soțului meu, şi aripi
largi. Să-i văd crescând fericiți şi sănătoşi, multumiți, siguri de sine,
convinşi de valoarea proprie şi de dragostea mea eternă.
Tot ce posed este aici şi acum, mai mult nu există.
Şi cândva, când om fi pensionari, ne-ar plăcea o casă la malul mării, cu
pădure în spate, de preferință în Franța.
[2] Lintelmann, Jutta; Heil França, Monica; Hübner, Evelyn; Matuschek, Georg: A liquid chromatography-atmospheric pressure photoionization tandem mass spectrometric method for the determination of azaarenes in atmospheric particulate matter. Journal of Chromatography A 03/2010; 1217(10):1636-46.
