Ocupaţiile casnice, acum, o poveste … Cultura și prelucrarea inului și cânepei

Text publicat in cartea ACASĂ, LA SUBCETATE..., autori: Doina Dobrenu și Zorel Suciu, 2012, pp. 49-51

Să ne reamintim povestea drumului parcurs de seminţele de in şi cânepă. Semănate în pământul reavăn primăvara, la margine de mălăişti, ele deveneau plante din care se obţineau firele vegetale folosite mai odinioară în industria casnică. Cultivarea acestor plante şi prelucrarea lor (topitul, meliţatul, separarea fibrelor prin răgelare, torsul, înnălbirea prin fierbere şi spălări repetate, ţesutul pânzeturilor, croitul şi cusutul obiectelor de vestimentaţie şi de uz gospodăresc) erau ocupaţii indispensabile în bunul mers al unei gospodării ţărăneşti proprii satului patriarhal; erau ocupaţii deprinse de tinerele ţărănci încă înainte de căsătorie fiindcă ele, femeile, trebuiau să îşi asume sarcini precise în familia de tip tradiţional.

În urmă cu 50 de ani mai era practicată cultura inului şi a cânepii. Pe costiţă – îşi aminteşte Anuţa Suciu (în 2011)- , semănam la marginea mălăiştei cânepă de vară şi cânepă de toamnă. O căram cu parii la Sărătură. Cânepa de vară se topea în două săptămâni. Ştiam că e gata când se rupea uşor peste deget. O căram acasă şi o meliţam, după ce o uscam bine. Câteodată nu găseam cânepa, că-i dădeau drumul copiii pe apă, ori o lua apa după ploi mari. Mi-aduc aminte că ruşii au trecut pe-aici cu războiul toamna, când noi meliţam cânepa. Eram speriate şi lucram cu ochii în pământ. Numai Voşlobanca râdea, cu mâinile în şold. S-a pus pe treabă când rusul a strigat mânios la ea şi n-a mai râs apoi. Aşa trăgea şi ea, de frică la hâldani!

Inginerul Gavril Urzică îşi aminteşte cum, la început de toamnă, în vremea copilăriei sale, la Sărătură se scotea de la topit cânepa.

Balta de la Sărătură

Imagini de pe internet

     De la Țepeluş până la Muceni se auzeau meliţele, în zilele însorite, aproape la fiecare casă. Toamna, odată terminate muncile la câmp, treieratul şi depănuşatul porumbului, începeau clăcile de tors şi şezătorile. Şezătorile se făceau pe rând la fiecare casă. Se venea şi la noi în şezătoare, deşi casa era plină de copii. Cei mici adormeau pe canapeul de după sobă pănă stăteau femeile la lucru. (Valeria Pop, 2011) Cu vecinele ne-am înţeles tare bine. Iarna umblam cu furca una la cealaltă, lucram şi povesteam. (Aurelia Muscă, 2011)

Prin anii 1970, cultura inului devenise o afacere pentru locuitorii din zonă, care vindeau inul cules şi uscat statului pe bază de contracte încheiate în prealabil. Era mai profitabil să se cultive in în zonă decât cereale. Cultivat pe suprafeţe mari, inul era cules prin clăci de întrajutorare. Pentru elevii şi studenţii din sat, clăcile erau în vremea aceea un bun prilej de a petrece împreună câteva ore la smuls de in, apoi o seară de amuzament. Din clăcile cu joc de altădată rămaseră munca de întrajutorare, plăcintele cu brânză coapte în cuptor şi ideea de joc, ceteraşul şi dobaşul, care ziceau altădată ştraiere şi de învârtit, fiind înlocuiţi cu înregistrări muzicale redate de picup sau magnetofon. 

La smuls de in

    Anii ′70-′80 reprezintă perioada de apus a practicării meşteşugurilor casnice: de transformare a inului şi cânepii, respectiv a lânii, în fire, apoi în diverse ţesături. Aceste ocupaţii au apus lent, încetând a mai fi practicate ca necesitate existenţială; ele s-au perpetuat o vreme accidental, din nevoia creatoarelor de artă de a-şi dovedi iscusinţa şi de a-şi exprima frumuseţea şi bogăţia lor interioară. Torsul, ţesutul şi cusutul au depăşit astfel stadiul de ocupaţii, au devenit manifestări de artă, oferind creatoarelor doar bucurii şi satisfacţii depline pentru pasiunea şi măiestria lor.

1964

În vremurile de odinioară, povestea firului ţesut în pânzeturi pentru îmbrăcăminte şi pentru locuinţa ţărănească, repetată an de an, transmisă de la o generaţie la alta, devenea tot mai frumoasă, mai provocatoare, mai implicantă, mai pasionantă. Era o mândrie pentru fiecare gospodină harnică să-şi etaleze în gerul iernii torturile proaspăt spălate, să-şi scoată la soare, înainte de Paşte, covoarele ţesute iarna şi să-şi întindă valurile de pânză, la înălbit, prin poieni, când da firul ierbii … Dacă poposeşti în Subcetate, nu se mai aud meliţele, nici vătalele, nici fusul sfârâind lângă sobă în nopţile geroase de iarnă, nici poveştile celor adunaţi seara la şezătoare… Dar se mai pot admira încă, aproape în fiecare casă, ţoluri miţoase, covoare şi cuverturi frumoase, fel de fel de cusături ornamentale: draperii, periniţe, feţe de masă, carpete, goblenuri, paturi cu haine, iar, prin dulapuri, frumoase piese ale portului strămoşesc.

Ștergar țesut din fire de in, cu neveditura în 4 ițe, în oblonițe

Detaliu

Față de masă decorativă, cusută pe pânză de casă din in (1942)

Covoare cu textura din cânepă

    De ce-oi fi lucrat, oare, atâta?, se întrebă glasuri aproape stinse, înfiripate doar de nostalgia bucuriei pe care le-au picurat-o în suflet atâtea zile, şi luni, şi ani petrecuţi cu acul, cu fusul, cu suveica în mână, fără astâmpăr… Știm să preţuim frumoasele obiecte, unice, create din in și cânepă, de obicei textile pentru ornamentarea casei rurale?, mă întreb… Câte gânduri, speranţe, bucurii şi nelinişti, poate şi lacrimi, au însoţit facerea lor! Fiecare în parte îşi are propria-i poveste.

-------------------------------------------------------

         MIRACOLUL CÂNEPEI

Canabisul industrial nu este doar o plantă agricolă! Acesta este antidotul împotriva petrolului și al dolarului!

CUM A FOST INTERZISĂ cânepa?

1.  Un singur hectar de cânepă produce la fel de mult oxigen cât 5 ha de pădure.

2.  Un ha de cânepă poate produce aceeași cantitate de hârtie cât 4 hai de pădure.

3.  În timp ce cânepa poate fi transformată în hârtie de 8 ori, lemnul poate fi transformat în hârtie de 3 ori.

4.  Cânepa crește în 4 luni, copacul în 20-50 de ani.

5.  Canabisul este un adevărat captator de radiații.

6.  Canabisul poate fi cultivat oriunde în lume și are nevoie de foarte puțină apă.  În plus, deoarece se poate proteja singur de insecte, nu are nevoie de insecticide.

7.  Dacă textilele din cânepă se răspândesc, industria chimică ar putea dispărea cu totul.

8.  Primii blugi au fost din cânepă;  chiar și cuvântul „KANVAS” este numele dat produselor din cânepă. Cânepa este, de asemenea, o plantă ideală pentru a face frânghii, șnururi, genți, pantofi, pălării.

9.  Reducerea efectelor chimioterapiei și radiațiilor în tratamentul canabisului, SIDA și cancerului;  Este utilizat în cel puțin 250 de boli precum reumatism, inimă, epilepsie, astm, stomac, insomnie, psihologie și boli ale coloanei vertebrale.

10.  Valoarea proteică a semințelor de cânepă este foarte mare, iar cei doi acizi grași din ea nu se găsesc nicăieri în natură.

11.  Cânepa este chiar mai ieftin de produs decât soia.

12.  Animalele hrănite cu canabis nu au nevoie de suplimente hormonale.

13.  Toate produsele din plastic pot fi făcute din cânepă, iar plasticul din cânepă este ușor biodegradabil.

14.  Dacă caroseria mașinii este din cânepă, va fi de 10 ori mai rezistentă decât oțelul.

15.  Poate fi folosit si pentru izolarea cladirilor;  Este durabil, ieftin și flexibil.

16.  Săpunurile și produsele cosmetice din cânepă nu poluează apa;  Deci este complet prietenos cu mediul.  În America, în secolul al XVIII-lea, producția sa era obligatorie, iar fermierii neproducători au fost opriți.  Dar acum situația este inversă.  DE UNDE?

Medicamentele din canabis au fost retrase de pe piață și înlocuite cu medicamente chimice folosite astăzi. Pentru producția de hârtie, pădurile sunt tăiate. Intoxicația și cu pesticide și cancer generat de pesticide este în creștere. Și apoi ne-am umplut lumea cu gunoi de plastic… (Sursa, net)

 

 

COJOCĂRIA - MEȘTEȘUG ȘI ARTĂ, LA SUBCETATE

 Convorbire cu Ileana Urzică, Despre cojocărie

 Text publicat în cartea CÂNTECUL OBÂRȘIEI, 

autor Doina Dobreanu, 2011, pp. 124-126

Portul popular la 1900

1942

Gândul de a discuta despre meşteşugul confecţionării cojoacelor şi bundiţelor, ca şi despre arta ornamentării lor prin broderie, mă duce într-o într-o zi de duminică spre locuinţa consătencei mele, Ileana Urzică...

DD: Am văzut prin sat bundiţe foarte frumoase, lucrate de soţul dumneavoastră, Octavian Morar. Abia de curând am aflat că dumnealui fusese un cojocar atât de priceput, un adevărat artist.

IU: A fost!

DD: Dumnezeu să-l odihnească în pace! Când eu i-am cunoscut pe nenea Petru Dobrean şi pe nenea Simion Chindea, nu se mai lucrau bundiţe ornamentate prin broderie. Am avut impresia că cele ornamentate, parte componentă a portului românesc de sărbătoare, erau lucrate de meşteri dinafara localităţii noastre, ceea ce nu este adevărat. Mama mi-a spus că nenea Petru a învăţat meşteşugul de la tatăl său, poreclit Şondrea, care făcea şi bundiţe ornamentate prin broderii multicolore.

Nenea Morar, soţul dumneavoastră, de la cine a învăţat meşteşugul?

IU: De la părinţii lui. Dar el nu era de prin părţile noastre. Era de la Bistricioara. Venea prin sat ca să caute de lucru. Mi-a făcut şi mie o bundiţă. O păstrez şi acum. V-o arăt. Mi-a făcut bundiţa şi după aceea ne-am luat…A rămas aici, în sat…

DD: L-aţi ajutat şi dumneavoastră la cusături?

IU: Eu nu aveam timp, mă ocupam de copii. Aveam şi gospodărie… El lucra singur: dubălea pieile, pregătea ierha,  croia, desena modelele pe ierhă şi le broda, apoi cosea laolaltă bundiţa.

DD: Ierha, ce este?

IU: Pielea asta subţire pe care se broda, dubită de lână.

DD: Bundiţa dumneavoastră este foarte frumoasă!

IU: A fost. Acum e veche. Au îmbrăcat-o pe rând copiii mei, dar am dat-o şi la toţi copiii care mi-au cerut-o pentru serbările de la şcoală.

DD: Are pe margini prim negru, tricotat. Cum se lucrează acesta?

IU: Acesta e tricotat de mama mea, din păr de oaie. Modelul e cunoscut sub numele de „bob de orez”.

DD: Broderia este lucrată cu fire de foarte bună calitate…

IU: Fire de horoampă.

DD:  De unde procuraţi horoampa? Ştiu că în anii 50, când a fost lucrată această bundiţă, nu se mai găsea horoampă în prăvălii.

IU: Deşiram prigitori ţesute cu fire de horoampă înainte de război.

DD: Câtă perfecţiune în desenarea modelului şi în executarea broderiei! Cât rafinament în armonizarea culorilor pe ansamblul costumului românesc din zonă: cămaşă, bundiţă şi prigitoare!

IU: Mi-i tare drag şi mie portul nostru! Păcat că se uită de el!

DD: Au trecut treizeci de ani de când l-am cunoscut pe nenea Petru Dobrean, zis Petrea Şondrii, în ipostaza de cojocar, poate ultimul din comună care a mai practicat acest meşteşug străbun. L-am solicitat să-mi facă o bundiţă mai deosebită, pe care să o pot îmbrăca la şcoală. În anii 80 şcoala era insuficient şi parţial încălzită: coridoarele erau îngheţate, iar în sălile de clasă era doar dezmorţit aerul. Sobele de teracotă, încălzite cu cărbune, scoteau fum şi gaze, aşa că era necesar să aerisim des sala de clasă. Aerul se încălzea mai degrabă de la respiraţia celor peste 30 de elevi. În zilele foarte friguroase permiteam elevilor să-şi încălzească pe rând lângă sobă degetele amorţite pe creion în timp ce scriau.

IU: Erau ierni lungi şi geroase atunci, cu mult omăt!

DD: Şi îmbrăcămintea de iarnă trebuia să fie călduroasă: pulovere şi ciorapi din lână naturală de oaie, cojocele şi căciuliţe.

IU: Astăzi s-au schimbat şi anotimpurile, nu numai oamenii. Şi îmbrăcămintea, de asemenea…Nu se mai poartă nici bundiţele din piele de oaie.

DD: În anii aceia erau în vogă cojocelele tip Alain Delon, pentru bărbaţi, şi cojoacele pentru femei cambrate în talie şi croite cu poala în clini. Cojocarii se înmulţiseră pretutindeni şi lucrau în ateliere specializate. Nenea Petrea Şondrii se străduia să lucreze şi el pe gustul clienţilor. Cunoscându-i măiestria, am apelat şi eu la dumnealui.

IU: Lucra încet, dar cu multă atenţie şi siguranţă.

DD: Am ales cu tata trei pielicele de miel dintre cele puse la uscat, atârnate pe ruzi prin şoproane. În gospodăria noastră aveam în fiecare an câte 10-15 oi. Tata ştia, ca orice crescător de oi, să asigure pregătirea primară a pieilor ce urmau a fi tăbăcite: pielea obţinută prin sacrificarea animalului era presărată cu sare, cu făină de porumb şi cu tărâţe de grâu, apoi bine împăturită, se ţinea câteva zile la căldură, după care se usca şi se păstra în locuri bine aerisite, ferite de umezeală.

IU: Aşa era…

Mă bucur că ne-am amintit astăzi de un meşteşug care a apus o dată cu cei care în comuna Subcetate l-au ridicat la rang de artă: Petru și Ioana Dobrean, Simion şi Iulia Chindea, Octavian Morar… Fie-le amintirea veșnică!

 

 

Model 2022, pe stofă (L. Urzică)

NB: Mulțumesc Cosmina Marcela Oltean, muzeograf!

„Un material realizat împreună cu doamna prof. Da Dobrean, despre acest meșteșug al cojocăritului, exemplificând cu piese din patrimoniul etnografic al MNCR. Material realizat pentru Muzeul virtual al Carpaților Răsăriteni”:

https://muzeu.mncr.ro/index.php/artefacte/colectii/arheologie/item/120-bundita?fbclid=IwAR2ew8JatKjcd26F58vIWgFnpz4CExmxABAlO7Gb2DFJB1vW50EDWXT-2RM