Era
la începutul verii anului 1940.
Tata îşi bătea coasa după ce doborâse la pământ o postată de iarbă. Muma împrăştia brazdele de pe care începuse să se evapore roua, iar Mariţa şi Lucreţia plecaseră dedimineaţă cu
vitele la păşune.
Eu nu împlinisem trei ani şi libertatea de a zburda se limita deocamdată în spaţiul ogrăzii. Desculţ şi având drept îmbrăcăminte doar cămaşa lungă de in, priveam de pe prispa casei spre crângul de plopi deasupra cărora se zăreau coamele dealurilor Sărmaşului de după care răsărea soarele. Acum trecuse cu doi stânjeni deasupra plopilor ale căror umbre deveneau tot mai mici.
Pe măsură ce soarele se înălţa, ultimele fuioare de negură dispăreau.
Începusem să alerg prin ogradă, mirat că descopăr spaţiul dinafara acesteia.
Spre miazănoapte, de unde cobora drumul spre costişă, vedeam câteva case şi grajduri, la apus era Fundacul Ierugii, iar spre miazăzi, cam la două sute de metri, pe o colină, vedeam casa şi şura bunicului. Acesta era spaţiul pe care îl descopeream cu uimire, în timp ce alergam vesel prin ogradă. Am mers apoi în grădinuţa din spatele casei unde erau straturile de legume şi multe flori. În marginea grădinuţei, tata sădise de jur-împrejur cireşi şi un măr.
Mă gândeam la vremea când voi fi mare şi cireşii vor creşte şi ei. Mă voi urca şi le voi culege rodul astâmpărându-mi setea. Acum, păsăretul din ogradă nu avea acces la grădinuţă, să nu scurme straturile. De intrau cumva acolo, eu trebuia să le alung. Aceasta era responsabilitatea mea, pentru care trebuia să dau seama în faţa mamei.
Curios era că până atunci nu descoperisem orizontul care mi se oferea acum. Mai misterios mi se părea Fundacul Ierugii fiindcă de acolo începea pădurea de brazi şi înspre acolo duceau surorile mele vitele la păşunat.
- Ce-o fi dincolo oare? Acest gând mă stăpânea adesea.
Oricum, ce descoperisem în aceadimineaţă
mi se fixase în memorie pentru a dăinui.
Era cea dintâi amintire: un copil bălai, ce alerga desculţ prin ogradă, descoperise uimit lumea.
Spre sfârşitul aceleiaşi veri, ţin minte că erau pe prispa casei, într-o zi de duminică, mai mulţi vecini care vorbeau cu tata şi păreau îngrijoraţi. (…)
Când eu începeam să cunosc lumea din afara ogrăzii, străinii rupeau din trupul ţării…
Îndupă-amiaza aceleiaşi zile,
în timp ce din grădinuţă priveam spre misteriosul fundac, o altă imagine mi-a
încântat privirea, umplându-mi sufletul de bucurie.
Cireada satului ieşise din pădure şi se răsfirase pe costişă păscând liniştită. Tălăngile lor se auzeau până departe. Cu capul rezemat în coate, stăteam tolănit în iarbă şi ascultam pentru prima dată o simfonie pastorală. De câte ori îmi port paşii prin acele locuri, îmi revine în memorie imaginea cirezii împrăştiate pe costişă, când tălăngile vitelor îmi picurau în auz acea plăcută încântare.
Mai târziu, pe măsură ce spaţiul cercetat de mine se lărgea, alte şi alte imagini aveau să mi se fixeze în memorie.
O tentativă temerară aveam să întreprind în aceeaşi vară când mi-am luat inima în dinţi şi, după ce am ieşit pe portiţa din fundul grădinii, m-am îndreptat spre Fundacul Ierugii, spre a-l cerceta.
Tot auzind eu de la surorile mele mai mari de joaca ce o încingeau pe Piciorul Plaiului cu alţi copii de seama lor, mă tot bătea gândul cum aş putea ajunge şi eu până acolo. Aflasem de la ele că Piciorul Plaiului e mai sus de păduricea din Fundul Ierugii.
- Ce-o fi, o fi, am să hălăduiesc eu cumva până acolo!
Păduricea nu mi s-a părut prea întinsă, numai că, dincolo de ea, erau jnepeni şi târşori. Ieşii până la urmă din tufişuri şi începui să aud larmă de copii. Glasurile unora îmi erau cunoscute.
Uitai cu desăvârşire de orătăniile din ogradă pe care le aveam date în seamă de mama, pentru a le păzi de incursiunile de pradă ale uliilor care pândeau de prin copacii din crâng.
Gândul îmi era acum să ies mai degrabă la lumină, pe plai.
Spre uimirea celor care se jucau acolo de-a ascunselea, iată că de prin târşori şi jnepeni răsări o mogâldeaţă îmbrăcată numai în cămeşoiul de in ce ajungea mai jos de genunchi, desculţ şi cu capul gol!
Mă oprii din mers şi privii uimit depărtările.
- Ce mare e lumea!, îmi zisei eu.
la
Gheorgheni. Dintr-acolo răzbăteau până la noi sunetele
clopotelor bisericii din Ditrău. Într-un plan mai apropiat, tot spre miazăzi,
se vedeau presărate pe dealuri casele filpenilor.
Spre apus, plaiul urca şi drumul trecea prin celelalte două poieni, iar deasupra lor se ridicau vârfurile Bătrâna şi Mortonca, acoperite cu păduri de brad.
În timp ce eu mă minunam de întinderea depărtărilor pe care le acopeream acum cu privirea, am fost reperat de cei ce se jucau pe plai.(…)
Curioşi de isprava mea, m-au întrebat cum de am ajuns acolo.
După ce mi-a descris Simion, care era mai mare, cum se numesc toate întinderile de care luam cunoştinţă atent, Măriţa n-a mai zăbovit şi m-a luat de mânuţă, ducându-mă înapoi spre casă. Bine că nu se întorseseră părinţii de la fân şi că inventarul ogrăzii nu se împuţinase!
După ce tata şi mama au ajuns acasă cu carul cu fân şi l-au descărcat în şură, dinspre Fundac apărură şi surorile mele, aducând de la păşune vitele cu ugerele pline.
Era una din acele seri liniştite de vară, când după ce toate treburile pe afară erau terminate, cu toţii ne adunam la masă, în jurul mămăligii aburinde, aşteptând să vină mama, cu ceaunul de lapte fiert, din care să ne toarne la toţi în blide.
Nu se putea ca mama şi tata să nu fi aflat despre aventura mea de pe Piciorul Plaiului!
- Dacă te întâlneai cu un lup?, mă întrebă mama cu o uşoară dojană în glas.
- Nu umblă vara lupii pe aici, mamă, prinsei eu curaj. Acum lupii dau pe la stâna de oi.
Răspunzând aşa, mă uitai la tata, dacă nu mă ia el în primire.
- Lasă-l, măi femeie, nu vezi că e fecior mare?
Tata zâmbea pe sub mustaţă, mândru de isprava mea.
Târziu, după ce a stins mama lampa şi toţi ai casei s-au culcat, eu, cu ochii închişi, vedeam lumea pe care o descoperisem în aceadupă-amiază.
-
Ce mare trebuie să fie lumea asta!, îmi spusei eu în gând.
Tata îşi bătea coasa după ce doborâse la pământ o postată de iarbă. Muma împrăştia brazdele de pe care începuse să se evapore roua, iar Mariţa şi Lucreţia plecaseră de
Eu nu împlinisem trei ani şi libertatea de a zburda se limita deocamdată în spaţiul ogrăzii. Desculţ şi având drept îmbrăcăminte doar cămaşa lungă de in, priveam de pe prispa casei spre crângul de plopi deasupra cărora se zăreau coamele dealurilor Sărmaşului de după care răsărea soarele. Acum trecuse cu doi stânjeni deasupra plopilor ale căror umbre deveneau tot mai mici.
Pe măsură ce soarele se înălţa, ultimele fuioare de negură dispăreau.
Începusem să alerg prin ogradă, mirat că descopăr spaţiul dinafara acesteia.
Spre miazănoapte, de unde cobora drumul spre costişă, vedeam câteva case şi grajduri, la apus era Fundacul Ierugii, iar spre miazăzi, cam la două sute de metri, pe o colină, vedeam casa şi şura bunicului. Acesta era spaţiul pe care îl descopeream cu uimire, în timp ce alergam vesel prin ogradă. Am mers apoi în grădinuţa din spatele casei unde erau straturile de legume şi multe flori. În marginea grădinuţei, tata sădise de jur-împrejur cireşi şi un măr.
Mă gândeam la vremea când voi fi mare şi cireşii vor creşte şi ei. Mă voi urca şi le voi culege rodul astâmpărându-mi setea. Acum, păsăretul din ogradă nu avea acces la grădinuţă, să nu scurme straturile. De intrau cumva acolo, eu trebuia să le alung. Aceasta era responsabilitatea mea, pentru care trebuia să dau seama în faţa mamei.
Curios era că până atunci nu descoperisem orizontul care mi se oferea acum. Mai misterios mi se părea Fundacul Ierugii fiindcă de acolo începea pădurea de brazi şi înspre acolo duceau surorile mele vitele la păşunat.
- Ce-o fi dincolo oare? Acest gând mă stăpânea adesea.
Oricum, ce descoperisem în acea
Era cea dintâi amintire: un copil bălai, ce alerga desculţ prin ogradă, descoperise uimit lumea.
Spre sfârşitul aceleiaşi veri, ţin minte că erau pe prispa casei, într-o zi de duminică, mai mulţi vecini care vorbeau cu tata şi păreau îngrijoraţi. (…)
Când eu începeam să cunosc lumea din afara ogrăzii, străinii rupeau din trupul ţării…
În
Cireada satului ieşise din pădure şi se răsfirase pe costişă păscând liniştită. Tălăngile lor se auzeau până departe. Cu capul rezemat în coate, stăteam tolănit în iarbă şi ascultam pentru prima dată o simfonie pastorală. De câte ori îmi port paşii prin acele locuri, îmi revine în memorie imaginea cirezii împrăştiate pe costişă, când tălăngile vitelor îmi picurau în auz acea plăcută încântare.
Mai târziu, pe măsură ce spaţiul cercetat de mine se lărgea, alte şi alte imagini aveau să mi se fixeze în memorie.
O tentativă temerară aveam să întreprind în aceeaşi vară când mi-am luat inima în dinţi şi, după ce am ieşit pe portiţa din fundul grădinii, m-am îndreptat spre Fundacul Ierugii, spre a-l cerceta.
Tot auzind eu de la surorile mele mai mari de joaca ce o încingeau pe Piciorul Plaiului cu alţi copii de seama lor, mă tot bătea gândul cum aş putea ajunge şi eu până acolo. Aflasem de la ele că Piciorul Plaiului e mai sus de păduricea din Fundul Ierugii.
- Ce-o fi, o fi, am să hălăduiesc eu cumva până acolo!
Păduricea nu mi s-a părut prea întinsă, numai că, dincolo de ea, erau jnepeni şi târşori. Ieşii până la urmă din tufişuri şi începui să aud larmă de copii. Glasurile unora îmi erau cunoscute.
Uitai cu desăvârşire de orătăniile din ogradă pe care le aveam date în seamă de mama, pentru a le păzi de incursiunile de pradă ale uliilor care pândeau de prin copacii din crâng.
Gândul îmi era acum să ies mai degrabă la lumină, pe plai.
Spre uimirea celor care se jucau acolo de-a ascunselea, iată că de prin târşori şi jnepeni răsări o mogâldeaţă îmbrăcată numai în cămeşoiul de in ce ajungea mai jos de genunchi, desculţ şi cu capul gol!
Mă oprii din mers şi privii uimit depărtările.
- Ce mare e lumea!, îmi zisei eu.
Spre apus, plaiul urca şi drumul trecea prin celelalte două poieni, iar deasupra lor se ridicau vârfurile Bătrâna şi Mortonca, acoperite cu păduri de brad.
În timp ce eu mă minunam de întinderea depărtărilor pe care le acopeream acum cu privirea, am fost reperat de cei ce se jucau pe plai.(…)
Curioşi de isprava mea, m-au întrebat cum de am ajuns acolo.
După ce mi-a descris Simion, care era mai mare, cum se numesc toate întinderile de care luam cunoştinţă atent, Măriţa n-a mai zăbovit şi m-a luat de mânuţă, ducându-mă înapoi spre casă. Bine că nu se întorseseră părinţii de la fân şi că inventarul ogrăzii nu se împuţinase!
După ce tata şi mama au ajuns acasă cu carul cu fân şi l-au descărcat în şură, dinspre Fundac apărură şi surorile mele, aducând de la păşune vitele cu ugerele pline.
Era una din acele seri liniştite de vară, când după ce toate treburile pe afară erau terminate, cu toţii ne adunam la masă, în jurul mămăligii aburinde, aşteptând să vină mama, cu ceaunul de lapte fiert, din care să ne toarne la toţi în blide.
Nu se putea ca mama şi tata să nu fi aflat despre aventura mea de pe Piciorul Plaiului!
- Dacă te întâlneai cu un lup?, mă întrebă mama cu o uşoară dojană în glas.
- Nu umblă vara lupii pe aici, mamă, prinsei eu curaj. Acum lupii dau pe la stâna de oi.
Răspunzând aşa, mă uitai la tata, dacă nu mă ia el în primire.
- Lasă-l, măi femeie, nu vezi că e fecior mare?
Tata zâmbea pe sub mustaţă, mândru de isprava mea.
Târziu, după ce a stins mama lampa şi toţi ai casei s-au culcat, eu, cu ochii închişi, vedeam lumea pe care o descoperisem în acea
💥💥💥
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu