1 Mai 2000.
Este a doua zi de Paşti, o zi foarte caldă, cu cerul de o seninătate imaculată.
Întreaga natură se îmbrăcă de sărbătoare pentru acest Paşte jubiliar, în cele
mai frumoase veşminte. Aerul îmbălsămat cu miresmele primăverii mă invită la
promenadă.
Urmez drumul ce duce de-a lungul Mureşului spre satul Duda… În urmă cu câţiva ani, tot într-o zi de primăvară, aici, în locuinţa sa, aşezată pe marginea pârâului Duda, l-am vizitat pe moş Luca…
Gospodăria
lui nu părea a fi atinsă de trecerea timpului; totul fusese făcut cu
chibzuinţă, să dureze. Casa se înalţă majestuoasă pe temelii bine consolidate…
Moş Luca era
un bătrân octogenar, dar obrajii-i rumeni şi vioiciunea minţii şi a trupului
nu-i arătau anii. Părea sănătos şi bine
dispus. Rămas văduv, trăia mai mult singur, după modelul de viaţă tipic
patriarhal, în grija lui Dumnezeu... Mai avea o vacă, câteva găini şi un câine.
Avea în casă lapte, ouă, caş, pâine…, alimentele de bază ale ţăranului de la
munte. Părea izolat de comunitatea satului, de lume, în acest colţ de rai, dar
ştia tot ce se întâmpla în ţară şi în lume. Prietenul său cel mai apropiat era
radioul cu baterii, pe care îl asculta pe toate lungimile de undă, această parte a satului nefiind încă electrificată.
Mă pofti şi în odaia dinainte, în camera alăturată, în care toate lucrurile erau frumos orânduite, parcă aşa cum le lăsase în urmă cu câţiva ani răposata lui soţie. Îmi arătă icoana la care ţinea cel mai mult, valoroasă mai mult sub aspect sentimental. Era fericit că nu i-o luaseră cei care căutaseră bani prin casă, în lipsa lui. Îi facea plăcere să-mi povestească despre tot ce-l întrebam. Timpul a trecut foarte repede în compania bătrânelului jovial care ştia să ocolească răspunsurile la întrebările mele, tocmai pentru a mă reţine mai multă vreme.
Îi promisei, la despărţire, că voi reveni peste câteva zile, atrasă şi de splendoarea covorului de iarbă din preajmă, presărat cu ciuboţica-cucului… M-am întors abia astăzi, după câţiva ani, amintindu-mi că e vremea să culeg această miraculoasă floare de primăvară. Totul pare neschimbat… Pretutindeni, flori galbene se dezmiardă în soare, mugurii roşii împodobesc veşmântul verde al brazilor falnici, păsările ciripesc vesele într-un concert încântător, apa pârâului Duda se prelinge domol printre pietre…
Casa şi
celelalte construcţii anexe ale lui moş Luca par posomorâte. Scara este agăţată
în dosul grajdului, căruţa este adăpostită în şopron. Toate sunt la locul lor.
Gospodăria, animată altădată de Moș Luca, jovial şi iute, este acum pustie. O
tristeţe sfâşietoare mă întâmpină în poarta rămasă deschisă, în aşteptare…
Bătrânul plecase…, nu ca odinioară, să-şi ducă vaca la păscut, ci pentru
totdeauna...
Oameni ca moş
Luca, ca Bălănuca – vecina lui, a cărei casă e şi ea pustie, deşi pare de
curând îngrijită de stăpâna ei harnică – au trăit simplu aici, pe marginea unui
pârâu ce curge între două dealuri abrupte, petrecându-şi serile la lumina
lămpii, muncind până la capătul firului vieţii, alungând pustia de singurătate
prin prezenţa unui animal prietenos, cu care se poate comunica, dacă nu prin
cuvinte, prin privire, prin mângâieri, prin tandreţe şi devotament. Atâţia oameni
ca ei, pe care i-am cunoscut şi care s-au petrecut, erau de o altă factură. Ei
n-au putut renunţa, în ciuda împrejurărilor de tot felul – familiale, sociale,
istorice – la demnitatea umană asigurată de libertate, oricât de îngrădită ar
fi fost ea, şi nici la mica proprietate: casă, curte, văcuţă, ogorul de pe
povârnişul coastei lucrat cu multă sudoare …
La casele
acestea, acum pustii, cântau cândva în zori cocoşii, lătra câte un câine,
răsunau glasuri vesele de copii, se bătea coasa, se tăiau lemne, se meliţa
cânepa, se ciocneau ouă roşii, veneau colindătorii…
Urc dealul
abrupt pe o potecă în serpentină, cu gândul de a cuprinde cu privirea până în
depărtare panorama satului Duda, resfirat pe firul apei. Între pâlcurile de
copaci, unii deja înfloriţi, se zăresc, până în depărtare, aşezările duzenilor.
Ici şi colo, doar copacii bătrâni marchează existenţa unor gospodării şi
trecerea unor oameni prin lume. Dacă am întreba pe cei mai în vârstă, ne-ar
spune că acolo a trăit cândva cutare, dincolo cutare… Astăzi, în satul Duda, în
care odinioară funcţiona şi o şcoală, au rămas puţine gospodării. Poate şi
pentru faptul că satul nu este electrificat, poate şi pentru că în vremuri nu
prea îndepărtate se urmărea distrugerea gospodăriilor ţărăneşti şi concentrarea
locuitorilor în vatra satului.
Şi totuşi,
oameni îndărătnici, ca moş Luca, ca Bălănuca şi ca cei care continuă să
trăiască în condiţii vitrege pe Duda, ştiu să-şi păstreze cu sfinţenie
demnitatea de om. Îi iubesc cu o dragoste imensă pentru tenacitatea cu care îşi
păstrează verticalitatea până la capătul vieţii.
Simt cum ochii mi se umezesc…, cum un oftat adânc şi dureros îmi răvăşeşte toată fiinţa …
VASILE GAFTON ,
cunoscut de consătenii săi sub numele de LUCA, și fratele său GAVRIL GAFTON au
fost cei din urmă locuitori ai comunei care au purtat acest nume vechi, menționat în Inventarul sau Conscripţia contelui Lazar, din 26 noiembrie 1742,
privind localitatea Subcetate : Gafton Gheorghe, de 40 de ani.
Vasile și Gavril
Gafton au ramas orfani de mici. De creșterea lor au ținut seama frații tatălui,
învățătorii PETRU și DUMITRU GAFTON.
https://asociatiaculturaladobreanu.blogspot.com/2014/01/petru-gafton-1862-1921-in-memoriam.html
Sursa foto: Dana Roșca, nepoata lui Vasile (Luca) Gafton, din Subcetate
*
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu