Imaginea
bunicilor nu o poate şterge trecerea timpului pentru că în preajma lor am
petrecut cei dintâi ani ai copilăriei.
Prima imagine a bunicului, a tatălui cel bătrân, cum îi ziceam noi, îmi vine în minte dintr-o iarnă. Nu ştiu câţi ani să fi avut pe atunci. Venea pe la noi pe cărarea ce coboară pe mica colină, intra în ogradă pe portiţa de lângă cuptor şi deodată deschidea uşa, ivindu-se în prag cu barba şi pletele albe, încărcate de promoroacă.
După ce-şi scutura barba şi pletele, se aşeza pe un scaun lângă sobă şi mă lua de subsiori, aşezându-mă pe genunchii lui. Fiind numai în cămaşă, îi simţeam cioarecii reci şi îl trăgeam de barbă. Făcuse armata la austrieci, prin părţile Tirolului, în vremea lui Franz Iosif, şi ştia bine nemţeşte.
- De acolo, din munţi, spunea el, se vede bine ţara Italiei…
Încerca să mă înveţe să număr în germană până la zece. Spre regretul meu, cu atâta germană am rămas. Ne spunea cum a vrut să fugă din armată (…) A stat mai bine de un an acolo, la austrieci, în beciuri.
- Frig era acolo, tată bătrân?
- Frig, dragu’ moşului. Ne băteau şi ne dădeau puţină mâncare. Ne-au trimis în linia întâi pe front şi aşa am scăpat de temniţă.
Vara, când tata era luat la concentrare, ne ajuta la cosit.
Odată, după ce l-am urmărit cum bate coasa şi-i încerca gura dacă joacă pe unghie, mă minunam eu cum nimereşte cu ciocanul numai o porţiune aşa de îngustă a coasei. După ce s-a dus să ia brazdă iar, m-am aşezat lângă ilău şi am încercat să lovesc cutea cu ciocanul, doar-doar s-a subţia. De subţiat nu s-a subţiat, că doar era din piatră, dar s-a rupt în mai multe bucăţi.
Văzând eu ce ispravă am făcut, am şters-o printre aluni, iar de acolo am tuns-o acasă.
Îndată însă apăru şi tata cel bătrân cu cutea ruptă în mână.
- Uite ce ispravă mi-a făcut feciorul tău!
Eu, de frică, m-am ascuns după cuptor. Mama i-a dat altă cute, din trăistuţa cu ciocane de la coasa tatei, urmând să se socotească cu mine după ce o pleca tata cel bătrân…
- Ce-ai făcut, obraznicule?! I-ai rupt cutea lui tata… Când o veni tatăl tău acasă, cu ce-o să-şi ascută coasa?
Am scăpat doar cu două jordii peste fund.
Când mama s-a dus să-i ducăprânzul, eu pândeam de după aluni, urmărind să văd dacă îi
trecuse mânia. Îi trecuse, fiindcă, după ce termină tocana de pui cu mămăligă,
îşi scoase din şerpar amnarul, cremenea şi iasca şi-şi aprinse pipa. M-am
apropiat tăcut şi-l urmăream cum trage din pipă, dar mai ales mă minunam cum de
se aprinde iasca aşa, numai dintr-o lovitură a amnarului cu cremenea.
- Să nu mai faci aşa ceva, hoherule, îmi zise el, învăluindu-mă cu o privire blândă.
Urmăream acum unde-şi pune instrumentele, ca să încerc şi eu după ce o pleca la coasă. A rămas însă pentru altă datăm, fiindcă acum, după ce îşi termină tutunul din pipă, îşi încinse iar şerparul şi se duse să mai tragă câteva brazde, până o da căldura. (…)
În şopronul lui era un adevărat atelier de tâmplărie. Avea banc de lucru, mihei, cum îi spuneam noi, rindele şi fierăstraie, dălţi şi o mulţime de sfledere. Îl urmăream de multe ori cu atenţie cum făcea greble. Le făcea din lemn de tei, pe care-l avea pus la uscat. Dinţii îi făcea din caprafoi, fiindcă era un lemn care nu se rupea uşor, ca şi cornul. Ne făcea fiecăruia câte o greblă, după mărimea şi puterea noastră. Pe acoperişul şopronului îşi punea de primăvara o mulţime de cozi de greblă şi de furcă. (…)
Aşa-l ştiam eu pe tata cel bătrân în primii ani ai copilăriei.
Când a trecut pe la noi războiul, era bolnav. Toamna, când împlinea 90 de ani, s-a dus împreună cu mama cea bătrână să ierneze la mătuşa Maria, în Subcetate. Ea avea acolo o casă mare cu mai multe odăi. Primăvara s-au întors însă în Prelucă, la casa lor. Era tot mai slab şi spunea că el se duce…
Prin august, 1945, ne părăsi pentru totdeauna. Când am văzut ograda plină de oameni şi pe preot făcându-i slujba de înmormântare, am înţeles că nu-l voi mai vedea niciodată şi, cu ochii înecaţi în lacrimi, am mers în urma sicriului până la groapă, acolo, sub cireşi…
Au trecut de atunci 63 de ani şi pe locul unde a fost îngropat creşte acum iarbă. Iarna umblă pe acolo sălbăticiuni fiindcă locul a rămas pustiu. Cireşii au îmbătrânit şi s-au uscat. Ograda, care era plină cândva de păsări, în care zburdau cârlanii şi grohăiau porcii, e acum un izlaz care nu mai este cosit de nimeni şi care începe să fie cuprins de brădet. Toţi am plecat de acolo şi locurile au rămas pustii…
Prima imagine a bunicului, a tatălui cel bătrân, cum îi ziceam noi, îmi vine în minte dintr-o iarnă. Nu ştiu câţi ani să fi avut pe atunci. Venea pe la noi pe cărarea ce coboară pe mica colină, intra în ogradă pe portiţa de lângă cuptor şi deodată deschidea uşa, ivindu-se în prag cu barba şi pletele albe, încărcate de promoroacă.
După ce-şi scutura barba şi pletele, se aşeza pe un scaun lângă sobă şi mă lua de subsiori, aşezându-mă pe genunchii lui. Fiind numai în cămaşă, îi simţeam cioarecii reci şi îl trăgeam de barbă. Făcuse armata la austrieci, prin părţile Tirolului, în vremea lui Franz Iosif, şi ştia bine nemţeşte.
- De acolo, din munţi, spunea el, se vede bine ţara Italiei…
Încerca să mă înveţe să număr în germană până la zece. Spre regretul meu, cu atâta germană am rămas. Ne spunea cum a vrut să fugă din armată (…) A stat mai bine de un an acolo, la austrieci, în beciuri.
- Frig era acolo, tată bătrân?
- Frig, dragu’ moşului. Ne băteau şi ne dădeau puţină mâncare. Ne-au trimis în linia întâi pe front şi aşa am scăpat de temniţă.
Vara, când tata era luat la concentrare, ne ajuta la cosit.
Odată, după ce l-am urmărit cum bate coasa şi-i încerca gura dacă joacă pe unghie, mă minunam eu cum nimereşte cu ciocanul numai o porţiune aşa de îngustă a coasei. După ce s-a dus să ia brazdă iar, m-am aşezat lângă ilău şi am încercat să lovesc cutea cu ciocanul, doar-doar s-a subţia. De subţiat nu s-a subţiat, că doar era din piatră, dar s-a rupt în mai multe bucăţi.
Văzând eu ce ispravă am făcut, am şters-o printre aluni, iar de acolo am tuns-o acasă.
Îndată însă apăru şi tata cel bătrân cu cutea ruptă în mână.
- Uite ce ispravă mi-a făcut feciorul tău!
Eu, de frică, m-am ascuns după cuptor. Mama i-a dat altă cute, din trăistuţa cu ciocane de la coasa tatei, urmând să se socotească cu mine după ce o pleca tata cel bătrân…
- Ce-ai făcut, obraznicule?! I-ai rupt cutea lui tata… Când o veni tatăl tău acasă, cu ce-o să-şi ascută coasa?
Am scăpat doar cu două jordii peste fund.
Când mama s-a dus să-i ducă
- Să nu mai faci aşa ceva, hoherule, îmi zise el, învăluindu-mă cu o privire blândă.
Urmăream acum unde-şi pune instrumentele, ca să încerc şi eu după ce o pleca la coasă. A rămas însă pentru altă datăm, fiindcă acum, după ce îşi termină tutunul din pipă, îşi încinse iar şerparul şi se duse să mai tragă câteva brazde, până o da căldura. (…)
În şopronul lui era un adevărat atelier de tâmplărie. Avea banc de lucru, mihei, cum îi spuneam noi, rindele şi fierăstraie, dălţi şi o mulţime de sfledere. Îl urmăream de multe ori cu atenţie cum făcea greble. Le făcea din lemn de tei, pe care-l avea pus la uscat. Dinţii îi făcea din caprafoi, fiindcă era un lemn care nu se rupea uşor, ca şi cornul. Ne făcea fiecăruia câte o greblă, după mărimea şi puterea noastră. Pe acoperişul şopronului îşi punea de primăvara o mulţime de cozi de greblă şi de furcă. (…)
Aşa-l ştiam eu pe tata cel bătrân în primii ani ai copilăriei.
Când a trecut pe la noi războiul, era bolnav. Toamna, când împlinea 90 de ani, s-a dus împreună cu mama cea bătrână să ierneze la mătuşa Maria, în Subcetate. Ea avea acolo o casă mare cu mai multe odăi. Primăvara s-au întors însă în Prelucă, la casa lor. Era tot mai slab şi spunea că el se duce…
Prin august, 1945, ne părăsi pentru totdeauna. Când am văzut ograda plină de oameni şi pe preot făcându-i slujba de înmormântare, am înţeles că nu-l voi mai vedea niciodată şi, cu ochii înecaţi în lacrimi, am mers în urma sicriului până la groapă, acolo, sub cireşi…
Au trecut de atunci 63 de ani şi pe locul unde a fost îngropat creşte acum iarbă. Iarna umblă pe acolo sălbăticiuni fiindcă locul a rămas pustiu. Cireşii au îmbătrânit şi s-au uscat. Ograda, care era plină cândva de păsări, în care zburdau cârlanii şi grohăiau porcii, e acum un izlaz care nu mai este cosit de nimeni şi care începe să fie cuprins de brădet. Toţi am plecat de acolo şi locurile au rămas pustii…
https://asociatiaculturaladobreanu.blogspot.com/2026/02/ioan-dobreanu-primele-amintiri-fragment.html
https://asociatiaculturaladobreanu.blogspot.com/2026/02/ioan-dobreanu-primele-amintiri-fragment.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu