ASOCIAȚIA CULTURALĂ „DOBREANU” - Subcetate, Harghita

Asociația Culturală „Dobreanu” a fost înființată în anul 2009, cu scopul principal de a contribui la conservarea patrimoniului cultural local și de a pune în valoare cultural-artistică și istorică vechile tradiții săteşti, fapt realizabil prin amenajări muzeografice, publicare de articole/ cărti. Coordonator: prof. Doinița-Ana Dobrean Moto: „Și chiar dacă nu voi fi far, ci candelă, ajunge. Și chiar dacă nu voi fi candelă, tot ajunge, fiindcă m-am străduit să aprind lumina” (Nicolae Titulescu)

joi, 16 octombrie 2014

D. DOBREANU, V. DOBREANU, LA OBÂRŞIE, LA IZVOR…, vol. II, 2014

1. În curând, o nouă carte
2. Reuniunea membrilor RECOMESPAR la Crișeni, jud. Harghita - 18 oct. 2014 - la Muzeul Pălăriilor de Paie:

http://www.recomespar.ro./harta.html

3. Marius Matei, etnograf, muzeograf, colecționar, interpret de folclor muzical

1. DOINA DOBREANU, VASILE DOBREANU,

LA OBÂRŞIE, LA IZVOR…, vol. II, Cuvânt înainte de Valentin Marica, Postfața de Doina Butiurcă, Editura „Cezara Codruţa Marica”, Târgu-Mureş, 2014

CONVORBIRI LA SUBCETATE, cu:

Maria - Minerva Adam (n. Pop)

Lucreția Checec (n. Urzică)

Dan Cotfas

Daniel – Tudor Cotfas

Petru Cotfas

Aurel Dobrean

Iulia Dobrean

Petru Gafton – in memoriam/ 8

Aurel-Dan Dobrean

Ana-Alexandra Dobrean

Emanuela Dobrin

Iulia Dumitru (n.Hanga)

Nicolae Hurubă

Gheorghe Laczko-Cotfas

Leontina Mărginean (n. Bordea)

Teodora Mîndru

Cosmina-Marcela Oltean

Livia Panciuc (n. Hurubă)

Petru-Cristian Popa

Ioan Roșca

Alexandru-Manole Rusu

Zorel Suciu

Dan- Lazăr Trifan

Ioan Țifrea

Gavril Urzică – in memoriam

Mihail-Mircea Urzică

Radu Urzică

Maria Vuc (n. Dobrean)

CUVÂNT ÎNAINTE I

Dr. MARICA VALENTIN,

Senior editor la Radio Târgu-Mureș

Este, acum, prin această nouă serie de interviuri, și mai încărcată în semnificații starea de jurământ față de locul nașterii pe care o mărturisesc fascinant Doina și Vasile Dobreanu. Monografia satului pe care o scriu cu inspirația, consecvența, temeinicia și afectivitatea intelectualului adevărat, își adaugă noi unghiuri de abordare. Paginile, din remarcabile demersuri editoriale anterioare, venind din documentele de necontestat ale arhivelor, din râvna cercetării științifice, coexistă, acum, prin savoarea confesiunilor celor intervievați, cu o stea de taină, reverberând – cum consemna Vasile Avram în Timp și destin la Noul Român – împlinirea unui destin în bolțile veșniciei, identificabil în cele din urmă cu traseul unei credințe. Rostindu-și viața în infinitul zărilor, în șuvoiul trăirilor atât de nuanțate, cei intervievați reușesc, deodată, cu un uluitor firesc, să se reîntoarcă în împărăția luminii dintâi, cea a nașterii; retălmăcindu-se în revărsările aducerilor-aminte, în contopiri celeste și telurice, îngânând un cântec al Învierii, precum altădată preabunul Ioan Alexandru: Satul se coace-n cuibul lui ceresc/ Miroase a smirnă și a omenie/ Miroase-a-nviere și-a curat/ Miroase a om scăpat în veșnicie...

Despre omul scăpat în veșnicie vorbesc cărțile scrise la Subcetate, prin vrednicia domnilor profesori, urmând traseul unei credințe și vrerea de a institui adevăr și frumusețe, știind că Acolo, sub zariște cosmică, pe boaba de grâu este întipărită fața lui Hristos, că atunci când Iisus murea – imaginea apare în Isus-Pământul, eseul lui Lucian Blaga – lumea de argilă dobândea suflet divin.

În succesiunea mărturisirilor, sub o formă sau alta, dar mereu într-un fior cald, este invocat sufletul divin al satului, devenind pentru cel plecat iconostas, reazăm, legătură permanentă, vie, cu cei de-acasă, destin continuu, belșug de subînțelesuri. Astfel, departele devine aproapele..., formele de relief ale geografiei fizice devin, sugestiv, forme de relief ale unei geografii a permanențelor afective. Zestrea leagănului natal, inefabilul acesteia, rămâne de neînvins. Ceea ce școala românească sau străină au adăugat –argumenta marele Blaga în Elogiul satului românesc - cred că n-a putut să altereze prea mult o substanță sufletească modelată după niște tipare cu atât mai efective, cu cât se impuneau mai inconștient și mai neîntrerupt.

Veghind pe coasta de vest a Peninsulei Iberice, chinuit de un anume dor de țară, într-o atmosferă încărcată de fulgere latente (avea să izbucnească cel de-al doilea război mondial), Lucian Blaga își amintește de locurile natale în care izvoarele se deschid și apa are umbră, găsind dezmierdare în slava înrourată a Vlahiei, în reavăna ei dumbravă, exclamând: Om de pădure sunt și-mi place frunza...

Cei reuniți în această carte tandră, în teritorii de cuvinte euharistice, în răscolirea frumoasă a dorului de izvoarele ce se deschid și de apa ce are umbră, îi repetă, credem, poetului versul: Om de pădure sunt și-mi place frunza. În hlamida vieții lor, în valuri de zgomot sau tăcere, între mângâieri și deziluzii, printre lungi așteptări, bat ritmic fereastra, cumpăna, crucea, poarta, puntea de peste apă, Calea Laptelui și stelele, biserica și școala, jocurile copilăriei, truda părinților pentru ca anotimpurile să dea rod, ca ciorchinii grei și mari, în rânduială și aureolă. De aceea, cartea INTERVIURILOR DE LA SUBCETATE se încarcă în curată poezie; și nu o putem citi și comenta decât în acest registru. Ce dezmierdare, tocmai în era vidului! Ce dezmierdare prin regăsirea de sine a ființei!

💖💛💙

CUVÂNT ÎNAINTE II

Conf. Univ. Dr. DOINA BUTIURCĂ,

Universitatea Petru Maior din Târgu-Mureş

Întoarcerea la „obârşie, la izvor” nu este o simplă metaforă filozofică. Este un mod al fiinţării noastre - ca neam, al permanenţei noastre - ca istorie, este o metafizică a lui „a fi acasă”.

Ne-o demonstrează cel de al doilea volum semnat de Doina Dobreanu şi Vasile Dobreanu. Tema istoriei locale, a istoriei de familie este rememorată prin dialoguri-confesiune emoţionante, memorabile, pline de un sentiment netrucat al identităţii fiinţei, indiferent de timp şi spaţiu, indiferent de vârstă. O amprentă a spiritului-matrice care a definit dintotdeauna mentalitatea oamenilor din Subcetate conferă coeziune memoriilor, punând în evidenţă valorile autentice ale unei mentalităţi inconfundabile, născută din iubirea aproapelui şi din pioşenie etc. Din perspectiva acestui mod de a fiinţa sunt evocaţi părinţi, dacăli, oameni ai locului. Părinţii înseamnă „viața, educația religioasă, sfaturile de comportare civilizată acasă, la școală cu profesorii și colegii, în societate” (Laczko-CotfasGheorghe). Modelează personalitatea tânărului pentru a reuşi în viață, pentru a merge „mai departe decât ei” (Cotfas Dan Tudor); părinţii sunt „icoane sfinte și sunt cu adevarat nemuritori” (Leontina Mărginean), lor „le datorăm formarea noastră ca oameni” (Lucreţia Checec), aplecarea spre tainele lumii, spre cunoaşterea profundă a lucrurilor. Părinţii satului patriarhal sunt evocaţi prin „marea sete de cunoaştere, aviditatea cu care citeau, urmăreau ştirile, citeau ziarele, ascultau radioul, cu care urmăreau învăţatul nostru”; mama poartă „ceva misterios în fiinţa ei, ceva supranatural, ceva divin” (Trifan Dan-Lazar), este „cea care ne adună în jurul ei” (Rusu Alexandru Manole) etc.

„Acasă, la izvor” înseamnă misterul irepetabil al „relaţiei” dintre părinţi şi copii, comuniunea în a cunoaşte („Învăţau cu noi. Noi învăţam de la ei, ei învăţau ce învăţam noi”, Trifan Dan-Lazar), comuniunea cu fraţii şi surorile („Domnea în casa noastră o atmosferă de liniște și pace deoarece relația dintre părinții noștri era de armonie și înțelegere”, Nicolae Hurubă; „cel mai bine mă simt acasă, la Subcetate, cu mama şi sora mea. Acasă este locul care îmi oferă linişte, energie şi îmi dă mereu o stare de bine”,Mândru Todora) etc. „Acasă” este matricea unei vieţi: „cei șapte ani de acasă nu pot fi supliniți de nicio facultate absolvită mai târziu... Pe scurt: iubire, respect, bună-cuviință, omenie, măsură.” (Doina Dobrean), este spaţiul unde tânărul îşi înnoblilează trăirea cu preaplinul sufletesc al părinţilor, pe care nu uită să îl poarte aievea, în lume („Atât tata, cât și mama, erau niște oameni foarte sufletiști. Erau în stare să-și lase treaba lor și să-și ajute vecinii și prietenii, la nevoie”, Ţifrea Ioan).

Ce înseamnă casa părintească în spaţiul patriarhal? Este unul dintre subiectele pline de substanţă ale volumului, prin reprezentările multiple ale generaţiilor. Reprezentările de ordin arhitectural („este o casă veche, construită în anul 1930, după arhitectura acelor vremuri, fără filigorie, dar cu târnaţ. Într-adevăr, este printre puţinele case din lemn cu arhitectură traditională din Subcetate care nu a fost modificată în timp”, Maria Minerva Adam), sublimul alchimiei dintre casa părintească şi farmecul sărbătorilor de rit creştin, „alinarea dorului de părinţi”, „rigoarea gospodăriei” tradiţionale (Iulia Dumitru), meditaţiile asupra relaţiei dintre valorile patriarhale şi mercantilismul vremurilor („Casa părintească, iată, a ajuns doar un subiect lacrimogen în infernala maşină de făcut bani, un reper abstract, o piedică în calea celor care sunt obligaţi să se îndepărteze!”, Zorel Suciu) etc sunt aspecte ale uni tablou-document, monumental, emoţionant al vietii patrirhale, din satele comunei Subcetate. Casa părintească este eternitatea unde spaţiul pare să-şi fi pietrificat dimensiunile concrete, devenind spaţiu-document: „Casa părintească de pe Dos”, „Aici, Între Pâraie,”, „pe Şăştină”, „în Poiană”, „în Centru”; lemnul casei „este coborât din muntele Bătrâna” etc. Într-un timp patriarhal, clipa se dilată în formele pure ale percepţiei noastre (Acasă „o zi poate însemna uneori mai mult decât un an întreg”, Mandru Teodora). Timpul este retrăit ca succesiune ciclică de stări, sărbători, activităţi, etape ale vieţii particulare, peste care se cerne eternitatea.

Rememorarea lui „acasă” înseamnă rememorarea timpului trăit în spaţiul privilegiat al copilăriei, al formării noastre morale, civice, intelectuale.

Confesiunea pendulează între trecut şi prezent. De la Şcoala lui „acasă” au plecat să îşi reprezinte în lume, cu nobleţe şi inteligenţă, moşii şi părinţii, dar mai ales neamul românesc, intelectuali de elită: Ioan Ţifrea (profesor universitar la Universitatea din Cluj), Minerva Adam (inginer la Craiova), Lucreţia Checec (matematician şi cercetător consacrat, în domeniul ştiinţelor „tari”), Aurel Dobrean, Iulia Dobrean, Leontina Mărginean, Livia Panciuc, Maria Vuc (profesori de aleasă vocaţie), Mihail-Mircea Urzică (medic veterinar), Zorel Suciu (artist plastic, etnograf), intelegenţe native (despre Nicolae Hurubă revista „Aripile patriei” scria în 1957: „Cine nu-l cunoaște la noi, în unitate, pe sergentul Nicolae Hurubă, maistru mecanic de avioane? Sunt doar câteva zeci de luni de când a montat primul avion, aproape tot atâtea luni de când a schimbat primul motor de avion reactiv!...”), jurnalişti (Mîndru Teodora), oameni de talent (înv. Dumitru Iulia promovează în Germania Nunta tradiţională din Rupea).

Spirite plurivalente au tăiat orizonturile spre noi deschideri intelectuale, promovând cu dreaptă măsură cultura locală şi valorile universale: Dan-Lazar Trifan (matematician, consultant internaţional senior în sisteme informatice la Quebec, muzician), Emanuela Dobrin, expert în impozitare internaţională la IBM, Dr. Daniel-Tudor Cotfas, Dr. Petru-Adrian Cotfas, cadre universitare, cercetători în domeniul energiilor regenerabile, au pus Universitatea „Transilvania” din Braşov „mai sus decât alte universităţi şi pe picior de egalitate cu CERN, Vestas sau alte mari organizaţii”, prin premiile câştigate la concursul National Instruments România, la concursul mondial de la Austin, Texas.

Există alături de faţeta emergentă a lui „acasă”, necesara imergenţă a inteligenţei umane, a vocaţiei predestinată, parcă, să creeze, să promoveze adevăratele valori, în mediul care a consacrat-o. Profesorul Laczko-Cotfas Gheorghe a dus pe culmile desăvârşirii cunoaşterii în domeniul matematicii numeroase generaţii, dintre care cercetători, profesori universitari etc. Doina Dobreanu şi-a făcut stagiul de „mucenicie” deschizând drumuri solide spre cunoaşterea literaturii române şi universale, folclor, teatru şi jurnalism, dar mai ales, spre promovarea valorilor autentice ale satului românesc etc. Parafrazându-l pe Constantin Noica, a pornit de „acasă” cu „vrednicia proprie” de a înţelege miracolul lumii şi a ajuns să reactualizeze prin cercetările domniei sale – istoria locului, valorile, tradiţia, oamenii atâtor timpuri trecute şi actuale.

Volumul de faţă este unul dintre documentele solide ale unicităţii noastre (istorice, culturale, intelectuale, morale) în multiplicitatea culturală a lumii.

💗💛💜

2. Reuniunea membrilor RECOMESPAR la Criseni, jud. Harghita - 18 oct. 2014 -, la Muzeul Pălăriilor de Paie

http://www.recomespar.ro./muzeul_palariilor_de_paie.html

Din nou despre robii frumosului

Astăzi, când mărturiile culturii noastre populare devin tot mai rare și mai amenințate să fie înstrăinate sau să dispară, oameni inimoși și entuziaști, cu iubire pentru ceea ce reprezintă patrimoniul cultural etnografic al comunității locale în care trăiesc, au avut inițiativa și curajul să realizeze colecții etnografice particulare, create cu eforturi și sacrificiu, asumându-și datoria de a lăsa ceva urmașilor din bunurile moștenite.

Aceștia sunt robii frumosului, „singuratici și inimoși, locuind în cele mai nebănuite colțuri ale țării, însuflețiți de o anume conștiință a necesității păstrării valorilor spirituale, gata oricând să renunțe la viața cotidiană pentru a mai salva o bucățică din sfânta lume a satului tradițional”.[1]

Așa au fost numiți ctitorii celor 73 de muzee și colecții particulare sătești (etnografice) din România aflate în evidența Muzeului Național al Țăranului Român, dintre care au fost selectate 25 de colecții/ muzee spre a fi prezentate în cartea „ROBII FRUMOSULUI. Colecții etnografice particulare sătești din România”, apărută sub egida prestigioasei instituții amintite, în anul 2012, la Editura Martor.

Începând din anul 2011, majoritatea colecționarilor particulari sunt reuniți într-o asociație: Rețeaua colecțiilor și muzeelor etnografice sătești particulare din România (RECOMESPAR), al cărei președinte este domnul arhitect Eugen Vaida.

În zilele de 17, 18 și 19 octombrie 2014, membrii rețelei ne-am întâlnit la Crișeni, județul Harghita, la Muzeul Pălăriilor de Paie al domnului Szocs Lajos.

Bucuriei de a ne revedea la Crișeni și de a afla noutăți legate de activitatea colegilor din rețea, s-au adăugat multe altele, născute din ospitalitatea gazdelor, familia Szocs Lajos, vizitarea muzeului din Crișeni, vizitarea unui atelier de olărit din Corund, primirea albumului „Tezaur bănățean” al tânărului nostru coleg, Marius Matei, din Timișoara...

Mă bucur să avem în rândul colecționarilor nu numai oameni care se îndreaptă spre apusul vieții lor, nostalgici ai unor vremuri apuse, când în satele noastre erau încă practicate îndeletnicirile tradiționale și creatorii de artă populară lucrau la întrecere, ci și tineri care își dedică viața, timpul, muncii de căutare și cercetare, de colectare, recondiționare, păstrare și valorizare a obiectelor tradiționale.

Unul dintre aceștia este domnul Marius Matei, din Girocul bănățean, muzeograf la Muzeul Satului Bănățean din Timișoara, dar și colecționar particular, al cărui crez este de „a salva o părticică din sfânta lume a satului de odinioară”, așa cum el însuși mărturisește. La el, „pasiunea s-a transformat în competență pusă în slujba prezervării patrimoniului tradițional bănățean” (Dr. Ana Pascu, MNȚR, București)

Crezul domnului Marius Matei nu este singular, este cel care ne dă suflu, curaj și entuziasm și nouă, celorlalți robi ai frumosului.

[1] Eugen Vaida, Președinte RECOMESPAR, Nebunii iubitori de frumos, în „Recuperări, restituiri, restaurări. Colecții etnografice particulare din România”, Editura Martor, 2012, p.8

3. Marius Matei

Marius Matei își dedică viața, timpul, muncii de căutare și cercetare, ca muzeograf la

Muzeul Satului Bănățean din Timișoara, dar și muncii de colectare, recondiționare, păstrare și valorizare a obiectelor tradiționale prin minunata sa colecție privată, „pentru a salva astfel o părticică din sfânta lume a satului de odinioară”, așa cum el însuși mărturisește.

Cu dragostea sa pentru cultura bănățeană și cu experiența sa de muzeograf, Marius Matei a realizat o colecție particulară cuprinzând peste 1000 de piese de costum femeiesc și bărbătesc, bijuterii, textile de interior etc. Este o colecție apreciată nu doar pe plan local și zonal, ci și pe plan național și internațional. Amintim cele două premii speciale ce i s-au atribuit la festivalul-concurs „Lada cu zestre”, organizat de Centrul de Cultură și Artă al Județului Timiș și de Consiliul Județean Timiș, expozițiile organizate cu colecția sa în diferite localități, culminând cu cele de la Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti” și Muzeul Național al Țăranului Român din București, sau cu cea de la Gyula, la Centrul de Informare și Documentare al Autoguvernării pe Țară a Românilor din Ungaria.

Marius Matei promovează arta bănățeană și prin intermediul cântecului popular, fiind un apreciat interpret al folclorului din această zonă etnografică.

(https://www.youtube.com/watch?v=ZvQ-sXEu8KU)

„Astfel, pasiunea s-a transformat în competență pusă în slujba preservării patrimoniului tradițional bănățean” (Dr. Ana Pascu, MNȚR, București)

Această remarcă o ilustrează lucrările sale:

Bănățenii de altădată. Album fotografic, 2013

Portul tradițional – expresia unui neam,

Arc peste timp (monografia comunei Giroc)

Tezaur bănățean, 2014

Tot ceea ce Marius Matei face - și o face bine, temeinic și cu pasiune - pornește și este întreținut de un anume crez, exprimat în prefața cărții „Bănățenii de altădată. Album fotografic”: „Astăzi, în procesul de revenire la valorile tradiționale este necesar să protejăm diversitata expresiilor culturale, să ne promovăm originalitatea și identitatea ca certificat al creativității și etnicității, cu atât mai mult, cu cât memoria este mereu exersată prin păstrarea și crearea unor baze fotografice, iar, așa cum afirma George Vâlsan, «ce ne-a rămas trebuie adunat în grabă și cu o sfințenie, oricâte sacrificii ne-ar cere, fiindcă în acest material vom găsi certificatul de noblețe națională».

Noi, colecționarii reuniți în Rețeaua Colecțiilor și Muzeelor Etnografice Sătești Particulare din România (RECOMESPAR), suntem fericiți și mândri de a-l avea alături pe muzeograful și colecționarul bănățean Marius Matei, tenace, curajos, întreprinzător, neobosit, visător, hotărât, perseverent, trăsături care, susținute de tinerețea și pasiunea sa devoratoare, îl vor susține în împlinirea crezului său.

„Inițiativele unor colecționari precum Marius Matei, muzeograf-etnograf la Muzeul Satului Bănățean din Timișoara, dar și acasă la el, în Girocul natal, împlinesc nevoia de identitate culturală a omului modern, confruntat adesea cu pierderea tradițiilor, în lupta cu avalanșa modelelor străine. (…)

Când vom conștientiza importanța acestor valori, nu vom pierde nici satul și nici identitatea culturală a locuitorilor săi”. (Dr. Doina Ișfănoni, istoric de artă, cercetător etnolog, Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti”, București, în Marius Matei, „Tezaur Bănățean, 2014, p,10, 12)
Prof. Doina Dobreanu

miercuri, 24 septembrie 2014

Convorbiri la Subcetate cu IOANA CRUCEANU

IOANA CRUCEANU, asistentă medicală, voluntar în Războiul din Coreea, 1952-1953 (1925-2022, n. Rusu, la Subcetate; domiciliul: Bucureşti)

Convorbirea a fost publicată în cartea:

Doina Dobreanu și Vasile Dobreanu, LA OBÂRȘIE, LA IZVOR. CONVORBIRI LA SUBCETATE, Editura „Cezara Codruța Marica”, Târgu-Mureș, 2013, pp. 46-53

Doina Dobreanu: Este o mare bucurie să vă cunosc. Ştiam câte ceva despre dumneavoastră de la mama şi de la nepoata dumneavoastră, doamna doctor Eleonora Moldovan. Eleonora, care poartă şi numele dumneavoastră, Ioana, îmi vorbea adesea cu mândrie despre naşa ei de la Bucureşti… Apoi mama, de câte ori evoca anii de şcoală primară de la Subcetate, îşi amintea mereu de dumneavoastră, considerându-vă o bună, sinceră şi devotată colegă, dar şi prietenă. Chiar mi-a spus că atunci când aţi luat hotărârea de a urma cursurile şcolii sanitare, i-aţi propus să meargeţi împreună… Fiecare şi-a hotărât atunci destinul: dumneavoastră de a pleca, mama de a rămâne. Aţi fost curajoasă, puternică, ambiţioasă, cu încredere în forţele proprii, tenace…

Ioana Cruceanu: Era după război… Eram şase fraţi la părinţi: trei băieţi – Mitru, Ionaş şi Nicu - şi trei fete, eu, Anuţa şi Mariţa. Trei dintre noi am lucrat în sănătate: eu, Mitrucu şi Anuţa… Ionaş şi Nicu au făcut liceul la Gheorgheni, la fără frecvenţă. Nicu a devenit ofiţer şi acum este colonel pensionar, la Târgu-Mureş. Mariţa s-a căsătorit la Sărmaş, pe Jolotca, unde şi-a întemeiat gospodărie frumoasă.

DD: O familie frumoasă, cu părinţi şi cu copii vrednici.

IC: Părinţii ne-au crescut în spirit religios, cu credinţa că „nimic fără Dumnezeu” nu e posibil. Am învăţat de mici să ne iubim, să ne respectăm şi să ne ajutăm, să fim buni şi milostivi cu cei aflaţi în suferinţă.

Mama

DD: Ce anume v-a determinat să luaţi decizia de a vă îndrepta spre acest domeniu de activitate dedicată aproapelui aflat în suferinţă?

IC: Tata ne povestea adesea despre experienţele sale din Primul Război Mondial. Fusese saniatar pe front. Trei dintre copiii lui aveam să lucrăm în sănătate, aşa cum am spus. Eleonora şi Stelian, copiii fratelui meu Ionaş, sunt medici…

Când eram mică, mi se spunea Duca… pentru că nu stătem locului o clipă. Îmi plăcea să-i ajut pe părinţi în gospodărie, iar la şcoală, la lucru manual, împleteam ciorapi şi mănuşi pentru soldaţi.

Într-o zi, am descoperit într-un ziar un anunţ privind organizarea unor examene pentru şcoala de surori medicale la Crucea Roşie Bucureşti. M-am gândit că ar fi frumos să lucrez în cadrul Crucii Roşii…Tata venise bolnav din război, mama era bolnavă cu inima, iar eu am plecat la Bucureşti, însoţită de fratele meu, Ionaş. Am dat admiterea, ţin minte, la Spitalul Militar, în pavilionul Balş. La câtva timp după aceea, când tocmai eram în curtea casei părinteşti, la meliţat de cânepă, am primit un plic cu o cruce mare roşie pe el. Fusesem admisă şi eram anunţată că trebuie să mă duc la croitoreasă să-mi ia măsuri pentru uniformă.

Casa părintească

DD: Chemarea era lăuntrică, iar dumneavoastră, cu mult curaj, aţi hotărât să-i daţi sens.

IC: Trăisem experienţa anilor de război şi, deşi eram destul de tânără, mă călisem, gândeam cu destulă maturitate. M-am mutat la Bucureşti în 1946, când aveam 21 de ani. Am locuit la cămin în timpul celor doi ani în care am urmat cursurile şcolii sanitare. Am făcut multă practică, ture de zi la bucătărie şi gărzi speciale de noapte la Spitalul Miliar şi Panduri. Totul se petrecea în timpul foametei din 1946-1948. Atunci am văzut prima oară conserve cu mâncare şi legume deshidratate, trimise de Crucea Roşie Americană.

DD: Despre începuturile carierei în asistenţa medicală ce vă amintiţi?

IC: În 1949, în luna februarie, am primit permisiunea de a amenaja o maternitate la Bolintin Deal, chiar în casa prinţesei Ştirbei… Acum nu mai e nimic din ce-a fost odată acolo, doar un Peco…Cel mai greu a fost să luptăm cu mentalitatea femeilor, să le convingem să nască acolo. Când casele de naştere au trecut în custodia Ministerului Sănătăţii, am primit chemare în Bucureşti, la policlinica Crucii Roşii de pe strada Christian Tell.

Izbucnind războiul din Coreea, Ministerul Sănătăţii, Crucea Roşie şi armata aveau obligaţia să trimită spitale de campanie în Coreea de Nord. Fiecare echipă era detaşată pentru un an: o lună dus, zece luni de muncă şi o lună pentru întoarcere acasă. Eu am făcut parte din a treia echipă trimisă în Coreea de Crucea Roşie din România, în anul 1952.

Oamenii din echipele speciale veneau să-şi facă analize medicale la noi în policlinică. Aşa mi-a venit ideea să mă înscriu şi eu… Am plecat însufleţită de dorinţa de a ajuta pe cei răniţi în război, dar şi de curiozitatea de a cunoaşte locuri noi şi o altă cultură.

DD: Nu v-aţi gândit că vă riscaţi viaţa? De unde atâta curaj?

IC: Am plecat, într-adevăr, cu mult curaj, fără a mă gândi deloc la pericolele la care mă expuneam. Am plecat din curiozitate. Dar înainte de a pleca, voiam să vorbesc cu o persoană specială. În satul vecin, la Sărmaş, locuia un om care s-a născut fără vedere. Se numea Petru, dar i se spunea Orbuţu. Şi omul acesta dădea în transă, adică se concentra şi şi-ţi spunea ce avea să ţi se întâmple. Locuia la marginea unei păduri, destul de departe de sat. Drumul până acolo, făcut pe jos, a fost lung şi foarte obositor. Când am ajuns la el, i-am spus că vreau să plec într-o călătorie şi el, după ce a ticluit puţin, mi-a răspuns: „Eu nu te văd cât eşti de grasă, dacă eşti sau nu frumoasă ori puternică, dar văd că acolo unde te duci e măcel. O să munceşti mult, foarte mult, dar o să te întorci întreagă. Nu îmi dau seama unde poţi să pleci tu atât de departe, că ai să mergi şi pe apă, şi pe uscat, şi în zbor”.

DD: Care a fost imboldul care v-a determinat să luaţi această decizie curajoasă?

IC: Mi-am zis că am încă cinci fraţi şi că n-o să plec niciodată nicăieri cu situaţia mea materială. De ce să nu văd şi eu lumea?

DD: Dar cu ce preţ, totuşi!

IC: Războiul a fost foarte urât! Nu mă aşteptam să văd atâta durere la un loc. Era o mizerie de nedescris. Eu am fost repartizată la radiologie, adică lucram într-un buncăr săpat într-un deal şi acoperit cu crengi de copaci. În loc de geamuri am pus tifon, deoarece sticla s-ar fi spart la primul bombardament, şi am lipit hârtie albă pe ambele părţi. Erau aduşi încontinuu oameni cu mâinile sau picioarele retezate, dornici de a se întoarce pe front… Nu, n-am uitat nimic, dar nu vreau să răscolesc acele clipe în care nu mai aveam timp nici de lacrimi.

DD: Unde şi cum petreceaţi orele de repaos?

IC: Locuiam câte patru femei într-o încăpere care avea jos numai pământ, într-o baracă foarte săracă, tip vagon, situată la poalele unui deal, în apropierea imediată a unui tunel. Sobele le aveam improvizate din butoaie de metal. Ne trezeam dimineaţa pline de funingine… La capătul celălalt al tunelului era casa băieţilor, bucătăria şi depozitul de alimente. Deasupra, patrulau santinelele coreene. Când strigau „Hango!”, ne ascundeam repede în tunel. De altfel, primul cuvânt pe care l-am învăţat în coreană a fost „hango”, ceea ce însemna „raid aerian”. Era multă tristeţe în jurul nostru, dar, tineri şi optimişti, făceam ca timpul să treacă mai uşor. Băieţii compuneau poezii şi spuneau glume ca să mai înveselească puţin atmosfera. Eram cu toţii prieteni, eram o familie. Am avut norocul să ne întoarcem toţi sănătoşi…

DD: Au trecut greu lunile petrecute în Coreea?

IC: Au trecut ca vântul ce şuiera sub obuze. După ce am fost anunţaţi că schimbul nostru a sosit, am mai rămas câteva zile cu noii-veniţi, pentru a le preda lecţiile învăţate şi ne-am pregătit de plecare.

DD: Spuneaţi că drumul dus-întors a durat două luni… Care au fost traseele parcurse?

IC: Am plecat, după o lună de pregătiri serioase într-un cantonament, la Moscova, cu avionul. Am stat o săptămână în Moscova. Primul lucru pe care l-am vizitat a fost metroul. Nu mai văzusem metrou niciodată! Am coborât pe scări rulante, ceea ce pentru noi a fost extraordinar! Am fost apoi la Teatrul Balşoi şi am vizitat Kremlinul. Acolo, am văzut o sală plină cu cadouri pe care Stalin le primise din partea statelor de ziua lui. Din partea României era o locomotivă fabricată la Uzinele „23 August”, iar francezii trimiseră steaguri zdrenţuite, care reprezentau lupta lor pentru libertate. Am continuat călătoria spre Coreea cu Transsiberianul, prin nesfârşita stepă rusească, timp de o săptămână. Era noiembrie şi atât de frig că ţi se lipeau degetele de clanţă. Prin staţiile din Siberia se vindea îngheţată care era mai caldă decât aerul pe care îl respiram. La graniţa coreană ni s-a făcut un instructaj sumar şi am primit un număr. Eu nu mai eram Cruceanu, ci numărul 13. Le era frică de spionaj. Ne-au dus apoi într-un camion fără prelată, pentru a vedea avioanele de pe cer care ne-ar putea bombarda…

La întoarcere, în China, am stat la hotelul Păcii timp de o săptămână. Nici prin minte nu ne-a trecut această ironie… Când am ajuns în gară la Novosibirsk, am văzut pe geamul vagonului că lumea se săruta şi se îmbrăţişa. Atunci, pe 27 iunie 1953, a fost semnat armistiţiul. Ajunşi la Moscova, ne-am decis să ne cheltuim banii de diurnă. Eu mi-am cumpărat un radio şi un aragaz cu două ochiuri…

DD: Recompensa pentru bravura, curajul şi abnegaţia dumneavoastră care a fost?

IC: În primul rând bucuria şi mulţumirea sufletească de a fi fost utilă celor în suferinţă, sfârtecaţi în război, dar nu numai atât. Din partea Statului Român am primit „Ordinul Apărarea Patriei”, clasa a III-a şi „Medalia Muncii”. Din partea Ministerului Sănătăţii am primit „Meritul Sanitar”, iar din partea Crucii Roşii am primit două distincţii, între care Medalia „Florence Nightingale”, cea mai înaltă distincţie acordată de Comitetul Internaţional al Crucii Roşii de la Geneva. Ştiu că la capătul celălalt al lumii a rămas ceva din munca unor români, pe care au dăruit-o oamenilor fără să ceară nimic în schimb.

DD: Felicitările le meritaţi cu prisosinţă… Aţi continuat să lucraţi pentru Crucea Roşie şi după ce v-aţi întors în ţară?

IC: Am activat ca soră pentru Crucea Roşie vreo 20 de ani.

Din 1968 am lucrat ca asistentă medicală şi asistentă principală. M-am pensionat de la Institutul de Igienă.

DD: V-aţi dedicat viaţa oamenilor, aţi ajutat sute de oameni, soldaţi mutilaţi, victime ale cutremurului din 1977, femei însărcinate… Doar pentru rana din sufletul dumneavoastră nu s-a găsit niciun leac. Era concluzia reporterului care scria despre dumneavoastră în revista „Libertatea pentru femei”[1]: „Însărcinată cu gemeni, cu două luni înainte de a naşte, Crucea Roşie din regimul comunist a făcut restructurări şi i-a desfiinţat locul de muncă. A născut prematur doi băieţi, dar primul dintre bebeluşi nu a supravieţuit decât trei zile.”

IC: Eram, într-adevăr, însărcinată când mi s-a desfăcut contractul de muncă… Vreau să precizez că, totuşi, Crucea Roşie a făcut corecţia necesară după câteva luni, fiind chemată la post. După aceea am dat examene de diferenţe, având liceul, la şcoala „Pitar Moş” a Ministerului Sănătăţii pentru asistenţi sanitari şi tehnicieni şi am devenit asistent sanitar şi, în cele din urmă, asistent principal.

DD: Din cei doi gemeni a rămas în viaţă unul, Romulus, care v-a adus multe bucurii…

IC: Da, este compozitor şi muzician, stabilit în SUA.

DD: Ştiu că a petrecut nişte vacanţe la Subcetate, în tinereţe, că îl fascinau jocurile populare din zonă, găsind asemănări între ritmurile acestora şi cele celtice. Ştiu de asemenea că în acea vreme compunea muzică astrală. Chiar am nişte compoziţii ale sale pe care le ascult din când în când…

M-a impresionat apropierea care s-a făcut între dumneavoastră şi Maica Tereza de Calcutta, în reportajul publicat într-un ziar bucureştean, în iulie 2011, cu titlul: „Maica Tereza de România a îngrijit răniţi în Coreea”…

M-am gândit o vreme la această apropiere inspirată. Cunoscând fapte din viaţa dumneavoastră, mi-am dat seama că, într-adevăr, ele se identifică în bună parte cu crezul exprimat de Maica Tereza: „Astăzi – cea mai frumoasă zi; să greşeşti – cel mai uşor lucru de făcut; teama – cel mai mare obstacol; abandonul – cea mai mare greşeală; egoismul – rădăcina tuturor relelor, munca – distracţia cea mai plăcută; descurajarea – cea mai grea înfrângere; copiii – cei mai buni profesori; să comunici – cea dintâi necesitate; să fii util celorlalţi – te face cel mai fericit; moartea – cel mai mare mister; proasta dispoziţie – cel mai mare defect; mincinosul – omul cel mai periculos; iertarea – cel mai frumos cadou; căminul – lucrul cel mai necesar; drumul cel mai scurt – calea cea mai dreaptă; pacea interioară – cea mai mare senzaţie; datoria împlinită – cea mai mare satisfacţie; credinţa – cea mai puternică forţă din lume; părinţii – persoanele cel mai necesare; dragostea – cel mai frumos lucru din toate.

Trec o singură dată prin viaţă. Tocmai de aceea orice lucru bun pe care îl pot face, sau orice gest de caritate pe care îl pot face vreunei fiinţe umane, trebuie să îl fac acum… pentru că nu voi trece din nou pe aici.”

Aş mai adăuga ceva foarte interesant: am aflat de curând, într-o emisiune de televiziune, că Maica Tereza de Calcutta s-a născut în Albania, dar că este de origine vlahă. Iată, deci, două mlădiţe ale unui străvechi arbore genealogic european, cel al daco-traco-geţilor: Maica Tereza de Calcutta şi Ioana Cruceanu- Rusu din Subcetate.

IC: Doamne, cât adevăr în toate afirmaţiile sale!...

DD: Am aflat din ziare şi despre faptul că aţi fost premiată la sărbătorirea a 135 de ani de activitate a organizaţiei „Crucea Roşie ” din România. Felicitări sincere! V-am incitat la poveste deoarece povestea vieţii dumneavoastră trebuie cunoscută, apreciată şi admirată, iar cei din Subcetate, unde rădăcinile dumneavoastre vă chemă din când în când, suntem mândri de dumneavoastră. Să aveţi sănătate şi numai bucurii! Şi să ne mai întâlnim şi pentru alte poveşti la Subcetate!

http://www.bistriteanul.ro/a-murit-lucian-cotfas-mentorul-saniei-bistritene-1411456934678.html

[1] Nr. 41 (241), 10 octombrie 2011

miercuri, 6 august 2014

MARIA STOICA ȘI MAGIA CUVÂNTULUI

Am recitit cu multă bucurie și încântare cartea colegei mele Maria Stoica, profesoară la Colegiul Național „Mihai Viteazul” din Sfântu Gheorghe, Cronici în vitralii, apărută la Editura Eurocarpatica, în anul 2012.

Trăiești o bogăție de stări de spirit parcurgându-i paginile și de aceea nu-i de mirare să răspunzi impulsului interior de a o reciti și de a transmite bucuria lecturii, deși nu este ușor să vorbești sau să scrii despre o asemenea carte atât de densă în conținut, în trăire, scrisă „onest și cu har”, cum aprecia însuși scriitorul Doru Munteanu în prefața inspirat intitulată Modus lecturandi[1]. Nimic nu este de prisos, nimic exagerat, emfatic și formal sau venit dintr-o dorință de infatuare. Cartea, deși atât de diversă în conținut, este scrisă într-un stil concis, limpede, elegant, reverberant, cu sinceritate, bun simț și acuratețe, cu profesionalismul dascălului de limba și literatura română și limba latină, dotat cu calitățile creatorului și exegetului literar. „Este o carte necesară… este o carte de vizită a unui intelectual rafinat, care a făcut din cultură profesiune de credință, slujind cu dăruire literaturii și bunului simț”. Aprecierea aparține scriitorului Doru Munteanu.[2]

Nu este simplu să scrii o „cronică” a „cronicilor” unor cărți sau activități culturale privite deja de autoare ca printr-un „vitraliu ce îngăduie comunicarea cu sacralitatea cuvântului”.[3]

Maria Stoica se ocupă de câțiva scriitori care sunt deja voci distincte ale liricii actuale dintr-un areal geografic al României, zona de centru a Transilvaniei, surprinși în ipostaze diferite: prin comentariul operei lor, în primul capitol, „Rotonda de la Araci”, în dialog cu elevii Colegiului Național „Mihai Viteazul” din Sfântu Gheorghe, membri ai cenaclului literar, și cu profesorii lor, în capitolul al doilea „După-amiezele poeziei”, dar și prin confesiunea literară a acestora din interviuri, în capitolul al treilea „Interviu cu un poet”.

„Ca un permanent omagiu adus cuvântului pe care l-a slujit cu devotament și scriitorul covăsnean Romulus Cioflec”[4], la Casa Memorială a acestuia din Araci se organizează în fiecare vară, de Zilele „Andrei Șaguna”, o întâlnire a scriitorilor din centrul Transilvaniei, cu precădere din județele Covasna, Brașov, Harghita și Mureș. La reuniunile literare de la Araci, care poartă numele „La umbra nucului bătrân”, și-au prezentat cărțile lor scriitorii Doru Munteanu, Ion Topolog, Daniel Drăgan, Nicolae Băciuț, Valentin Marica, poeții Ionel Simota, Anthonia Amatti, Ioan Suciu, Nadia Cella Pop, Ion Ciurea, profesorii Doina Dobreanu și Stelian Răducanu, jurnaliștii Angela Bârsan, Ion Negulici și Petre Străchinaru și mulți alți reprezentanți ai vieții culturale din zonă.

Profesoara Maria Stoica, prezentă la fiecare întâlnire de la Araci, a prezentat, pe rând, recenziile câtorva din cărțile lansate cu această ocazie: Al cincilea anotimp[5] și Hoinar pe portativ [6], de Anthonia Amatti, Senioria cuvântului [7], de Nadia Cella Pop, Veșnicia trecerii [8], de Ion Ciurea, Cutreierând Spania [9], de Romulus Cioflec, Țesături românești din zona Mureșului Superior (Secolul XX)[10] de Doina Dobreanu și Styleme[11], de Ioan Suciu.

Întâlnirile cu poetii în cadrul cenaclului literar După-amiezele poeziei au fost pentru profesoara Maria Stoica, spiritus rector al acestor elevate activități literare, tot atâtea ocazii de a recenza, analiza și interpreta noi apariții editoriale: Aripi de cenușă [12], de Ionel Simota, Lungul drum al vieții către viață [13], de Anthonia Amatti, Estimp sau tabloul periodic al sentimentelor [14], de Ioan Suciu, Naufragii amânate[15], de Nadia Cella Pop, Ipostaze lirice – pledoarie pentru o carte[16], volum antologic cuprinzând creații poetice ale elevilor de la CNMV.

Citindu-le atent scrierile, Maria Stoica urmărește să descifreze portretul sau autoportretul fiecăruia poet, crezul său artistic, mesajul transmis cititorilor, dar și să observe ineditul, unicitatea limbajului poetic.

Cărțile prezentate sunt analizate din unghiul idealurilor umane de bine, adevăr și frumos, chintesență a artei clasice. Sunt deopotrivă privite, cu ochi atent și pătrunzător, ca un tot unitar, cronicarul având în atenție nu doar textul, ci și relația dintre acesta și ilustrațiile grafice sau copertă. Spre exemplu, referitor la cartea poetului Ioan Suciu, Styleme, Maria Stoica menționează: „Nici ilustrația grafică a copertei, care redă imaginea unei catedrale gotice, nu este aleasă întâmplător. Fleșa din vârf sfidează cerul, iar construcția masivă așezată temeinic pe pământ simbolizează statornicia, tăria, durabilitatea.

Imaginea impunătoare a catedralei de pe copertă, dar și cealaltă «catedrală», conținută între coperte, legitimează convingerea că opera artistică a poetului, alcătuire de gânduri și trăiri puse în slujba frumosului și adevărului, va dăinui, deoarece ea este hrană privilegiată pentru minte, inimă și spirit deopotrivă.” [17]

Pe Ionel Simota îl situează în descendența poeților Nichita Stănescu și Nicolae Labiș, descoperind în poeziile sale „revelația frumuseții, a întâlnirii cu poezia adevărată, care valorifică lirismul inefabil, în poeme cu valențe etice și estetice specifice artei autentice, originale și durabile.”

Despre poezia Aripi de cenușă, al cărei titlu devine reprezentativ pentru întreg volumul, Maria Stoica conchide că ne oferă „cheia de lectură descriind un portret al artistului care încearcă perpetuu zborul spre înălțimile celeste – un zbor simbolic” (…) ce „îi dă poetului forța de a transforma în cântec luminos teme ale meditației lirice”.[18]

În poezia Stările mele, Maria Stoica descifrează autoportretul poetului Ionel Simota care descrie „pendularea între cei doi poli ai existenței – Cerul și Pământul, spații care permit întruparea în pasăre sau piatră, semnificând eliberarea purificatoare sau înrobirea: «Între piatră și pasăre/ Sunt eu cu aceste cuvinte./ Greu îmi apasă mersul/ Ploaia ochilor tăi/ Și mult dor mă cuprinde/ De zboruri înalte/ pe lângă fruntea cerului»” [19]

Volumul Veșnicia trecerii al poetului Ion Ciurea, având ca temă centrală trecerea, exprimă frământările eului „într-o lume care și-a pierdut reperele seninătății”, într-un context în care „trăirea destinului uman devine, ineluctabil, foc purificator ce sublimează dorul de veșnicie al materiei: «În semenii ce-au fost și iar vor fi/ Se zbat ardente doruri hărăzite/ Materia-și croiește veșnic drum/ În focul existenței sorocite» (Mă regăsesc)”[20]

Poet reflexiv, Ion Ciurea „exprimă constant dorința de înălțare a omului, visul de a strânge «sclipiri de stele/ Și jerbe de iubire» aduse ofrandă prețioasă vieții («Dorința»)”

Bucuria întâlnirii profesoarei cu textul poetic al fiecărui artist reverberează în cronicile sale, o simțim în patosul, acribia și măiestria cu care descifrează bogăția de sensuri și nuanțe ale limbajului poetic, în felul în care o transmite cititorilor, incitându-le curiozitatea contactului direct cu respectivele opere literare. Doar două exemple:

„În fapt, «al cincilea anotimp» este o sinteză a vârstelor omului, o chintesență a înțelepciunii care vede în modelul de simplitate și frumusețe a naturii manifestarea plenară a Divinului, ce se relevă cunoașterii noastre, eliminând ancestrala spaimă de moarte.

Într-un limbaj poetic nuanțat, căpătând forma plastică a metaforei, ingeniozitatea jocului lexical, magia epitetului evocator, volumul Anthoniei Amatti încorporează un vast univers ideatic în care transpare manifest o mare iubire de viață.”[21]

Sau: „Titlul volumului (Aripi de cenușă, de Ionel Simota) este un oximoron cu valoare metaforică întruchipând imaginea poetului care, în aspirația spre absolut, trăiește intens arderea și mistuirea, făcând posibilă renașterea, asemenea legendarei păsări Phoenix.”[22]

Citind comentariile critice ale Mariei Stoica, gândul m-a dus la „Istoria literaturii române de la origini până în prezent” și la autorul acesteia, George Călinescu, personalitate complexă a culturii române: profesor și gazetar, poet, prozator și dramaturg, critic, istoric și teoretician literar. Istoria sa literară a fost văzută și ca un imens roman în care scriitorii devin personaje literare, iar operele acestora sunt prezentate cu mijloacele stilului artistic.

De-a dreptul încântător ne este prezentat și volumul de poezii al Nadiei Cella Pop Senioria cuvântului de către Maria Stoica, într-o revărsare de elogii imnice, ca o odă a bucuriei de-a întâlni un asemenea text poetic. Astfel, darul pe care poeta îl face cititorilor este „un potir de apă vie, în care cuvintele capătă valențe tămăduitoare, dezvăluindu-ne o taină a frumuseții lumii, întruchipată-n forma poeziei.

Figurând un portret al artistului încastrat de-a pururi în tinerețe, Nadia Cella Pop vine spre lume cu brațele încărcate de iubire, înțelepciune și frumusețe. Aceasta este bogăția cuvântului pe care poeta îl depune într-un templu al timpului unde clipa, se pare, a încremenit, vorbind veșnic lumii despre o taină a vieții care este însăși dragostea de viață (…)

Parcurgându-le, descoperim versuri care creează o fascinantă punte de legătură între lumea reală, material-senzorială, a trăirilor umane concrete și lumea din Înalt, spațiul frumuseții depline. Cu aceasta, sufletul autoarei intră în rezonanță, traducând o muzică a sferelor căreia îi dă forma poeziei pure, încărcată de vibrația metaforei și plenitudinea logosului primordial.

Poeta a găsit calea de a mântui lumea de suferință, ori de uitare, dăruindu-le oamenilor cheia fermecată a poeziei care ne induce în spațiul Dumnezeirii, unde Cuvântul este suveran (…)

Senioria cuvântului, cea care dă expresie dorului spre absolut al omului dintotdeauna, este calea de împăcare a contrariilor, zădărnicind antinomia dintre etern și efemer, dintre speranță și neîmplinire, dintre un idealizat ieri și un inacceptabil azi.”[23]

Dacă primele trei capitole ale cărții oferă cititorilor, în primul rând tinerilor creatori, repere literare, vii, concrete, prin întâlnirile cu scriitorii și cu operele lor, în ultima parte, „Intinera carminis”, profesoara ne prezintă minunate și entuziaste activități literare organizate cu elevii, cu un generic sugestiv fiecare: „Poezia și emulii ei”, „Acorduri de toamnă”, „Seară românească”, „Premiu pentru poezie”, „Sărbătoarea poeziei la Colegiul Național «Mihai Viteazul», „Parteneriat regional”, „Omagiu lui Grigore Vieru”, „Toamna policrom – Programul aniversar al Cenaclului literar «După-amiezele poeziei» de la CNMV, „Întâlnire de suflet la Bălan, „Eterna poezie”.

Profesoara Maria Stoica ne propune în volumele de autor un periplu de la atmosfera vârstei de aur a literaturii latine, ocupându-se de poeții Catul și Lucrețiu, în Carmina Latina[24], apoi de Horațiu și Ovidiu, în Aetas aurea[25], la atmosfera culturală efervescentă a orașului Sfântu Gheorghe și a împrejurimilor sale, creată prin Rotonda de la Araci, prin După-amiezele poeziei și prin atâtea alte activități pregătite cu minuțiozitate, ca niște sărbători ale minții și sufletului, de profesori inimoși și vrednici ai Colegiului Național Mihai Viteazul. Cinste lor!

Prof. Doina Dobreanu