Moto:Acasă – Apă vie, sfânt cuvânt,Acasă – Loc Ales de pe pământÎn care simt că sunt chiar când nu sunt;Acasă –pâinea-i bună chiar de-i reaAcasă – veșnic fericita steaSub care Țara dăinuie prin ea;Acasă – cât mai e câte-un părinte,Acasă - și de sunt numai morminteNe dau puteri aducerile-aminte;Aici, acasă-i dorul meu întreg, (…)Aici, acasă-i și balsam și rug,Un neam străvechi încovoiat pe plug,Din care nici în moarte n-o să fug! (Alexandru Brad)
Acasă este locul în care ne familiarizăm cu o bogăție de sentimente - de siguranță, liniște, bucurie, iubire, stabilitate, mulțumire, împlinire; acasă este spațiul spiritual în care deschidem ochii spre lume, locul în care primim cele dintâi lecții de viață, despre iubire, omenie, respect, bună cuviință, onestitate, despre bucuria de a dărui și a primi; acasă este locul în care ni se modelează conduita după exemplul propriu al părinților, locul în care ne făurim primele vise; acasă este limba în care învățăm să vorbim.
Desigur, cu timpul, zburând din „cuibul visurilor”, cum am putea numi casa copilăriei, acel acasă rămâne în mintea fiecăruia ca imagine de referință, primară, pentru a compara și înțelege șirul de avataruri ale noțiunii de acasă.
Într-o perioadă, ca aceasta pe care o traversăm, obligați a ne muta dintr-un loc în altul, dintr-o țară în alta, în căutarea unei surse de existență favorabile, ne depărtăm de locul care inițial însemna pentru noi „acasă”. Unii se acomodează mai repede sau mai ușor cu schimbările și cu locul unde pot trăi confortabil, unde se pot împlini profesional și familial. Alții, însă, trăiesc chinuiți de dorul de acasă.
Dorul de acasă îl percepem diferit, în funcție de firea noastră, de sensibilitatea cu care trăim diversele noastre stări emoționale. Dorul de acasă ne cheamă mereu și mereu spre casa părintească, spre vremea copilăriei, spre tot ceea ce am adunat, bun și frumos, în sufletul nostru acolo și atunci, căci, de fapt, „acasă” nu este un loc anume, ci un sentiment.
Dorul de acasă poate fi simțit pretutindeni, chiar trăind în locul obârșiei – e și cazul meu -, nu doar pe tărâmuri străine. Când am început a înțelege ce se întâmplă în jurul meu, viața în sat se derula în ritmul anotimpurilor, aproape ritualic. „Acasă” însemna bucuria de a fi împreună cu cei dragi. Prezența celor mari – părinți și bunici -, cu iubirea, bunătatea, blândețea și grija lor, îmi dădeau sentimentul de siguranță, că aparțin unui întreg reprezentat de neamurile noastre care trăiau într-o armonie dobândită prin educație, armonie conștientizată ca necesitate în lupta de supraviețuire. Respectul pentru aproapele, măsura în toate, chibzuința, onestitatea, demnitatea, sinceritatea, toleranța, modestia erau principii de viață, condiții sine qua non în realizarea armoniei familiale. Familia îmi insufla sentimentul de stabilitate și perenitate, de putere, încredere și curaj.
Vremurile s-au schimbat, s-au petrecut generații de oameni. Rând pe rând, cei care la mijloc de secol XX păstrau cu rigoare obiceiuri și tradiții, ca și portul, toate moștenite din străbuni, fie au plecat, fie s-au înstrăinat… Ciudat este că și cei rămași trăim un sentiment de înstrăinare, deși locul este același: râul își continuă molcom drumul printre dealuri, parcă mai pustii ca altădată, și printre munți, tot mai despuiați și mai golași.
Dorul de acasă este căutarea și negăsirea a ceva despre care aveam certitudinea – sau doar impresia? – că exista cândva. Dorul de acasă ne poartă spre trecut și ne încarcă de durere și regret. Dar, pentru a nu ne pierde optimismul, dorul acesta ne poartă și spre viitor, încărcându-ne de noi speranțe.
Uneori ne lipseşte acel acasă care, în realitate, nu mai există de mult, dar din care rămâne o părticică, oriunde am fi. În rest, viaţa, în duritatea şi imuabilitatea drumului ei, ne confruntă cu realităţi diferite şi cu adevărul că trecutul nu se poate repeta niciodată. Totul se schimbă: locurile, oamenii, obiceiurile. Ne rămâne însă zestrea aceasta sufletească, cea care ne ajută să ne regăsim pe noi înşine, oriunde, oricând. Dacă reuşim să luăm şi să păstrăm acest acasă cu noi, în suflet, ne vom simţi acasă oriunde în lume, pe orice meleaguri. Integrăm acel trecut nostalgic în cotidian, în realizările de zi cu zi
Acum, la vârsta senectuții, ATUNCI CÂND MĂ ÎNTORC ACASĂ însemnă a reînvia amintiri... amintiri din fiecare etapă trăită de ființa mea: în casa părintească, la școală, în Clujul studenției, la școala din sat unde am fost elevă și profesoară timp de câteva decenii, în peregrinările prin țară și străinătate, în incursiunile în timp și spațiu prin cărțile citite...
Găsesc pe una din cărțile mele vechi, păstrate din perioada interbelică – „Istoria românilor”, un manual de liceu – o însemnare făcută de tata în ziua de Crăciun a anului 1953, 25 decembrie: „Dobrean Doina a lui Aurel și a Ioanei din comuna Subcetate, raionul Toplița, regiunea Mureș Autonomă Maghiară, de 3 ani și 69 de zile. Moș Crăciun i-a adus un pom de Crăciun și ghetuțe.” E scrisul lui tata. Emoționant! Retrăiesc bucuria acelei zile în familia noastră. Mama avea 28 de ani, tata, 29. Erau tineri și trăiau magia sărbătorii împreună cu minunea lor de copil, primul născut. Brăduțul, adus de tata din pădure, era împodobit de mama cu bomboane, biscuiți, nuci și mere. Atmosfera era într-adevăr magică, fiindcă, în lipsa curentului electric, încăperea era iluminată cu lampa cu petrol fixată pe perete, și de cele câteva lumânări aprinse, pe rând, în brad. Din când în când, soseau grupuri de colindători să vestească Nașterea Mântuitorului, cu voci sugrumate de fricile aduse de restricțiile vremii. În liniștea nopții sfinte, afară se auzeau numai glasurile sfioase ale colindătorilor și lătratul câinilor...
Anii au trecut, mulți... Tata și mama au plecat pe rând, noi le-am luat locul... Din puzderia de amintiri frumoase adunate în cei peste 70 de ani pot povesti doar în scris… Oamenii nu mai simt nevoia de a spune și asculta povești, de „a sta în povești”.
„De dor nu te vindeci, nu-l uiți, doar te împrietenești cu el și îl accepți, înveți să trăiești cu el! El ia locul celor dragi pe care i-ai pierdut și îți mai amintești că totuși mai ai inima care simte și bate în urma lor.” (Octavian Paler)
Am crescut într-o familie frumoasă. Toți prietenii mei de joacă, în copilărie, aveau părinți, frați, bunici. Comunitatea satului era alcătuită dintr-un amalgam de familii, de cele mai multe ori numeroase. Unul din jocurile copilăriei era „de-a familia”. Imitam, prin joc, modelele de viață pe care le aveam: de mamă, tată, copii... Atunci voiam să fiu ca mama.
După ce am devenit școlăriță, mă jucam „de-a învățătoarea”.
În clasa a V-a, l-am cunoscut pe profesorul de limba română, domnul Traian Ciociu, un om cu o personalitate și prezență fascinante, originar de pe meleagurile lui G. Coșbuc și Liviu Rebreanu, absolvent al Filologiei clujene. Cu carismă și cu mult har, profesorul ne vorbea cu patos, făcea lecția cu plăcere, degajat. Lecția era un demers firesc și devenea un adevărat spectacol. Chipul i se însenina când elevii răspundeau bine și frumos, iar când era nemulțumit își încrunta sprânceana și era suficient pentru a ne rușina din cauza neputinței și a neștiinței. În cei patru ani de gimnaziu, magistrul meu m-a convins să doresc a deveni profesor de limba și literatura română.
La Subcetate, școala avea o tradiție de 200 de ani. Documentele mărturisesc că în 1765, aici exista una din cele 55 școli românești înființate de Mitropolia Blajului în Transilvania. În anul 1955 a fost dată în funcțiune noua clădire școlară, prin stăruința comunității și contribuția statului, o construcție modernă, electrificată, încălzită cu sobe de teracotă, cu săli de curs spațioase și sală de sport, cu apă curentă și toalete în incintă. Erau condiții decente pentru înființarea unui liceu rural. Miracol a fost ca în satul acesta rămas înțepenit în patriarhalitate, să fie repartizați absolvenți ai universităților din Cluj, Iași, București. Ulițele satului erau pline de glod, de praf sau nămeți bogați, dar tinerii profesori, cu chipurile aureolate de lumină, ne fascinau, ne cucereau. Îi iubeam, respectam, admiram, ascultam. Îi zeificam!
Acum, la senectute, dorurile și amintirile frumoase țin companie singurătății mele.
Am pendulat mereu între două lumi, cu mențiunea că în ambele m-am simțit ACASĂ: satul în care m-am născut și în care am ales să trăiesc și să muncesc, în calitate de profesor de limba și literatura română - franceză, și mediul universitar și cultural care m-a civilizat, care m-a îmbogățit spiritual, m-a ajutat să mă înțeleg pe mine însămi, să-mi formez idealuri, să-mi pun probleme și să caut răspunsuri, să trăiesc frumos prin cultură, să mă bucur de întâlnirea unor oameni adevărați, rari, de întâlnirea cu cărțile, cu evenimente literare, culturale, spirituale; am învățat să apreciez erudiția, eleganța intelectuală, cordialitatea.
Am nostalgia acelor ani „încărcați de învățătură, curați în gânduri și plini de respect pentru cei care ne îndrumau profesional și uman”. (Valentin Marica)
Gaudeamus igitur... am cântat la terminarea liceului real-umanist din comuna natală, Subcetate, un vechi cântec studențesc care ne dădea aripi să zburăm mai departe, la îndemnul tinerilor noștri profesori, încă nostalgici după anii studenției. Vivat Academia, vivant professores cântam împreună absolvenți și profesori, plini de speranțe; noi, să intrăm la facultățile la care râvneam și pentru care ne pregătiserăm sub atenta lor îndrumare, ei, să ajungă într-o școală citadină. Ne molipsiserăm de entuziasmul lor tineresc și de dorința de cunoaștere, pe care le arătau în ciuda condițiilor de existență oferite de încăperi închiriate de la săteni, mai puțin decât modeste, asemănătoare cu cele ale personajului eminescian din nuvela „Sărmanul Dionis”, încăperi în care importante grămezi de cărți așezate direct pe dușumea făceau parte din decor.
După bucuria reușitei la facultate, de o vară, toamna am înțeles ce însemna cu adevărat studenția: o perioadă foarte frumoasă, tumultuoasă, trăită cu intensitate și implicare maximă, aspirații, zbateri, confruntări, eforturi, muncă, neliniști, bucurii, speranțe… Am cunoscut oameni minunați, admirabili, pasionați, intelectuali rafinați, distinși. Simțeam uneori nevoia să contemplu și să mă bucur de atmosfera de studiu febril din sălile de lectură ale bibliotecilor, de forfota de pe coridoare, de comuniunea în gândire și simțire la cursuri și seminare.
Părinții, bunicii, profesorii au reprezentat pilonii edificiului meu spiritual și afectiv.
T oți oamenii întâlniți în viață își lasă amprenta asupra personalității noastre...
Absolvisem în 1973 Facultatea de Filologie la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj și, prin repartiție ministerială, obligatoriu a fi respectată, am ajuns profesor debutant de limba română și limba franceză la școala din satul Capu Corbului, județul Harghita.
În dimineața primei zile de septembrie a noului an școlar, am purces la drum împreună cu tata, luând cu noi și cele necesare pentru a rămâne provizoriu, gândeam eu, la Capu Corbului. Eram primul absolvent de universitate, cu studii de patru ani, la zi, repartizat la acea școală. Majoritatea colegilor mei e promoție au ocupat astfel de posturi didactice.
Scopul pentru care tata mă însoțea era să găsim împreună o gazdă care să-mi ofere niște condiții de trai acceptabile. Am umblat din poartă în poartă, în zona din apropierea școlii, să cerem informații și să comparăm apoi cele două-trei camere de închiriat găsite disponibile. Erau camere sărăcăcioase, cu sau fără sobă de încălzit… atât cât să nu fii sub cerul liber. Condiția majoră pusă de fiecare dată era să-mi procur lemne pentru foc, ori lemn uscat era imposibil de găsit în acest anotimp. Eram pe punctul de a izbucni în plâns de disperare. Pășind tristă în urma tatălui meu, am continuat să mergem de-a lungul șoselei, urmărind casele alineate de o parte și cealaltă, mai mult tata decât mine care mă gândeam deja la varianta de a mă întoarce acasă. Dacă aș fi fost singură, cu certitudine aș fi renunțat și la post, și la învățământ. Față de Cluj, în această așezare de-a lungul râului Bistricioara care se prelinge între niște dealuri înalte cu coaste repezi, mă simțeam ca la capăt de lume, într-o vreme trecută.
La un moment dat, tata s-a oprit, și-a plimbat privirea de jur-împrejur și a fixat-o asupra unei gospodării situate în partea stângă. Școala și biserica rămăseseră în spatele nostru, nu departe, cocoțate pe coama unui deal, în Podiș. Din vale, cele două construcții emblematice ale satului păreau să atingă cerul; de sus, din preajma lor, puteai admira minuscula depresiune în care erau orânduite casele și gospodăriile sătești, de o parte și cealaltă a șoselei ce însoțește cursul apei.
- Aici e o casă de gospodari vrednici, zise tata, cu curtea plină de animale și păsări, cu casă mare și cu șopronul plin cu lemne de foc… Școala e colo, stația de autobuz e aici, în fața casei…
Privirea tatei s-a fixat asupra boilor care, pentru el, erau un reper esențial. În vremea aceea, când gospodăriile individuale rurale fuseseră desființate prin politică de stat, puțini țărani se încăpăținau să mai țină boi, și aceștia mai erau doar în zonele montane necolectivizate. Gospodarul nostru își adăpa vitele la fântâna din curte, situată destul de aproape de gardul de la șosea, încât tata, apropiindu-se, s-a prezentat și i-a spus intenția provocării la discuție. Acesta ne aruncă o privire piezișă pe sub sprâncene și răspunse negativ, ursuz, categoric, apăsat, să fie bine înțeles:
Rămaserăm împietriți. Văzând că nu ne clintim, o strigă pe Eugenia și plecă cu vitele la adăpost. Apăru din casă o femeie blondă, cu obrajii rumeni, sprintenă, plăcută la chip și la vorbă, senină și volubilă, comparativ cu soțul ei. Nu o încântă propunerea nici pe ea, dar ne vorbi amabil, pe un ton blând și cald, încercând să ne convingă politicos să nu insistăm.
Se apropia seara, tata trebuia să se întoarcă acasă și nu mă putea lăsa în drum. Îi ceru Eugeniei îngăduința să accepte a mă primi doar pentru una, două sau trei nopți, până găsesc o gazdă. Un om ca ea, cu credință în Dumnezeu, cum aveam să o cunosc după aceea, acceptă această propunere. Ne-a poftit să intrăm și ne-a descuiat ușa de la, „casa dinainte”, o cameră frumos mobilată și aranjată, în care sătenii își păstrează îmbrăcămintea de sărbătoare și unde invită numai oaspeții de seamă. Acolo am rămas în acel an școlar. Nici eu nu mi-am căutat gazdă, nici ei nu au mai amintit nimic. Am fost „adoptată” și tratată ca un membru al familiei. M-am integrat ușor, ei fiind oameni sinceri, corecți, prietenoși, sufletiști, comunicativi și generoși. Din tot ceea ce ei aveau îmi ofereau și mie. Și aveau de toate, din belșug hrana esențială: brânză, lapte, carne, ouă. Era o casă de buni, vrednici gospodari, așa cum intuise tata, doar văzându-le din drum boii și lemnele e foc frumos aranjate în șopron. Pentru tata, boii reprezentau cartea de vizită a unor gospodari de frunte în sat. Avusese și el boi în tinerețe. Mama îmi povestea cum l-a surprins plângând cu lacrimi amare când îi pierise unul, știind că celui rămas nu va putea să-i cumpere pereche. Era prin 1954, ani de cumplită sărăcie și cu cote grele impuse țăranilor de către stat.
În casa Eugeniei am simțit bucuria, fiindcă iubirea era o constantă, iubirea cu toate fețele ei: față de familie, părinți, frați și surori, fini și fine… și, mai presus de orice, iubirea față de Dumnezeu. Era în casă aceeași atmosferă de muncă ca și cea din casa mea părintească, așa că repede m-am lăsat antrenată să țin isonul harnicelor țesătoare, brodând sau tricotând, deși îmi propusesem să consacru timpul meu liber pentru citit.
Mulțumesc, Eugenia și Ilie Lăbonț, pentru că m-ați primit în familia voastră! În casa voastră și la Capu-Corbului m-am simțit acasă. A fost primul pas al întoarcerii mele ACASĂ.
Câteva ore de somn bun spre dimineață, mă reconfortează. Primii zori mijesc la fereastră. O lumină albăstruie pătrunde în încăpere. „Se crapă de ziuă!”, ar fi exclamat bucuros tata... Îmi amintesc starea de bine din copilărie, în același moment al zilei, când lumina de la fereastră câștiga supremație, în concurență cu cea împrăștiată de lampa cu petrol. Privesc, la fel ca odinioară, cum lumina cerească biruie întunericul. Liniștea din jur este apăsătoare. Doar tic-tacul ceasornicului din perete se aude. Din amintiri vin să-mi anime singurătatea zgomote familiare și familiale: pocnetul lemnelor de brad arzând în sobă, sfârâitul fusului răsucit de mâinile harnice ale mamei, așezată la gura sobei pe un scăunel și clipocitul fierturii din ceaunul fixat în plita sobei, fiertură ce avea să devină mămăliga micului dejun. Pe atunci nu aveam nicio tristețe, ocrotită fiind de părinți iubitori.
Tiptil- tiptil, gândul mi se furișează în ambianța casei părintești din frageda-mi pruncie. În anotimpul rece, casa noastră devenea atelier de creație, unde mama torcea caiere de in, cânepă și lână, apoi transforma firele în țesături sau împletituri, fel de fel, pentru îmbrăcămintea noastră și a casei. Nu e de mirare că, înainte de a învăța să scriu și să citesc, am deprins aceste îndeletniciri casnice, practicate în gospodăria țărănească: cusutul, torsul, țesutul... Mama mi-a pus în mână prima oară și creionul, un creion chimic cu care tata însemna „pe răboj” evenimentele importante din gospodărie, sau pe sacii din pânză de cânepă inițialele numelui său, când ducea semințele la moară. Au rămas însemnate punctele făcute de mânuța mea, tot pe marginea unei cărți vechi. Mama desena o păsărică, eu o hrăneam cu grăunțe, mama desena floricele, eu le puneam staminele, ca albinele să culeagă pulberea de polen... Totul pleacă de la un punct, zicea și Eminescu...
Când îți pleacă mama, ia cu ea și sărbătorile de Crăciun și de Paști în familie. Când îți pleacă mama, rămâi singur, pustiit de tot ce era frumos în viața ta de copil... îți pleacă și copilăria. Rămân amintirile. Și ACASĂ capătă altă semnificație semantică.
Am învățat că părinții buni dau copiilor rădăcini și aripi; rădăcini să nu uite de unde au plecat și aripi ca să nu uite unde este Cerul.
ACASĂ, acum pentru mine e concentrat în colecția mea, „Casa cu amintiri” și în „Cărțile obârșiei”, cărțile scrise de mine și fratele meu, profesorul Vasile Dobrean, vreo douăzeci, în care am adunat cu bucurie, iubire, migală, dăruire și perseverență, însemnări monografice referitoare la „satul nostru cu liceu”, confesiuni, povești de viață, mărturisiri, care conturează povestea comunității timp de peste 300 de ani. Noi înșine am fost martorii, direct sau prin poveștile părinților, bunicilor și consătenilor noștri, ai vieții trăite în această localitate montană, situată pe Valea Mureșului Superior, între Călimani, Giurgeu și Gurghiu, timp de un secol. Cărțile sunt un omagiu adus familiei noastre, locului obârșiei noastre și oamenilor aici trăitori de veacuri, un fel de a mulțumi lui Dumnezeu pentru tot ce ne-a dăruit.
Nostalgii? Da, avem. Le avem și ne îndulcesc viața. Suntem norocoși că le avem.
Da, mi-e dor să o mai văd pe mama la războiul de țesut… Mi-e dor să îl mai ascult pe bunicul sau pe tata povestind… Mi-e dor de timpul când se întorceau părinții de la muncile câmpului, zâmbindu-ne mulțumiți că suntem bine, sănătoși și scoteau din traista lor „daruri” felurite: alune de pădure, gălbiori, fragi, zmeură…Și de câte altele nu mi-e dor! Și când mi-e dor, murmur romanța pe care o cânta tata, sau îmbrac ia bunicii, sau încerc să pregătesc o mâncare așa cum o făcea mama... Dorul de acasă ne face să perpetuăm anumite tradiții, să ne transmitem limba, cultura…
Important este ca oamenii să învețe a-și lua cu ei, indiferent unde trăiesc, amintirile, rădăcinile, acel loc de suflet numit „acasă”, să încerce să-și găsească locul și să se simtă bine acolo, spre a nu rămâne, pustiiți de dorul de acasă, suspendați între două spații existențiale sau între două culturi.
