marți, 3 martie 2026

IOAN DOBREANU, Prima zi de şcoală (Fragment din cartea PUR ȘI SIMPLU MEMORII, 2010)



Războiul abia se sfârşise…

Eu trebuia să mă pregătesc pentru şcoală, deşi deschiderea ei s-a amânat până după sărbători. Până atunci tata s-a angajat să mă înveţe să scriu şi să citesc. Literele am început să le fac cu ţăruza pe tăbliţă (…) Până de Crăciun ştiam să scriu tot alfabetul, atât literele mici, cât şi literele mari. Puteam construi cu ele cuvinte şi scurte propoziţii. Cititul îl învăţasem pe o Biblie veche şi pe nişte calendare care pe atunci erau sub formă de carte şi conţineau, în afară de sărbătorile de peste an, pilde pentru plugari, proverbe şi zicători. Unul din ele, dacă îmi aduc bine aminte, se numea „Calendarul Albina”. Tabla înmulţirii şi scrierea numerelor până la 20 le-am învăţat cu mama în timp ce o ajutam prin casă la treburi.

Îmi cusu mama un laibăr nou, iar tata îmi croi opinci din piele de porc şi o căciulă miţoasă dintr-o piele de cârlan. Imi promise că după ce vor făta oile, la iarnă, o să-mi facă alta, mai frumoasă, din pieile a doi miei brumării. Tot acum, până la sărbători, mama îmi împleti mănuşi de lână şi colţuni groşi. Erau pregătite de asemenea tăbliţa, ţăruza şi trăistuţa. La sărbători eram gata de şcoală.

A doua zi de Bobotează, de Sfântul Ioan Botezătorul, m-am sculat mai devreme ca de obicei, m-am îmbrăcat cu cioareci şi m-am încălţat cu opinci noi şi, după ce am mâncat de prânz, mama mi-a dat drept merinde un boţ cu brânză învelit într-un ştergar, pe care l-am pus în trăistuţă, alături de tăbliţă şi ţăruză. Pe la şapte dimineaţa eram la uşă îmbrăcat şi gata de plecare.

Tata a hotărât să ne însoţească până la şcoală, fiindcă omătul era mare şi până la şcoală erau de mers vreo trei kilometri. Drumul prin Tinov, până la Troaca lui Voaşu, de unde începeau primele case de pe Pârâul Gălăuţaşului, era prin pădure. Frică nu ne era nouă fiindcă eram obişnuiţi cu pădurea. Cred că am mers prin nămeţi mai bine de o jumătate de ceas.

Când am ajuns aproape de şcoală, o casă a unui gospodar oferită pentru a învăţa copiii în ea, începuse să-mi fie frică şi dacă tata nu m-ar fi ţinut strâns de mână, aş fi fugit acasă, aşa cum îmi pusesem în gând. (…)

Tata a deschis uşa şi am intrat într-o odaie mare în care erau două rânduri de bănci şi mulţi copii pe care nu-i cunoşteam. În faţa băncilor era tabla şi o masă la care stătea învăţătorul. Pe masă era catalogul , o călimară cu cerneală şi două tocuri de scris. Am mai descoperit tot acolo, aşezate cu grijă câteva jordii din caprafoi. Când le-am văzut, m-au cuprins fiorii… Deci avea dreptate mătuşa Todorica, îmi zisei în gând, când îmi spunea că învăţătorul are jordii de caprafoi cu care dă la palmă copiilor care nu sunt cuminţi.

După ce învăţătorul îmi scrise numele într-un caiet şi-i mai spune tatei nu ştiu ce, mă pofti să mă aşez în banca a doua. Între timp, Lucreţia, sora mea care era în clasa a III-a, luase loc lângă o colegă de-a ei.

Apoi tata a plecat. Învăţătorul m-a întrbat cum mă cheamă, a zis să scriu ceva pe tablă, ce ştiu. Mi-am scris numele şi prenumele cu majuscule la începutul fiecărui cuvânt, aşa cum mă învăţase tata. M-a întrebat ce litere mai ştiu şi eu am scris pe tablă tot alfabetul.

- Bravo! Acum du-te la loc!

Nu ştiu cum, dar mi-a trecut deodată teama…

Cam atât ţin minte din prima zi de şcoală, după 64 de ani.

 



[1] DOBREANU I 2010, p. 61- 63

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu