Bunicul meu, Vasile Dobrean – Vaslică, cum îi
zicea bunica sau Vasilică, cum i-a făcut plăcerea să-şi inscripţioneze numele
pe crucea din cimitir – era cel mai fericit om în anii senectuţii, când era
incitat să povestească, să rememoreze fapte, întâmplări din vremurile vechi. O
făcea cu o bucurie deosebită, cu intensă emoţie, cu măreţie şi cu solemnitate
rar întâlnite. Bucuria i se citea pe chip, în sclipirea ochilor, emoţia în
glas, solemnitatea în ţinuta corpului, în intonaţia fiecărui cuvânt. Memoria îi
era atât de vie încât, ascultându-l vorbind simplu, firesc, cursiv, cu atâta
exactitate, aveai impresia că relatează întâmplări care în acel moment le trăieşte
sau că vorbeşte despre oameni prezenţi.
Mi se părea curios că el trăise nişte evenimente
cruciale din istoria poporului nostru precum Primul şi al Doilea Război
Mondial, care pentru mine reprezentau doar nişte lecţii din cartea de istorie.
Pentru poveste avea oricând timp. Când mi-amintesc de acele momente în care
pătrundeam călăuzită de bunicul în atmosfera altui timp, pentru mine de poveste,
într-o lume aproape ireală, mă copleşesc emoţiile!...
Nu am auzit alte poveşti în copilăria mea, doar
poveşti adevărate, cele mai multe trăite de bunicul sau de părinţii mei. Eram
primul lui nepot şi cred că era foarte fericit că apăruse un nou membru în
familie care nu-i cunoştea poveştile şi căruia ar fi putut să-i trezească
curiozitatea de a-l asculta. Ca în orice familie de ţărani din satul nostru, în
urmă cu 50-60 de ani, cei şapte ani
de-acasă - prima etapă de formare a individului – erau marcaţi de felul în
care se realiza comunicarea. Şi pentru ca neastâmpărata de mine să nu-i
conturbe pe ceilalţi de la treburile gospodăriei, bunicul îşi transforma
braţele în leagăn, îmi vorbea, îmi cânta şi eu intram în transă. Ştia el,
vicleanul, cum să mă abată de la ispitele copilăreşti! Nu-mi mai amintesc ce-mi
spunea, dar ştiu că aşa mi-a cultivat plăcerea de a-l reasculta povestind şi
după ce am mai crescut, când conştientizam ceea ce spunea, sau mai târziu,
ştiindu-i suferinţele pricinuite de bătrâneţe, îl învitam în trecutul său, ceea
ce era pentru el un adevărat panaceu. Îi simţeam bucuria atunci după sclipirile
din privire care îi luminau chipul, după dezinvoltura cu care gesticula şi se
însufleţea.
Şi poveştile bunicului pe care le port în minte şi
suflet reprezintă de fapt tezaurul lăsat testamentar prin viu grai, din care
vreau să transmit fărâme şi celor mai tineri din familie, şi nu numai, ci şi
celor care n-au putut avea bucuria de a-l auzi povestind pe bunicul.
Pentru copilul care eram şi care încerca să se
dumirească de ceea ce se petrecea în jurul său, era o totală neconcordanţă
între moşul blajin, cu cioareci şi cu cămaşă albă cu poale, încinsă la mijloc
cu şerpar şi tânărul bălai din fotografia care străjuia în casa bunicilor.
Fotografia îl imortalizase pe bunicul în ţinuta impecabilă a uniformei
militare, sub comanda de repaus, cu mâna pe baionetă şi cu privirea atentă,
semeaţă, parcă în aşteptarea unui ordin…
- Cine-i în fotografia aceea? întrebam eu
curioasă.
- Apoi cin’ să fie? Iaca, moş-to, când era şi el
plutonier în război, îmi spunea admirativ bunica, amintindu-şi, desigur, de
vremea când tânărul acela chipeş îi tulburase minţile.
- Ce înseamnă plutonier,
bunico?
- Întreabă-l pe moş-to, când a veni acasă, ştie el
mai bine, eu n-am fost pe front...
- Da’ de ce avea picioarele înfăşate? Întrebarea
mea neaşteptată o făcu pe bunica să zâmbească.
- Ştiu eu?! Aşa era uniforma militară în vremea
aceea…
Unde o fi acea fotografie atât de familiară în
copilăria mea?! Cum de nu s-a păstrat? A rămas în schimb o altă fotografie,
făcută mai târziu, înfăţişându-l pe bunicul în ţinută civilă, purtând pe piept
medaliile care atestau participarea sa la războiul cel dintâi.
Cu intenţia de a face ordine prin sertare, găsisem
cândva medaliile bunicului, dar le socoteam nişte insigne oarecare, ca şi cele
pioniereşti ale mele. Acum, când mă interesează, nu mai sunt... Nu mai ştie
nimeni de ele. Poate ar şti bunicul… A dispărut mai întâi bunica, apoi casa
bunicilor, apoi chiar bunicul. Au dispărut şi brevetele care însoţeau
medaliile, rămânând doar nişte copii ale lor. Au dispărut pentru că nu am ştiut
să le acordăm importanţa cuvenită. M-aş bucura să ştiu că se mai păstrează
undeva, că cineva le preţuieşte totuşi…
Prin anii 1970-1980, profesorii de la liceul din
Subcetate obişnuiau să-l cheme pe bunicul aproape la fiecare sărbătoare de 1
Decembrie la şcoală, pentru a vorbi elevilor, ca martor al evenimentelor
istorice importante de la începutul secolului al XX-lea: Primul Război Mondial
şi Unirea de la 1 Decembrie 1918.
Era deja la o vârstă venerabilă bunicul când
fusese invitat la Bucureşti,
cu ocazia sărbătoririi a 60 de ani de la Marea Unire, ca supravieţuitor al acelor
evenimente.
Mi-amintesc frânturi de vorbire cu bunicul din
anii aceia, cu moşul, cum mă învăţase
să-i spun de mică. Îmi pregăteam lucrarea de licenţă la facultate, a cărei temă
era monografia graiului din Subcetate, ori bunicul devenise cel mai bun
colaborator-informator al meu, al cercetătorului,
privind onomastica şi istoricul localităţii şi era aşa de mândru că mă poate
ajuta, că ceea ce el ştia mă interesa, că era important. Lucram la întrecere:
eu culegeam material pentru monografia graiului, el pentru monografia
localităţii noastre…
- Pentru cei din Subcetate când şi cum a început
Primul Război Mondial, moşule?
- La 26 iulie 1914 au fost chemaţi la arme câţiva
inşi din comuna noastră, iar după câteva zile, la 1 august, au fost mobilizaţi
toţi bărbaţii instruiţi milităreşte până la vârsta de 42 de ani. Au rămas acasă
femeile, copiii şi bătrânii.
- Şi unde erau duşi?
- Noi făcem parte atunci din Imperiul
Austro-Ungar... Graniţa între Moldova şi Transilvania era nu departe de aici,
pe la Tulgheş. Mulţi
dintre românii din această zonă, care au trecut munţii în România, au cerut
cetăţenia română pentru a se putea înscrie ca voluntari în război. Toţi cei
chemaţi la arme de pe aici au fost duşi pe fronturile din Europa apuseană.
Mulţi dintre cei plecaţi au rămas presăraţi pe pământul Galiţiei, Austriei şi
Poloniei Ruseşti până la
Lemberg !
- Aveai 17 ani atunci... Cum aşteptai vestea că
într-o zi vei pleca şi dumneata pe front?
- Cu resemnare. Tocmai plecase fratele cel mare,
Nicolae... A plecat şi nu l-am mai văzut niciodată. Nici ştiri de la el nu am
avut. Am aflat doar că a murit împuşcat pe câmpul de luptă. Mai târziu am
ridicat în cimitir o cruce de piatră, în amintirea lui. Este alături de crucea
bunicii voastre şi a părinţilor mei. Lângă ei să mă aşezaţi şi pe mine, când
mi-a veni vremea…
- Oare în amintirea fratelui mort pe front îi spui
Nicolae vărului meu Victor, cu îndărătnicie, parcă nu i-ai şti numele?
- Copilul ăsta îmi aminteşte de frate-meu şi aşa
îmi mai trece dorul de el. Poate astfel vă veţi aduce şi voi aminte de numele
lui, că a fost şi el cândva... A fost jerja familiei noastre în acest război.
- Mi-ai citit nu de mult o poezie cutremurătoare,
care surprinde foarte bine atmosfera satelor noastre din acea vreme, exprimând
convingător suferinţa celor de acasă …
- Da, mi-a adus-o colegul tău, Dumitru Ţepeluş,
când era student la Sibiu. A găsit-o, întâmplător, la bibliotecă, în Foaia popurului, un ziar care apărea la
Sibiu! O păstrez în dosarul meu cu documentele privind istoria Varvizului.
Uite-o!
- Da, a apărut în numărul 56 al revistei din anul
1914, cu menţiunea că a fost scrisă de Măriuţa D. Roşca din Varviz. Aş vrea
să o citesc cu voce tare…
„Jalea celor rămaşi/ Bădişorul meu cel drag,/ Când
ne-am despărţit în prag,/ Frunză verd-era pe coastă,/ Har ceresc în casa
noastră;/ Dar de-atunci am tot oftat,/ Frunza verde s-o uscat,/ Florile s-au
scuturat./ Bade dragă, vremea trece,/ Vântul suflă trist şi rece;/ Bade dragă,
vremea vine,/ Tu mereu prin ţări străine;/ Apa a secat pe vale,/ Dragostea-i
schimbată-n jale/ Şi mă usc de supărare./ Lunile-au trecut de-a rândul,/ Eu tot
mă frământ cu gândul,/ Şi durerea nu mi-o frânge/ Făr’ copilul când mai plânge,/ Plânge micul, plâng
şi eu,/ Jalea-i mare, dorul greu…/ Bun e însă Dumnezeu”.
- Mda!…
Ascultând-o, ochii albaştri ai bunicului s-au
umezit, privind departe, adâncit în
gânduri.
- Am văzut la unchiul Petru, fratele cel mic al
dumitale, o fotografie veche a familiei. Era înrămată şi pusă pe perete printre
icoane. În mijloc, aşezaţi pe scaune, sunt părinţii: Ioan (1863-1940) şi Maria Dobrean,
înconjuraţi de copiii lor: Vasile, Măriuca, Anuţa, Ion, Dumitru şi Petru.
Nicolae lipseşte…
- Nicolae a fost luat pe front pe neaşteptate. Nu
apucase să-şi facă măcar o fotografie!.
Nu aveam nici o ştire de la el. Eram şi eu în aşteptarea ordinului. Atunci părinţii au găsit de cuviinţă să ne
facem o fotografie, măcar cei rămaşi. Era prin ‘916. Mă bucur că se mai
păstrează... Eu am fost înrolat în armată la scurtă vreme după aceea, iar
părinţii şi fraţii mai mici au plecat în refugiu, luând cu ei animalele şi cele
necesare, atât cât putea încăpea într-o căruţă …
- Cum de îţi mai aminteşti, moşule, de acele
momente? S-au petrecut demult…
- Asemenea momente, de mare frământare, nu se
uită…În anul 1916, când România a declarat război Austro-Ungariei, au fost zile
grele pentru comunele româneşti, ca şi pentru soldaţii români de pe fronturile
austro-ungare! Regimentul 82, cu sediul la Odorhei, a fost scos pe graniţă la Zărneşti,
unde 300 de români, organizaţi de sergentul Ion Popescu din Bicazul Ardelean,
au trecut de partea trupelor româneşti. În acele zile oamenii de seamă din
satele româneşti au fost arestaţi şi transportaţi până în vestul Ungariei, iar alţii, de frica
arestării, s-au refugiat. Mai întâi în munţi, apoi au fost orientaţi să plece
fie pe Valea Mureşului, în jos, ajungând până Râpa de Sus, Râpa de Jos,
Dumbrava, fie în Moldova, unde s-au stabilit în diferite localităţi ca
Ţibucani, Războieni, Cristeşti, Hangu, Piatra-Neamţ…
- Pentru câtă vreme?
- Pentru doi ani, până la sfârşitul războiului, în
primăvara anului 1918. Moldovenii i-au primit pe refugiaţi cu simpatie
frăţească, dându-le adăpost şi împărtăşind cu ei toate necazurile momentului.
- Da, mi-au vorbit despre anii aceia unchiul
Petru, fratele dumitale, şi moş Luca... Cu lacrimi în ochi, îşi aducea aminte
unchiul, deşi avusese doar şapte-opt ani pe atunci, cum preotul din sat
împărţea prescura copiilor refugiaţi, în fiecare duminică…
- Dar prietenul Luca din Părăul Duzii ce ţi-a
spus?
- Moş Luca Gafton mi-a povestit despre cum au
refugiat mai întâi în pădure, unde i-au găsit patrulele româneşti şi i-au adus
acasă. Era în momentul în care armata românească se instalase la Gurghiu, în
apropiere de Reghin. Îşi amintea cum românii au încercat la Reghin să captureze
un tren nemţesc blindat, dar nemţii din tren au făcut deal din ostaşii români. Când trăgeau în tren, cartuşele
le veneau în ochi. Ostaşii români rămaşi în viaţă s-au retras după şase săptămâni
până la vechiul hotar de la Tulgheş. Moş Luca mi-a spus că un mare convoi de
refugiaţi din aceste localităţi din zona Topliţei s-au retras atunci în Moldova,
în faţa frontului. Mi-a vorbit apoi despre obsesia foamei din anii de refugiu,
despre cum şi-au prădat animalele luate cu ei, adică le-au vândut la preţuri
sub valoarea lor pentru că nu aveau hrană pentru ele şi pentru a-şi procura
cele necesare supravieţuirii. Cu emoţie îşi aducea aminte de clopotul dus cu ei
de acasă, luat de la clopotniţa din Padină, şi cum îl băteau pentru cei dintre
ei care îşi aflau obştesul sfârşit în drumul lor de pribegie… Nu a uitat să-mi
vorbească nici de ospitalitatea moldovenilor...
- Fain
mai vorbeau părinţii şi fraţii mei despre omenia moldovenilor care i-au găzduit
în anii de refugiu!... Aşa se face că am plecat prin ’68 să-i cercetez pe cei
care mai trăiau. Vroiam să-i cunosc…
- Da, mi-amintesc. Ai plecat împreună cu mama...
Atunci ati făcut impreună o călătorie interesantă, de câteva zile. Cum de ai
ales să pleci la drum cu mama, nora dumitale?
- Eu aveam nevoie nu doar de un tovarăş de drum
destoinic, de un sprijin, ci mai ales de un reprezentat din familia mea cu care
să împart bucuriile prilejuite de această călătorie. Ş-apoi avea şi ea
curizitatea să străbată locurile pe unde părinţii şi fraţii ei au stat în
vremea refugiului.
- Da, la Mănăstirea Neamţului… Şi cu acea ocazie aţi
văzut şi Agapia, şi Văratecul, şi Târgu Neamţ, şi Casa lui Ion Creangă din
Humuleşti…
- Aşa-i!
- Mama a avut întotdeauna plăcere să lege şi să
întreţină prietenii, a fost mereu ospitalieră, a avut deschidere spre cunoaştere,
spre nou. S-a întors fascinată de oamenii şi locurile întâlnite în cale.
Impresiile acelui drum i-au rămas vii în minte. Mi-a povestit că la Humuleşti aţi fost
găzduiţi de cineva din urmaşii marelui povestitor, rudă cu mult regretatul
Alexandru Bocăneţ de la Televiziunea Română; cel dispărut la cutremurul din
1977...
- Mă bucur să aud că ţi-a povestit mumă-ta…
- Ştiu că aţi poposit şi la Tulgheş...
- La Tulgheş am vrut să văd mormântul preotului Mihăilă
Dobreanu, originar din Subcetate...
- Şi la Ceahlău, l-ați găsit pe moş Cantemir
Coroamă… Nu se aştepta la un asemenea gest din partea dumitale. Un gest totuşi
de recunoştinţă…
- Am petrecut minunate zile împreună! Era numai cu
nevasta lui acasă. Copiii se stabiliseră la Iaşi. De vorbe bune nu te saturi
niciodată…
1980 - Cantemir Coroamă și Vasile Dobrean, la Subcetate
Moșu Cantemir Coroamă povestind copiilor din Ceahlău
- Da, mi-amintesc şi eu cu drag de vizita fiicei
sale, Nunuţa, pe atunci profesoară de limba franceză la Iaşi; îmi dăruise o
cărticică, le Petit Prince, de
Antoine de Saint-Exupéry, prima carte pe care am citit-o în limba franceză.
Mi-amintesc şi de venirea lui moş Coroamă la Subcetate. „Frate Vasile” îţi
spunea. Eraţi amândoi, îmbrăcaţi în portul tradiţional, ca nişte daci coborâţi
de pe Columna lui Traian. Vă asemănaţi în multe privinţe şi aveaţi ce povesti
de fiecare dată…- Destul de târziu ne-am cunoscut, dar am legat o
prietenie trainică. Am făcut legământ ca cel care moare întâi să-l aibă la
căpătâi pe fratele supravieţuitor. Om
vedea cum va fi…
- Am citit romanul lui Rebreanu, Pădurea spânzuraţilor... Îmi închipuiesc
ce dramă trăiau ostaşii români din armata austro-ungară care se confruntau pe
frontul din Carpaţii României cu fraţii lor din armata românească. Ce-ai fi
făcut dacă ai fi fost dislocat pe frontul de Est, la fel ca Apostol Bologa?
- Greu de spus!… Eu am avut noroc… Pe mine m-a
găsit sfârşitul războiului la graniţa austriacă cu Italia, într-un centru de
pregătire pentru mitraliori. În acea localitate, numită Fiberbrun, se instruia
un efectiv de circa 4000 de militari de diferite naţionalităţi.
- Cum aţi primit vestea terminării războiului? Cum
v-aţi întors acasă?
- Toate trenurile care transportaseră soldaţi,
armament şi alimente pentru trupele de pe frontul care se întindea de la Marea Adriatică şi
până în Munţii Tirolului se înapoiau acum cu soldaţii care părăseau frontul.
Comandantul unităţii din care făceam parte era din Miercurea - Ciuc.
Locotenentul de rezervă Zokoryas Jeno ne-a sfătuit să rămânem compacţi sub
comanda lui şi să încercăm să plecăm spre casă. Tot locotenentul acesta a propus să împărţim astfel fondul bănesc pe
care îl avea unitatea noastră, de 36 ooo coroane: jumătate între ostaşi şi
jumătate să o păstreze el, pentru a asigura hrana necesară în timpul
călătoriei. Banii nu i-am putut folosi pentru mâncare. Mi-amintesc că am primit
de la civili o pâine sau chiar numai o jumătate în schimbul unei perechi de
încălţăminte. În gara Viena, comandantul militar al gării ne-a cerut să-i
raportăm asupra armamentului pe care îl aveau ostaşii din tren şi să-l predăm.
Ni s-a permis să continuăm călătoria numai după ce s-a predat armamentul şi
după ce trenul şi soldaţii fuseseră controlaţi...
- Se pare că nerăbdarea de a ajunge acasă cât mai
repede se intensifica progresiv cu emoţiile pricinuite de peripeţiile
călătoriei.
- Da. Când am ajuns în Ungaria, într-una din gări
am găsit un tren al Crucii Roşii italiene, trimis cu daruri pentru prizonierii
italieni aflaţi în Ungaria, iar şeful gării era împuşcat în faţa gării.
Soldaţii noştri au tăbărât asupra celor două vagoane rămase neatinse. S-au
înghesuit atât de tare încât doi soldaţi mai bătrâni şi-au găsit acolo
sfârşitul, fiind striviţi sub călcâiele celorlalţi. În gări, stăteau de
santinelă, în locul soldaţilor, ofiţeri cu grad de colonel şi maior. În gările
mari ale Ungariei revoluţionarii strigau din trenuri împotriva ofiţerilor care
mai purtau rangurile şi ovaţionau pentru republică…
- Cine s-a întors mai întâi acasă? Dumneata, de pe
front, sau restul familiei care refugiase în Moldova?
- I-am găsit pe ai mei acasă… Dar am aflat că şi
întoarcerea refugiaţilor a fost cu destule evenimente. Primul grup de
refugiaţi, între care mai mulţi copii între 15-18 ani, a trecut graniţa pe la Prisăcari, în ianuarie
1918. Aici au fost luaţi de comandantul militar de graniţă şi purtaţi din
închisoare în închisoare: Cluj, Braşov–Cetăţuie.
Trecându-le de mai multe ori îmbrăcămintea la
etuvă, pentru deparazitare, aceasta s-a distrus, fiind din lână şi uzată, mai
ales cojoacele, şi astfel oamenii au rămas dezbrăcaţi. Spre sfârşitul lui
februarie 1918, fiindcă se încheiase armistiţiul, a plecat spre casă un alt
grup de refugiaţi, care a fost nevoit să stea la Grinţieş, în apropierea
graniţei, timp de două săptămâni. Din cauza frigului şi a mizeriei s-au
îmbolnăvit şi au murit copii şi adulţi. După ce li s-a admis trecerea peste
graniţă, de la Tulgheş
au fost duşi la Ditrău,
unde au fost despărţiţi de animalele şi de bagajele ce le aveau. Bărbaţii au fost
duşi la închisoarea din Braşov, iar femeile şi copiii au fost ţinuţi în carantină la Remetea şase săptămâni. Dacă
ar fi trăit, ţi-ar fi putut spune mai multe ceilalţi bunici ai tăi. Şi ei au
fost refugiaţi în Moldova, la Mănăstirea Neamţului, apoi la întoarcere au fost
duşi şi ei la Braşov...
Un alt convoi care s-a întors mai târziu, în
primăvara anului 1918, a adus în căruţe rezerve de hrană, dar acestea le-au
fost confiscate la sosire, din porunca notarului din comună. Din acest ultim
convoi unii au fost întemniţaţi, sub diferite învinovăţiri…
- Războiul a adus multă suferinţă, multe lacrimi…
- Da. Spre sfârşitul anului 1918 s-a abătut o altă
nenorocire, gripa spaniolă, care a secerat multe vieţi omeneşti timp de două
luni. Se întâmpla să fie zilnic 9-10 morţi în comună pentru care preotul făcea
deodată slujba de înmormântare.
- Dumneata ai avut norocul că te-ai întors teafăr
acasă şi nu ai cunoscut experienţa lagărului…
- Tu ştii că şi în satul Hodoşa a existat un lagăr
pentru prizonierii italieni? Mulţi dintre ei au murit din cauza mizeriei şi a
foamei şi au fost îngropaţi în cimitirul din Subcetate... După câţiva ani însă,
osemintele lor au fost scoase de autorităţile statului italian şi duse în
patria lor. Cei ajunşi prizonieri în lagărele din Rusia s-au întors abia în
1920…
- S-au întors doar cei care au rezistat
tratamentului din lagăre…
- Da, ultimii trei din cei întorşi s-au petrecut
mai dăunăzi: Dumitru Hurubă de Peste Mureş, Gavril Dobrean din Podirei şi Ion
al lui Dumitru Pop de pe Filpea. Cu Ion am fost bun prieten, de-o viaţă. Am
umblat mult la plute cu el, am dormit într-un aşternut, am mâncat dintr-o oală…
A dat dovadă de o înaltă ţinută morală, a muncit cu sârguinţă până la adânci
bătrâneţe, a fost un bun exemplu pentru alţii, a participat cu tragere de inimă
la diferite munci de interes obştesc: a fost într-o vreme consiler la Primărie,
a făcut parte din Comitetul de conducere care s-a ocupat cu edificarea şcolii
din satul Filpea, a ajutat la transportul materialelor de construcţie…
A fost unul dintre cei 303 bărbaţi din Subcetate
duşi pe front imediat după 1 august 1914, drept pe frontul din Galiţia. La sfârţitul
aceluiaşi an a fost luat prizonier la ruşi şi dus până în portul Vladivostok,
unde a lucrat în toţi anii de război. El a adus vestea că Ionuţ, fratele moş-to
Gavril, s-ar fi însurat pe-acolo şi că ar fi renunţat de bună-voie să se mai
întoarcă la familia lui de la
Mărineşti…
- Aşadar, s-ar părea că avem rude şi la Vladivostok!
Unul din fraţii bunicului Gavril Pop a rămas în partea estică a Rusiei
asiatice, celălalt în vestul Europei, iar nepoţii săi trăiesc în California…
- În Siberia prizonierii îşi făcuseră un cântec…
Prietenul meu Ion al lui Dumitru Pop îl ştia. Îl cânta cu mare jale de câte ori
îşi amintea de lagăr. L-am cercetat când era bolnav şi i-am cerut să-mi mai
spună încă o dată vorbele... Era ultimul supravieţuitor venit din lagărul
siberian şi nu voiam să se piardă poezia.
- Mai ţinea minte cântecul?
- Aşa ceva nu se uită! Las scrisă poezia în
caietul meu. Să ştii de ea şi să ţii seama să nu se piardă!
- Vreau să mi-o citeşti acum, moşule!
- „Păsărică trecătoare,/ Ceea ce cerul străbătând/
Legănată pe-aripioare/ Vii din patrie cântând,/ Te salut cu bucurie/ Pe-acest
pământ străin,/ Unde nimenea nu ştie/ De-s voios sau de suspin./ Numai ţie,
drăguşoară,/ Îţi voi spune dorul meu:/ Depărtat de ţărişoară,/ Nu mai tace
plânsul meu./ Du-mă, doamne, înc-odată/ Din pustiu-ndepărtat/ La căsuţa
strămoşească/ La cei dragi ai mei din sat./ Rău, maică, m-ai blestemat/ De mic,
când eram băiat./ Nu m-ai închinat la lună/ Să trăiesc cu voie bună,/ Ci m-ai
blestemat la nor/ Ca să umblu pe vapor,/ Mările să le străbat/ Pe la Oceanu-ngheţat”.
- Cutremurător de triste aceste versuri!
- Da, şi suferinţa nu s-a sfârşit o dată cu
războiul. Rănile provocate de acest război s-au vindecat greu şi timp
îndelungat… Necazuri, lipsuri şi mizerie i-au întâmpinat pe cei întorşi acasă,
deoarece şi-au găsit gospodăriile jefuite şi distruse. Cu multă trudă şi-au
refăcut casele în ruină!...
- Însemnată a fost jertfa varvizenilor în acest
război!
- Din localitatea Subcetate au participat la Primul
Război Mondial 580 de ostaşi, dintre care au murit 119 şi au rămas invalizi de
război 55. Aproape fiecare familie a dat tributul său de jertfă. Am evidenţe
exacte: din cei 119 eroi din Subcetate, în Rusia au murit pe câmpul de luptă 56
şi au dispărut 13; pe frontul italian au murit 18, în spitalele din Austro -
Ungaria au murit 25 de răniţi şi în lagărele din Moldova 7, răpiţi de tifosul
exantematic. De la cei morţi în acest război au rămas 146 de orfani în grija a
63 de mame văduve. Desigur, cei mai mulţi dintre eroi au fost tineri: 4 sub 20
de ani, 58 între 20-30 de ani, 26 între 30-40 de ani, 16 între 40-50 de ani şi
6 de 50-60 de ani.
- „Nu-s morţi cei ce căzut-au pe câmpul de
onoare !
S-au dus numai pe drumul aprins de ideal”.
Frumoase
versuri sunt încrustate pe piatra monumentui eroilor din Subcetate, morţi în
Primul Război mondial ! Când a fost ridicat monumentul acesta de cinstire
şi veşnică pomenire a celor 119 eroi morţi în război? Te întreb deoarece nu
este menţionat anul pe monument…
- În anul 1930, din contribuţia familiilor celor
dispăruţi, la iniţiativa unor cetăţeni: Nicolae Cotfas, Vasile Urzică şi eu.
- Meritaţi toate laudele... Am citit în cartea de
memorii a lui Lucian Blaga, Hronicul şi
cântecul vârstelor, că sfârşitul războiului l-a prins la Viena, unde studiase în anii
aceia şi că abia ajuns acasă a avut ocazia să participe la Adunarea de la Alba-Iulia de la 1
Decembrie 1918, atunci când în satele din preajmă copiii aclamau „Trăiască
România dodoloaţă!” Dumneata cum de nu ai participat la acest eveniment?
Tocmai te întorseseşi de pe front.
- Aveam 21 de ani când m-am întors de pe front.
Noi, cei tineri, abia întorşi din război, am fost solicitaţi să facem parte din
garda civilă a localităţii, organizată de notarul Iacob Pop. Aşadar am primit
misiune pe plan local. La
Alba-Iulia a plecat o delegaţie din partea comunei, alcătuită
din bărbaţi mai în vârstă, gospodari fruntaşi şi destoinici.
- Moşule, îţi mai aminteşti cine făcea parte din
acea delagaţie?
- Cum să nu! Muscă Dumitru lui Dumitru, Cotfas Ion
a Cionculesei, Urzică Ioan a lui Vasile, Cotfas Nicolae, poreclit Măşcălan şi
Iacob Pop, în frunte cu preotul din Subcetate, Dr. Augustin Tătar, din partea
protopopiatului greco-catolic. Ne putem mândri şi cu faptul că din Comitetul
celor o sută de la
Alba-Iulia făcea parte şi un varvizean de-al nostru,
protopopul de Alba-Iulia Vasile Urzică, cel care păstorise la Subcetate până în anul
1916…
- În vremea preotului Vasile Urzică se înălţase, după câte ştiu, şi
actuala biserică din piatră din Subcetate...
- Da, aşa-i. Vasile Urzică era unul dintre cei
cinci copii ai protopopului Giurgeului Ioan Urzică, înmormântat chiar lângă
zidul bisericii, în spate, în dreptul altarului. Vasile Urzică a fost la Subcetate
cooperator al preotului Petru Moldovan, apoi preot paroh.
- Cum a ajuns el la Alba?
- În 1916, comuna Subcetate fiind situată în zonă de război, locuitorii au fost
nevoiţi să plece în refugiu. Preotul a decis să rămână acasă, dar autorităţile
l-au obligat să plece. Cum ultimul tren cu refugiaţi plecase, a trebuit să ia
calea codrului. A trecut Munţii Gurghiului, peste Cristici, cu soţia şi cu cei
trei copii, doar cu o cruce în mână şi cu traista în cealaltă.
- Vremuri crâncene!... Dar la Subcetate ce s-a
întâmplat în ziua de 1 Decembrie?
- În ziua Marii Uniri, locuitorii comunei
Subcetate s-au adunat la biserică. Aici s-a sfinţit primul steag românesc,
confecţionat de Lucreţia Pop, soţia
notarului, s-a depus jurământul de credinţă către neamul românesc şi s-a cântat
Deşteaptă-te, române!
- Cui i-a venit ideea cu cântecul?
- Tot lui Iacob Pop. El ştia că învăţătorul Petru
Gafton îl cunoaşte. Abia întors acasă din deportarea în Ungaria, învăţătorul
era bolnav, dar a răspuns cu bunăvoinţă şi ne-a învăţat cu drag şi textul şi
melodia cântecului.
- Ce s-a întâmplat după ce populaţia Ardealului a
susţinut şi a votat Unirea?
- În primul rând, Guvernul a lut măsuri de
organizare a unor formaţiuni militare din care aveau să facă parte cei abia
întorşi la vatră de pe fronturile Primului Război Mondial.
- Desigur, şi dumneata…
- Devenind cetăţenii României Mari, am fost în
curând chemaţi în slujba noii patrii, care pe atunci era vlăguită de război şi
săracă. Noua patrie nu putea oferi noilor săi ostaşi nici cel puţin
îmbrăcămintea. Ne-am înrolat în uniforma statului austro-ungar, cu arme şi
mitralieră de provenienţă rusească, cu cai şi căruţe adunate de la locuitori,
cu câţiva ofiţeri de rezervă, în mare parte învăţători, şi doar câţiva ofiţeri
de carieră. Făceam parte şi eu din regimentul de infanterie Târgu-Mureş,
devenit Regimentului 82 infanterie. Săraci ca înfăţişare, însă cu sufletele
mari şi dornici de a-i vedea eliberaţi şi pe cei din regiunile ardeleneşti
apusene. La sfârşitul lunii martie 1919 am fost învagonaţi la Târgu-Mureş şi am
pornit în direcţia Huedin, Ciucea. Comandanţii noştri ne-au coborât în gara
Apahida, de teamă ca trenul să nu fie aruncat în aer şi am continuat drumul pe
jos până la Huedin. De la Huedin şi până la Nyiregyhaza, ostaşii ardeleni din
divizia 16 Bistriţa au urmărit pe inamic pas cu pas, prin lupte de hărţuială.
Cele mai grele lupte la care a participat Regimentul 82 au fost pe Tisa, în
dreptul satelor Gava şi Vencelö. Batalionul 2 al regimentului 82, din care
făceam şi eu parte, a avut mulţi morţi şi răniţi. Am pierdut atunci mulţi
prieteni de ai mei!...
Despre faptele de arme amintite s-a scris în
ziarul Curentul din Bucureşti, la
începutul lunii iunie a anului 1919. Copiii
Ardealului era titlul din ziar.
- Meritele ţi-au fost recunoscute la vremea aceea…
- Da, am primit în 1919 medalia Bărbăţie şi Credinţă cu spade clasa a II-a,
apoi în 1926 Medalia Victoria a
marelui războiu pentru civilizaţie 1916-1921 şi, în 1929, Crucea Comemerativă a războiului 1916-1918 cu baretele 1919.
- Felicitări sincere! Dar cea mai importantă
mărturie a acelor vremuri, o mărturie vie, eşti dumneata, moşule!
- Hmm!
- Sunt mândră să ştiu că dumneata ai avut iniţiativa
de a fi ridicat în localitatea noastră un monument în memoria celor 119 eroi
căzuţi în primul Război Mondial!
- Nu numai eu. Am fost mai mulţi, între care
Nicolae Cotfas şi Vasile Urzică. Noi am fost cu iniţiativa, dar au contribuit
toate familiile din comună care au avut pierderi în război.
- Nu de multă vreme l-ai pierdut pe bunul dumitale
prieten, Nicolae Cotfas. Ai pregătit şi un necrolog pentru moartea sa...
- L-am condus pe ultimul drum cu regrete sincere.
Ne-am născut în acelaşi an, 1897, am umblat împreună la şcoală, ne-au recrutat şi
ne-au încorporat odată, amândoi am dus greul războiului dintâi, eu în Apusul
Europei, el în Răsărit, în Rusia; împreună am luptat apoi, în 1919, pentru
statornicirea hotarelor scumpei noastre patrii. Am lucrat impreună la plutărit,
împărţind aşternutul şi mâncarea în mai multe ierni...
- A fost un bărbat brav! Un alt reper al comunităţii
noastre a dispărut. Localitatea noastră rămâne mai săracă atunci când asemenea
oameni pleacă.
- A făcut parte dintr-o familie de oameni vrednici
şi buni gospodari, a lui Ilie a Cioncului de pe Călnaci. Ilie Cotfas rămăsese
văduv cu şase copii mici, când Nicolae şi fratele lui geamăn, Gavril, aveau
numai cinci ani. E greu să creşti şase feciori şi apoi să-i trimiţi pe toţi la
nimicire, pe front! La izbucnirea războiului au fost duşi deodată patru fraţi:
Ionuţ, Petru, Dumitru şi Ilie. Dumitru a căzut în luptă în primele luni de
război. În 1915 a
fost dus Nicolae, iar în anul următor Gavril. Petruca s-a întors bolnav la sfârşitul
războiului şi a murit după patru ani şi jumătate de suferinţă.
- Cât sacrificiu! Câtă suferinţă, Doamne!...
- Prietenul meu, Nicolae, şi soţia sa Ioana au
avut multe şi grele sarcini de purtat în viaţă. Dumnezeu le-a dăruit 12 copii,
între care două perechi de gemeni. O familie numeroasă, dar care a traversat cu
demnitate vremurile grele... Tot anul 1944, capul familiei a fost concentrat şi
a lucrat la fabrica de la Bilbor, satul Răchitiş. În acelaşi an, 1944, din
produsele obţinute în gospodărie de soţie şi copiii mai mărişori au fost obligaţi
să dea o parte pentru război, fără a se ţine seama dacă vor avea cu ce să se
hrănească familia în continuare, până la noua recoltă.
Nicolae şi Ioana, fiica lui Ionuţ al lui Ion, au
crescut băieţi şi fete care până în prezent n-au nicio pată pe comportarea lor şi
care sunt, poate, pentru părinţii lor singura mulţumire sufletească din viaţa
lor.
- Impresionant! Cu câtă muncă şi cu câtă demnitate
au trecut prin viaţă oameni ca Nicolae şi Ioana Cotfas şi cu câtă înţelepciune şi-au
înţeles menirea!
- Oameni de neuitat...
- Aţi amintit de plutărit, o meserie pe care au
practicat-o într- vreme mulţi consăteni de-ai noştri... Era o sursă importantă
de câştig...
- Pe lângă că erau gospodari, aproape toţi sătenii
care aveau animale de tracţiune corespunzătoare se ocupau şi cu plutăritul.
Tata lucra cu patru animale la pădure, la Răstoliţa, Ilva, Gălăoaia sau Sălazdru. Lucrarea
era făcută pentru compania săsească de plutărit din Reghin. După câte îmi
amintesc, spunea tata că să putea câştiga în felul acesta cam patru sute de
coroane, cu două animale de prima categorie de transport.
- Ce presupunea plutăritul?
- Era o lucrare care se făcea în patru etape:
prima etapă era tăiatul, care să făcea primăvara; a doua era slobozitul, adică
adunatul lemnelor la un loc; acesta se făcea toamna. Iarna se transportau
lemnele până la Mureş.
Lungimea cărăuşiei era de peste zece kilometri. A patra
etapă, a plutelor, încheia plutăritul. După nouă sute zece, după ce s-a
construit calea ferată pe-aicea, a-neceput transportul de lemne şi-n apropiere,
pe Valea Topliţei, la Bâtrâna. Aici am lucrat vreo şase-şapte ani… Am lucrat
apoi la Bilbor, am lucrat şi-n Moldova, la Secu Buhalniţa, acolo unde este
lacul de acumulare de la Bicaz. Acolo am câştigat bani mai buni… Era prin
treizeci şi unu, treizeci şi doi. Am câştigat în opt săptămâni de lucru cam
douăzeci de lei cu o pereche de animale.
- Care era viaţa de plutaş?
- Nu era deloc uşoară. Era cu multă băgare de
samă, cu multă răspundere, cu multă suferinţă, cu frig, cu foame şi cu oboseală
peste puterea omului. Aş vrea să amintesc că am lucrat la Călimani, la Puturosu
de astăzi, de unde am şi-o amintire destul de dureroasă din momentul în care
coboram nişte coaste dărăpănoase, unde nici piedicile lanţurilor nu mai ajutau
şi viaţa noastră era în primejdie la tot pasul… În anul când am lucrat acolo,
la nouă sute douăzeci şi opt, a trebuit să lăsăm şi victime omeneşti în
Călimani, după ce am avut animale lovite, oameni loviţi… Pe Mureşan Ion, un
fecior cam de vreo douăzeci de ani care a fost omorât de lemne la Puturosu…
- După munca obositoare a fiecărei zile cum şi
unde vă odihneaţi?
- Într-un grajdi, unde-ar fi putut încăpea să
zicem patru sau cinci animale, dormeam câte patruzeci de bărbaţi. Eram siliţi
să ne culcăm pe dungă, unul lângă altul, că altfel nu. Mai dormeam şi în colibe
acoperite cu scoarţă sau în case. Odihna
era scurtă. Patru–cinci ore dacă dormeam era mult şi-apoi începeam lucrul din
nou.
- Departe de casă, uneori săptămâni la rând, cum
vă asiguraţi hrana?
- Alimentele le duceam de acasă, în desagi: pâine,
carne, lapte în fedeleş, făină pentru mămăligă. Apa o ţineam în cofe de lemn.
Mâncarea ne-o pregăteam noi, pe sobe. Când n-aveam sobe, punem ceaoanele,
pentru a face mămăliga, pe două lemne la care le zâcea buzari.
- Lupta cu frigul iernii şi cu ploile de primăvară
sau de toamnă nu era uşoară…
- De frig nu suferem nicicând, fiindcă
îmbrăcămintea noastă era sănătoasă şi trainică: cioareci şi obiele de pănură
din lână de oaie, căciulă, cojoc…
- N-au trecut decât 20 de ani de aparentă linişte şi
iată că zorii unui nou război mondial au şi apărut! Din câte ştiu, anii celui
de-al doilea Război Mondial au fost cumpliţi şi întunecaţi pentru locuitorii
comunei noastre…
- Localitatea Subcetate şi toată zona Topliţei
până la Tulgheş
au căzut timp de patru ani în partea Transilvaniei cedată statului maghiar, ca
urmare a Diktatului de la Viena. Bărbaţii au fost mobilizaţi şi duşi în
Ungaria, unii pentru instrucţie şi trimişi apoi pe front, alţii pentru muncă.
Mulţi au plecat, puţini s-au întors! Au murit pe front sau în lagăre, ca
prizonieri.
- Şi cei rămaşi acasă?
- Cei rămaşi acasă, doar femeile, copiii şi
bătrânii, îşi asigurau existenţa din munca în gospodăriile lor, folosindu-şi
din plin fiecare familie resursele proprii. Cei plecaţi pe front sau în refugiu
au lăsat în urma lor lipsuri materiale, nelinişti, dor şi mult zbucium.
Statul maghiar, fiind în război, a impus
cetăţenilor comunei dări de tot felul: în vite pentru carne, lapte, cereale,
lână, fân, raportate la suprafeţele deţinute înscrise în registrul agricol, ca
şi obligaţia de a face transporturi pentru armată, localitatea fiind situată în
zonă de război.
Alimentele se vindeau pe cartelă, iar
îmbrăcămintea şi încălţămintea pe bonuri eliberate de autorităţi.
- Sunt vremuri mai apropiate de noi şi sunt încă
destui cei care şi le amintesc, trăindu-le în ipostaze felurite. De astă dată
dumneata nu ai mai fost mobilizat pe front. Şi nici tata… Cum aţi traversat
momentele în care linia frontului a fost aici, în zonă?
- În 1940, Aurel, tatăl tău nu avea decât 15 ani.
Era încă un copil. Nu avea cum să fie luat pe front. A fost luat pentru muncă
în 1944, cu scurt timp înainte de terminarea războiului… Ca forţă de muncă am
fost şi eu mobilizat. Şi bunicul tău, Gavril Pop a fost la muncă căteva
săptămâni. Armata nemţească, în retragere, a distrus calea ferată, podurile şi
fabricile de cherestea, pentru refacerea cărora populaţia era obligată a presta multe zile de muncă.
- Ce ştii despre momentele de încleştare
sângeroasă dintre trupele ruseşti şi nemţeşti în zona aceasta?
- Cu ceva timp înainte de retragerea armatei
nemţeşti, populaţia din centrul localităţii a fost evacuată, pentru două
săptămâni, la sfârşitul lui august şi începutul lui septembrie 1944, în
cătunele situate spre marginea vestică a comunei: Călnaci, Şeştină, Între
Păraie. Când oamenii s-au întors la casele lor, le-au găsit în bună parte
jefuite.
Drumurile din apropierea fostei graniţe dintre
Ardeal şi Moldova au rămas minate şi mulţi locuitori din satele de pe Mureş,
din Bilbor şi Tulgheş au murit în împrejurări tragice în astfel de locuri
minate. Podul de trecere peste Valea Topliţei spre Creanga a rămas nedistrus
deoarece nemţii au fost surprinşi în momentul acţiunii de minare şi împuşcaţi
de soldaţii ruşi, care au găsit la temelia podului 50 kg de dinamită.
Când stăpânirea maghiară s-a retras, au fost luate
şi mărfurile din prăvălii, încât populaţia a rămas fără cele mai necesare
produse: sare, petrol lampant, chibrite…
- În localitate au poposit pe rând militari nemţi,
apoi unguri şi, în cele din urmă, ruşi. Mama îmi povestea că în vremea în care
armata rusească a şezut în Subcetate ea a stat ascunsă în podul casei fratelui
său, împreună cu verişoarele ei, deoarece ruşii căutau nu numai mâncare şi
bărbaţi pentru robotă, ci şi barişnea, fete tinere…
- La 14 septembrie 1944, ruşii au ajuns în comună.
Soldaţii s-au cazat la şcoală, ofiţerii, prin sat. Timp de şase săptămâni
trupele nemţeşti şi ungureşti au opus o rezistenţă în strâmtoarea de pe Mureş
de la Sălard, în apropiere de Lunca-Bradului, timp în care în localitatea
Subcetate s-a stabilit armata rusească Aceasta a consumat cam tot ce a găsit,
în primul rând un mare număr de animale. Sătenii din zonă au fost mobilizaţi la
muncă, la robotă, în vederea
reparaţiilor drumurilor, podurilor şi a liniilor ferate distruse de nemţii în
retragere.
- Deşi toamna anului 1944 a fost o perioadă
foarte tensionată, cu trăiri emoţionale şocante, mama îmi spunea că de
sărbătoarea Sfântului Dumitru,
respectiv la 26 octombrie, câţiva tineri şi studenţi din comună au organizat un
bal la care au prezentat piesa de teatru „Sfârşitul
Pământului”…
- La Sălard se dădeau încă lupte sângeroase, dar
tinerii tot tineri, sărbătoreau deja în sat sfârşitul războiului…
- Ştiu că aveţi o evidenţă exactă privind
participarea locuitorilor comunei la cel de-al doilea Război Mondial.
- Am lucrat mai multe persoane la întocmirea şi
centralizarea acestei situaţii, informându-ne din om în om. Aşadar, au
participat în armata maghiară 322 de varvizeni, astfel: la arme 208 şi la muncă
114, între care unii la minele de la
Urkut – Banya din Ungaria; au refugiat în România 149 de
bărbaţi, dintre care s-au înrolat voluntari în armată 84.
Numele celor 53 de morţi în al Doilea Război
Mondial sunt înscrise pe monumentul eroilor ridicat în anul 1970 în cimitirul nostru
din sat, alături de monumentul înălţat în memoria eroilor din Primul Război
Mondial.
- Frumos omagiu adus eroilor noştri din cele două
războaie mondiale! Mă impresionează să văd mulţimea lumânărilor aprinse lângă
aceste monumente în ajunul Sărbătorii Sfinţilor Apostoli Mihail şi Gavril, zi
de pomenire a celor morţi, la
Subcetate.
- Cu toate că războiul se terminase, multă vreme
după aceea familiile îi aşteptau cu speranţă pe cei dragi plecaţi despre care
nu aveau nicio veste…
- Mă gândesc cu câtă jale şi durere refulată, cu
cât dor au crescut orfanii de război! Mama îşi aducea deseori aminte de
momentul cutremurător în care o fetiţă a recitat la o serbare şcolară poezia Scrisoarea unei orfane de război. Era
unul din cei patru copii rămaşi în grija mamei când tatăl a fost dus pe front (Mureșan Petru).
Războiul se sfârşise. Supravieţuitorii
se întorceau pe rând de pe front sau din lagăre. Aceşti copii continuau să
spere că şi tatăl lor trăieşte şi că se va întoarce într-o zi acasă...
Învăţasem şi eu poezia de la mama. Încerc să mi-o
amintesc:
„Tăticule dragă,/ Dus aşa departe,/ Îţi
trimite-acuma/ Mititica carte,/ Să te-ntreb pe tine,/ Tăticule dragă,/De ce
plânge mama/ Ziulica-ntreagă./ Ea nu vrea să-mi spună,/ Stă pe gânduri mută,/
Mă ia în braţe/ Şi mă sărută./ Tăticule dragă,/ Nu mai e război,/ Au venit
acasă/ Mulţi de pe la noi./ Numai tu, văd bine,/ Vrei ca să întârzii…/Tăticule
dragă,/ Când o să revii?”
Mureșan Petru (1903 -1943), mort în război
-
Se cunoaşte povestea
acestor copii care la scurtă vreme au rămas orfani şi de mamă… Orfanii de la
Părău, aşa li se zicea. Este poate cea mai tristă pentru satul nostru. Ei au
ştiut de mici ce înseamnă munca, lipsurile şi greutăţile. Au învăţat să se
ajute unul pe celălalt, să se încurajeze, să se susţină. Au învăţat singuri să
înţeleagă că viaţa e viaţă aşa cum este şi că trebuie preţuită şi trăită…
