Viața e un zbor de pasăre. Pagini de jurnal - Doina Dobreanu

 
13 august 1919
 

Moto:

„...dacă tot mi s-a dat viață, atunci s-o trăiesc. Modest, fără fumuri, într-o lume tot mai restrânsă. Oricum, altă viață nu mi-aș dori. Scriu fiindcă am vrut să scriu în felul ăsta cu semenii mei (...)

Mă uit cum fuge timpul. Viața m-a învățat să râd cu măsură și să-mi economisesc lacrimile (...) N-am nimic de ascuns autobiografic, dar ămi consider viața cât se poate de banală; deși n-am trăit-o în dorul lelii.”  (Ileana Vulpescu, la 80 de ani)

 
    Răsfoiesc „Formula As”, ultimul număr. Găsesc mărturisirea doamnei Doina Rechis Ionescu, pictoriță din Deva, care vorbește despre un gol similar cu cel pe care eu îl simt de la moartea copilului meu. A trăit aceeași dramă ca mine.
    „Cred că o aripă m-a călăuzit și pe mine prin viață. Ridicându-mă deasupra necazurilor, mi-a dat elan să creez, atunci când totul părea că s-a sfârșit pentru mine (...) Am trecut greu prin acea perioadă, dar am mers mai departe. Penelul și culoarea m-au ajutat atunci foarte mult. Până la urmă, toate gândurile se adună către ceea ce creezi. Șa îți trec orele. Începi să pictezi și nici nu-ți dai seama când s-a dus o zi din viața ta.”
    Din 1992, de când am rămas fără fiul meu, scriind mi-am trăit fiecare zi din viață, după orele de serviciu. Mi-am canalizat gândurile spre preocuparea de a aduna în pagini de carte monografică povestea mea, a familiei, a satului meu natal, Subcetate - Mureș. Unii spun că am reușit. Adevărul este că, în ciuda faptului că este tot mai vlăguită sub tăvălugul vremurilor pe care le trăim, Subcetatea va dăinui.
    „Viața e ca un zbor de pasăre. Căci, până nu îți întinzi aripile nu ai cum să știi cât de sus poți zbura.” (Doina Rechis Ionescu)

Simbolul sufletului, de Doina Rechis Ionescu

(Formula AS)

 
    7 august 2026
 
    Azi primesc în dar o carte: Courteney Mares, „Carlo Acutis. Un sfânt în adidași”, Editura ARCB, București, 2025. Este despre un tânăr de 15 ani pe care l-a răpus în numai câteva zile o leucemie galopantă.
    Pe Facebook găsesc o postare despre durerea unor părinți care și-au pierdut copilul – „cea mai mare dintre durerile omenești.”
    „ Pierderea unui copil pare a fi cea mai adâncă rană pe care o poate purta un suflet. Ea nu sfâșie doar carnea vie, ci și sensul existenței. Într-o singură clipă se prăbușesc vise, speranțe și ani întregi de iubire, dăruiți unui viitor care nu va mai veni (...)
    Diminețile nu mai aduc speranță, iar serile nu mai aduc odihnă. Viitorul dispare pentru că o parte din el a plecat odată cu copilul. Omul continuă să trăiască, dar are impresia că doar respiră. Inima bate, însă sufletul a rămas îngropat lângă cel pe care l-a iubit mai mult decât propria viață (...)
Dintr-un țipăt necontenit, durerea devine un dor care ănvață să trăiască alături de inimă.
    Poate că adevărata vindecare însemnă să poți zâmbi, amintindu-ți de iubirea pe care ai trăit-o, să înțelegi că moartea nu poate despărți iubirea. Cei pe care îi iubim nu mor cu adevărat. Ei continuă să trăiască în memoria noastră, în gesturile pe care ni le-au lăsat, în iubirea pe care au sădit-o în noi. Iar dacă există o speranță mai puternică decât moartea, aceea este că credința nu moare niciodată.
Pierderea unui copil rămâne cea mai grea cruce pe care o poate purta un părinte. Dragostea celor rămași, credința și amintirea celui plecat nu iau durerea, dar îi dau puterea de a merge mai departe. ”