Vasile Dobrean, Convorbire cu profesorul AUREL D. DOBREAN, în 2014

 Text publicat in cartea LA OBÂRȘIE, LA IZVOR... CONVORBIRI LA SUBCETATE, autori Dobreanu și Vasile Dobreanu, vol. II, 2014, pp. 76-87

    Vasile Dobrean: Aurel și Georgeta Dobrean – doi profesori care au fost timp de peste 40 de ani coloana vertebrală a școlii gimnaziale din Hodoșa, comuna Sărmaș, asigurând buna pregătirea a elevilor pentru absolvire și pentru admiterea în liceele din zonă. Pentru dăruirea, seriozitatea, devotamentul și profesionalismul dovedite, vă bucurați de respectul colegilor și al elevilor, al întregii comunități, devenind repere pentru cei ce au ales cariera didactică. A fost greu, a fost ușor să vă mențineți la nivelul maxim în profesiune?

    Aurel Dobrean: Cu Geta Anghel ne-am știut de mici, am fost colegi de școală la Subcetate și prieteni, făcând parte din echipa de dansuri și din brigada artistică a liceului, participând împreună, în timpul vacanțelor, la excursii și tabere școlare.

Cum se spune astăzi, alchimia din noi s-a declanșat prin anii 1970-71 și, după doi ani de curtoazie, în toamna anului 1972, am decis să ne unim destinele printr-o nuntă frumoasă, având alături de noi colegi de școală, profesori, rude și prieteni. Am ajuns amândoi profesori la școala din Hodoșa, eu de matematică, Geta, de limba română. Se spune că, prin munca depusă de amândoi, am fost o pereche de profesori de succes, principalii beneficiari fiind copiii și familiile lor. Succesul a venit și din faptul că toți colegii noștri, învățători și profesori, erau riguroși în muncă, exigenți, implicați întrutotul în viața școlii: instrucție, educație, consiliere, pregătire suplimentară a elevilor, în afara orelor de curs. Am fost directori, pe rând, amândoi: Geta până în 1990, eu până în 2010, când am devenit al doilea pensionar al familiei. Am căutat să menținem colectivul de dascăli într-o atmosferă de lucru, de armonie, atmosferă propice muncii cu elevii. Știam să aplanăm conflictele între cadre, între elevi și cadre didactice, între cadre și părinți. De mare eficiență erau discuțiile din timpul pauzelor în sala profesorală. Fiind toți împreună, prin mini analizele unor situații survenite, acestea se remediau imediat, fără a mai aștepta ședințele de analiză periodice. Coeziunea colectivului era întreținută și prin micile petreceri aniversare organizate pentru fiecare coleg.

Au fost perioade în care școala din Hodoșa, având și secția maghiară, cumula un efectiv de 300 de elevi la cele trei nivele: preșcolar, primar și gimnazial. Din păcate, astăzi numărul elevilor a scăzut la 100-120 de elevi. În cei 40 de ani în care ne-am legat destinul de școala gimnazială din Hodoșa, mulți dintre absolvenții acestei instituții au obținut performanțe deosebite în liceele pe care le-au urmat și în viață, iar noi am fost mândri de reușitele lor școlare.

    VD: Autoexigența, armonia familială au fost factori decidenți ai succesului profesional?

    AD: Da, importantă a fost și armonia familială în care am trăit, cu înțelegere, respect, toleranță, iertare de ambele părți, întrajutorare în toate activitățile: acasă, la școală, în comunitate.

    VD: Sunteți amândoi oameni ai locului, prin obârșie și statornicie. Ce v-a determinat să rămâneți „acasă”? Ați simțit o responsabilitate față de familiile dumneavoastră, de a rămâne aproape de cei dragi? Aveți mulțumirea sufletească de a fi împărtășit cu ei și binele și greul vieții?

    AD: Suntem originari din localități învecinate: Geta din Hodoșa, eu din Subcetate și am decis să ne stabilim la Hodoșa, aproape de familiile noastre și de colectivul de prieteni care s-a format în timp. Fuseserăm mai întâi profesori la alte școli din zonă: eu la Corbu și Sărmaș, Iar Geta la Subcetate. Nu era ușor nici atunci să te miști de pe un post pe altul, în condițiile în care era o invazie de profesori calificați dornici de titularizare. Am avut amândoi oferte pentru a preda la școli din Miercurea Ciuc și Toplița, dar, având deja casă proprie în Hodoșa, într-un loc plăcut și liniștit, nu ne-a ispitit viața de la oraș. Eram învățați să trăim și să muncim în natură, să facem sport și câte o petrecere în aer liber. Anii au trecut, cu bune, cu rele, dar cu multe satisfacții și cu o mare încărcătură de nostalgie după vremea când eram tineri. Ca o dovadă că sărmășenii și hodoșenii au fost mulțumiți de ceea ce le-am oferit prin activitatea mea didactică, m-au ales consilier comunal pe listele PNL timp de 16 ani, patru mandate. În Consiliul Local Sărmaș am avut o contribuție importantă la bunul mers al administrației comunei.

    DV: Ce datorați celor apropiați din familie, în special celor de care vă simțiți atașați sufletește cel mai mult?

    AD: Familia în care eu m-am născut s-a constituit în 1933, prin căsătoria părinților mei, Dumitru Dobrean din Subcetate, născut în 1908, și Maria Cotfas, din satul Hodoșa – Jolotca, născută în 1911.

 

        La cununia de aur a părinților Dumitru și Maria Dobrean

    Am fost șapte frați, cinci băieți și două fete. Primii trei născuți înainte de război - Ioan, Petru și Augustin - au reușit să urmeze doar șapte clase și calificări la locul de muncă, în special în construcție, din cauza greutăților pricinuite de acele vremuri zbuciumate. Ceilalți patru, născuți după război, Aurel, Lucreția, Maria și Dumitru, au realizat calificări superioare: Aurel și Maria – profesori, Lucreția – contabilă, Dumitru – muncitor și gospodar agricol. Am păstrat mereu o relație de armonie cu frații mei. Regret că Petre, care era un bun meseriaș și a multe știutor, și Augustin au plecat prea devreme dintre noi. În 1983, am sărbătorit Nunta de aur a părinților mei, la care au participat copiii și frații părinților, toți împreună cu familiile lor. A fost și a rămas, cred, un eveniment de neuitat pentru toți care au luat parte.

Mare considerație am pentru mama care a insistat să mergem la școală, în ciuda greutăților materiale, trăind doar din ceea ce produceam în gospodăria familiei. Nu uit când a zis mama: „Du-te, Aurel, la Cluj, dacă ai reușit, că eu te port la facultate cu banii de pe laptele a două vaci!” Și așa a fost, situația repetându-se și cu Maria. Noi recompensam prin munca în gospodărie pe toată durata vacanțelor de vară, la toate muncile de sezon. Uneori, i-am ajutat și după căsătorie, împreună cu soția mea Georgeta.

    VD: Care vă sunt cele mai frumoase, mai emoționante amintiri din copilărie și tinerețe?

    AD: Copilăria a fost frumoasă prin puritatea și nevinovăția ei. Trăind în mediul rural, într-o gospodărie de țărani, am învățat de mic să muncesc: să prășesc, să secer, să cosesc, să încarc un car cu fân, să strunesc o pereche de cai folosiți la toate muncile agricole. Participam la multe evenimentele din Subcetate: clăci de cosit, de tors, dus de mirese cu căruța cu caii, jocuri în sat duminica (hore), nunți și baluri. Atunci am învățat primii pași de dans și să-mi înving timiditatea caracteristică vârstei adolescentine, invitând o fată de vârsta mea la dans, la plimbare sau la cinematograful din Hodoșa, singurul din zonă. Iarna mergeam cu băieții la colindat și la urat, pe la casele rudelor și vecinilor. În clasa a VI-a mi-am făcut un buhai, cu care i-am însoțit la urat pe Vasile Dobrean, verișorul meu, Nuțu Marcu, viitor inginer mecanic și Radu Trifan, viitor dispecer CFR la Târgu-Mureș.

    În clasa a IX-a am pregătit pentru sărbătorile de iarnă, „Jianul”, un obicei din Moldova – text, costume și regie, impresionându-i pe localnici. Eram în grup mai mulți colegi, între care Ionel Urzică, Doru Bordea, Nicu Urzică, Fănică Urzică, Nică Crăciun ș.a. De Paști, după slujba de la biserică, se organizau pe Podirei diferite întreceri sportive, pentru copii și adulți, între care era fuga cu adăul, un joc asemănător cu oina, dar cu alte reguli, joc pe care l-am practicat și eu. Suporterii echipelor erau numeroși, toți îmbrăcați în straie naționale de sărbătoare. Erau prezenți preotul, primarul, elita satului. Femeile aduceau din bunătățile pregătite pentru Paști și îi onorau pe câștigători servindu-i cu ouă roșii, prăjituri, cozonaci și, uneori, cu câte un păhărel de țuică.

    În anii de liceu și de studenție, distracțiile s-au schimbat: organizam în grupuri restrânse de 15-20 de persoane revelioane sau petreceri la stână, cu un miel pus la ceaun, cu cântece, glume și voie bună. Erau ocazii de a îndrăzni să atingem mâna unei fete, de a-i fura primul sărut inocent.

    Mă specializasem atunci în pescuitul cu mâna, alături de Vasile Suciu, Lică Ciubucă, Ilyes Elemer. Dacă s-ar fi organizat un campionat național, am fi putut participa onorabil și noi. Era o adevărată distracție și aventură să ne scufundăm în apa rece a Mureșului pe sub sălcii și maluri, căutând peștii: cleni, roșioare, mrene de baltă. Era nu numai distracție, ci și rentabilitate, fiindcă, în final, aveam fiecare câte 10 kg de pește.

    Tinerii din generația mea, prin strădania profesorilor care ne-au coordonat, dar și prin perseverența echipei formate, au reușit să reprezinte județul Harghita la diferite campionate sportive zonale sau naționale, mai ales la volei: „Cupa învățământ”, „Cupa satelor”, „Cupa EGCL”. Am jucat la Ploiești, Brașov, Sibiu, Sfântu Gheorghe, Miercurea Ciuc, Târgu Mureș. Echipa condusă de Horia Dobrean-Urzică era consolidată sub următoarea componență: Vasile Ciubucă, Aurel Dobrean, Adrian Stan, Aurel Mureșan, Dumitru Vodă, Victor Vodă, Vasile Dobrean, Aurel Roman, Ioan Rizea, Iosif Ghidiu, ultimii doi fiind și antrenori.

    Anii de liceu și facultate au fost frumoși, cu activități variate: culturale, sportive, distracții pornite ad-hoc sau organizate din timp. Trăiam în armonie cu profesorii care s-au titularizat la Subcetate sau în zonă în decursul anilor. După terminarea studiilor, am început să ne adunăm la casele noastre, printr-o nuntă frumoasă.

    Ani frumoși am petrecut la Cluj în perioada studenției, chiar dacă bani aveam puțini. Atunci am învățat să-mi drămuiesc cheltuielile și așa am făcut tot restul vieții. Cei 40 de studenți la matematică din an ne-am mobilizat să facem abonamente la teatru și operă, având astfel posibilitatea să urmărim toate spectacolele. Frecventam Casa de Cultură a Studenților unde vedeam spectacole de calitate, folclorice, de muzică ușoară, de divertisment. I-am văzut în spectacol, prin anii ’70, pe Tudor Gheorghe, formația „Foenix” din Timișoara, cu solistul Mony Bordeianu, care la scurtă vreme a emigrat în Germania, apoi formația „Iris”, „Metropol”. Eram nelipsiți de la serile de dans organizate sâmbăta de studenții de la diferite facultăți, unde cântau formațiile amintite sau altele. Când avea spectacol „Mărțișorul”, toți cei din Subcetate aveam intrarea asigurată. Sala de spectacole de la Casa Studenților devenea la fiecare spectacol neîncăpătoare și supraaglomerată, dar consăteanul nostru, Ioan Moraru, student la Conservator și violonist în acest ansamblu folcloric al casei Studenților din Cluj, era onorat să-l vedem în spectacol. Ca atare, găsea el cum să ne furișeze în sală în ultimul moment, chiar dacă ședeam pe scări. A rămas, după absolvire, violonist la Opera Română din Cluj. Studenții din Subcetate la Cluj i-am fost aproape și la nuntă.

    Nu am lipsit de la excursiile organizate la Scărișoara, Hunedoara, Huedin, Oradea, București, Valea Drăganului, Iași ș.a. Băieții, mai ales, nu lipseam de la meciurile de baschet, handbal, volei, fotbal ale Universității Cluj. I-am văzut în teren pe Anca, Georgescu, Petru Emil Crețu, Ivasuc, Pașca, Uifălean și alții, unii fiind componenți ai lotului național. Am cunoscut și am stat de vorbă cu viitoare personalități artistice naționale cum ar fi Todor Gheorghe, Dumitru Fărcaș, Sebastian Papaiani, Stela Enache ș.a. Fiind majoritatea colegilor din mediul rural, eram avizi de a participa la evenimentele organizate într-un oraș universitar precum Clujul.

    VD: Este adevărat. Cu aceeași bucurie mi-amintesc, printre altele, de participările mele la activitățile corului studențesc „Intermezzo”, condus de Gelu Furdui, de concursul corurilor studențești din Italia la care am participat și, prin urmare, la prima călătorie făcută în străinătate împreună cu acest ansamblu artistic studențesc. Cu câtă punctualitate, cu câtă ardoare participam la repetiții! Speram fiecare să fim selectați în grupul mai restrâns care avea să reprezinte universitatea la acest concurs coral din Italia, într-o vreme când nu ușor se obțineau vizele pentru străinătate. Ce repertoriu bogat învățasem, pe patru voci! Ani de neuitat! Domnule profesor, mă gândesc că între „poveștile” ascultate în primii ani de copilărie au fost în primul rând cele legate de război ale tatălui dumneavoastră…

    AD: Așa este… Tata avea 33-34 de ani, la începutul celui de-al Doilea Război Mondial. Împreună cu alți consăteni, a fost trimis pe frontul de Est în cadrul armatei Ungariei, lăsând acasă o mamă bolnavă, o soție și trei băieți: Ion, de 8 ani, Petru, de 6 ani și Augustin, de 4 ani. S-au descurcat destul de greu în toți anii de război cu gospodăria, dar i-a susținut speranța de a-l avea pe tata din nou în mijlocul familiei. Bărbat puternic, tata avea specialitatea militară de pușcaș-mitralior, dar în război a fost cooptat la compania de transport, atât auto, cât și hipo. A primit atelaj și doi cai pe care trebuia să-i îngrijească și cu care să transporte în urma frontului echipamentele militare, muniție, alimente pentru trupe, furaje pentru cai, combustibil pentru mașini. Tata povestea mai ales cu vecinul Dumitru Marcu, colegi de armată și război, în serile lungi de iarnă. Își aminteau diferite întâmplări petrecute pe traseul Ardeal – Stepa Rusă – Cotul Donului și retragerea, odată cu armata germană, până în Slovacia, localitatea Bonska-Bistrița.

    Mi-amintesc episodul povestit de cei doi, petrecut într-o iarnă geroasă, când, trecând prin mijlocul unei localități, a început un tir infernal de puști, mitraliere și grenade. Tata era singur în sanie și, pentru a scăpa cu viață, s-a așezat pe talpa sănii lateral, îndemnând caii să avanseze încet prin acel calvar. Dumitru Marcu, ceva mai în spate, l-a atenționat pe tata că dintr-o grădină se auzea apelul de ajutor al unui român rănit de o schijă. Recunoscură vocea consăteanului lor poreclit Hundăr, din cătunul Șeștina (Călnaci). La scurtă vreme, gemetele au încetat, ceea ce însemna că bietul om murise, fără ca consătenii să-l poată ajuta în vreun fel, din cauza tirurilor tot mai intense.

    Ajuns cu armata în retragere în Slovacia, tata fu în pericolul de a fi luat prizonier de armata rusă și dus în Siberia, de unde putea să nu se mai întoarcă sau se întoarcă după ani de zile. A scăpat cu un grup de opt români care au lăsat compania în retragere într-o localitate de munte și au trecut la partizanii cehi și slovaci din apropierea localității Bonska-Bistrița. Cu maghiara și cu puțina rusă învățată în timpul traseului rusesc, a legat o prietenie cu un slovac din acel oraș. Ani de zile ne-a rugat să-l căutăm… dar n-am făcut-o…

    Tata a participat la al Doilea Război Mondial, pe când fratele lui Vasile, bunicul vostru, mai mare cu 11 ani, luase parte la Primul Război. Aveam să-i aflu povestea de război mult mai târziu. În 1978, la aniversarea a 60 de ani de la Unirea de la 1 Decembrie 1918, primarul îl trecuse pe lista participanților la Marea Adunare de la Alba Iulia și pe unchiul Vasile. Avea 81 de ani. Urma să fie invitat la București pentru decorare. Dar unchiul, fiind un om drept și cinstit, nu a acceptat această greșală.

    VD: E adevărat că nu făcuse parte din delegația care a reprezentat localitatea la Marea Adunare de la Alba Iulia, alcătuită din bărbaţi mai în vârstă, gospodari fruntaşi şi destoinici. El avea doar 21 de ani când s-a întors din război, de pe frontul din Galiția. Tinerii abia întorşi din război au primit misiune pe plan local, să facă parte din garda civilă a localităţii.

    AD: Unchiul Vasile a venit la mine și mi-a cerut să redactăm împreună o notă explicativă cu ceea ce a făcut el în acele momente. Unchiul îmi povestea, iar eu formulam pe scurt cele relatate, dar bineînțeles că rigurozitatea unchiului mă ducea la reformulări până îi plăcea și accepta modul de prezentare. Mi-amintesc ce mi-a povestit atunci… După Unirea din 1918, unii ofițeri și generali maghiari nu au acceptat pierderea Ardealului și, ca urmare, au organizat, din foști soldați în război, plutoane, companii în mai multe locuri din nordul Transilvaniei, zona Bihor și Satu-Mare. Unchiul Vasile, cu gradul de sergent, a fost mobilizat în primăvara anului 1919, împreună cu alți tineri abia întorși din război, și au format plutoane de ripostă la acțiunile maghiarilor de recucerire a teritoriilor pierdute. Evenimentele relatate au constat în blocarea unei companii maghiare care voia să se deplaseze dintr-o localitate în alta pe singurul drum care trecea pe un pod, la marginea uneia din localități. Organizarea defensivei a fost făcută de cel mai mare în grad, sergentul Vasile Dobrean și, după lupte eroice de rezistență, trupele maghiare diminuate au fost nevoite să bată în retragere. După eveniment, la ordinul de zi pe companie, a fost scoasă în evidență vitejia celor 25 de soldați care au luptat cu abnegație. Aprecierile de moment ale superiorilor au fost urmate de recunoașteri oficiale, conferindu-i-se unchiului Vasile câteva decorații. Stabilirea definitivă și oficială a granițelor țărilor din jurul Ungariei s-a făcut prin Tratatul de la Trianon, din mai 1920.

    VD: Este adevărat că bunicul fusese decorat. E vorba de medalia Bărbăţie şi Credinţă cu spade clasa a II-a, primită în 1919, Medalia Victoria a marelui războiu pentru civilizaţie 1916-1921, primită în 1926 şi Crucea Comemerativă a războiului 1916-1918 cu baretele 1919, primită în 1929.

Dar ce s-a întâmplat cu nota explicativă pe care ați redactat-o împreună?

    AD: După câteva zile, unchiul a plecat la București cu manuscrisul meu, fiind invitat la Sesiunea solemnă a Marii Adunări Naționale, organizată pentru sărbătorirea a 60 de ani de la Marea Unire. În seara precedentă festivității, la hotelul unde erau cazați a venit un ins care aduna informații privind participarea celor prezenți, veniți din toată țara, la Adunarea de la Alba-Iulia sau la alte evenimente ale vremii. Unchiul i-a înmânat relatarea pregătită de acasă. În ziua următoare, unchiul a fost nominalizat printre cei decorați cu un ordin de însuși Nicolae Ceaușescu. Noi am urmărit evenimentul la televizor. Unchiul, cu sobrietatea care îl caracteriza, s-a prezentat în portu-i strămoșesc al țăranului ardelean, cu cioareci albi, cămașă albă încinsă cu șerpar și suman. Povestesc acestea cu bucuria și cu mândria de a fi avut și eu o mică contribuție la acest episod important din viața familiei.

    VD: Ce datorați învățătorilor și profesorilor care v-au cultivat dragul și respectul față de carte?

    AD: Dintre mulții profesori pe care i-am avut la Subcetate, fiecare având contribuția sa în dezvoltarea mea, aș zice că cei de matematică au avut rolul primordial, deși am avut în fiecare din cei opt ani, gimnaziu și liceu tot atâția profesori. Cu respect îmi aduc aminte de profesoara Rotaru din clasa a VII-a, tânără absolventă de facultate, care a descoperit în mine înclinații spre acest obiect de studiu, încurajându-mă să perseverez, apoi de profesorii Gheorghe Cotfas, Vasile Urzică și, în ultimul an de liceu, de Adrian Șuteu. Poate facilitatea cu care am înțeles și învățat această disciplină școlară m-a determinat să mă specializez în acest domeniu și apoi să predau matematica timp de 49 de ani, continuând și după pensionare. De peste 15 ani colaborez, împreună cu elevii mei, la „Revista de matematică” editată la Timișoara. Un rol important în formarea mea, cultivându-mi dorința de a învăța continuu, a avut-o în primul rând directorul liceului din vremea școlarizării mele, prof. Dan Cremenciuc. De la el am învățat cum să fii drept cu elevii, dar și exigent, am învățat, și poate chiar l-am urmat în cei 20 de ani cât am fost director de școală la Hodoșa și Sărmaș, cum trebuie să se comporte un conducător de instituție cu colegii săi. Impresionant a fost și dirigintele meu din anii de liceu, profesorul de limba și literatura română Traian Ciociu, care, prin expunerile sale cu o gestică teatrală, făcea lecțiile foarte atractive. Începând din anul 1960, profesorii Constantin Criștiu, Dan Cremenciuc, Traian Ciociu au fost promotorii jocului de volei în liceu, joc care de atunci și-a păstrat tradiția, fiind practicat și astăzi de elevi și adulți în activitiți extrașcolare. De la toți ceilalți profesori – Marina Lazea, Nicolae Becze, Aurel Roman, Livia Bibu, Maria Urzică, Csata Ambrozie, Petru Cotfas, Andrei Cotfas, Timotei Ciorap – am învățat că în fața elevilor trebuie să te prezinți bine pregătit și că trebuie să te implici în viața elevilor, fiind împreună cu ei la activități culturale, sportive, excursii și tabere. I-am respectat pe profesorii noștri și ei ne-au respectat pe noi. Ne-au inițiat în tainele multor activități artistice: cor, brigadă artistică, teatru, dansuri populare. Cu mulți dintre ei am ajuns coleg de muncă, dar respectul reciproc s-a păstrat. Sper ca în anul 2015 să ne revedem cât mai mulți la cea de-a 50-a aniversare de la terminarea liceului.

    Vreau să-i amintesc și pe profesorii care mi-au călăuzit dezvoltarea în anii de facultate la Cluj, oameni cu competențe profesionale remarcabile: Sever Groza, specialist în geometrie și Ioan Pop, profesor de mecanică teoretică și decanul facultății, ambii fii de țărani, unul din Șieu, celălalt din Ibănești. Toată admirația o am pentru Balasz Marton din Târgu Secuiesc, profesor de analiză matematică, care timp de doi ani a intrat la curs de 100 de minute numai cu câteva crete, fără nicio notiță ajutătoare.

    VD: Ați crescut în ambianța satului tradițional, cu respect pentru muncă, cu drag pentru cântecul și jocul popular. Mulți ani, ca tineri profesori, ați fost sufletul formației de jocuri populare românești din satul Hodoșa, îndemnați nu doar de bucuria jocului, ci mai ales de gândul că aveți de îndeplinit și această misiune, de a transmite tradițiile noastre generațiilor care ne urmează.

    AD: În domeniul artistic, ne-am implicat mai ales în cadrul formațiilor de dansuri populare, de inițierea noastră ocupându-se în anii de liceu profesorul Traian Ciociu. Echipa selecționată atunci din toți elevii de liceu s-a prezentat onorabil la faza regională, la Târgu-Mureș. Cea mai nostimă întâmplare din anii de liceu este aceea când, în timp ce formația de dansuri populare evolua pe scena Căminului Cultural din Subcetate în fața unei săli arhipline, conducătorul dansului, colegul meu Dumitru Țepeluș, a dispărut cu perechea sub scenă, deoarece călcase pe podiumul pentru sufleur, neasigurat, sub scenă. Am închis cortina, s-a reparat scena și am reluat dansul în aplauzele spectatorilor.

Profesorii Aurel și Georgeta Dobrean – instructori de formații artistice

    Având bazele bine consolidate, am continuat mulți ani, fiind membru al formației de dansuri populare din Bilbor, Capu Corbului, Sărmaș și Hodoșa. Împreună cu soția mea, dotată cu reale calități artistice – recitatoare, prezentatoare de spectacole, solistă de muzică populară, membră în grupuri vocale, dansatoare, interpretă de teatru – am instruit multe generații de elevi de la Școala din Hodoșa și am fondat formații artistice și ale adulților în localitate. Cât am profesat la Sărmaș am înființat și acolo o formație de dansuri populare, cu elevi ai primei trepte de liceu. Mișu Mândru și Valentin Mândru, doi dintre foștii dansatori ai acelei formații au rămas pasionați de dansul popular și, ca urmare, în calitate de primari, susțin formația de dans popular din localitate, deja cunoscută în zonă, prin finanțarea unui instructor calificat de dans și prin procurarea de costume uniforme.

    VD: Aveți realizări frumoase în plan familial și profesional. Le datorați, cred, în primul rând consecvenței cu care v-ați respectat niște promisiuni, un anume crez de viață. Care ar fi acest crez?

    AD:  Desigur, dacă duci o viață normală, bazată pe muncă cinstită, corectitudine, respect al celui de lângă tine și a celor din jur, poți deveni un model de urmat pentru cei tineri, de aceeași profesie și nu numai.

    VD: Un îndemn pentru tinerele familii? Pentru tinerii dascăli?

    AD: Ar fi povețe pentru tineri, inclusiv pentru fiul nostru Silviu, care și-a ales tot cariera de dascăl: să fie responsabili, muncitori, consecvenți, apropiați ce cei cu care lucrează și toleranți.

    Îi spuneam odată prietenului meu, preotul Gheorghe Oană, cu sinceritate, că nu știu prea multe din religie, primind o firavă educație religioasă, rezumată la câteva rugăciuni învățate în copilărie de la tata, în serile de iarnă… „Aurele, mi-a zis preotul, dacă tu în viață ai reușit să faci mult bine celor din jur, respectându-i și ajutându-i, dacă nu ai supărat și urât pe nimeni, dacă ai rostit câte o rugăciune, atunci asta-i adevărata religie!”

Aurel Dobrean, profesor la Școala din Sărmaș în 1976 și director la Școala din Sărmaș - Hodoșa

 Înregistrare în anul 2005, 

la întâlnirea de 40 de ani de la terminarea liceului

12 noiembrie 2022

Înnoirea jurământului de credință după 50 de ani de căsătorie.

la Biserica din Hodoșa