ASOCIAȚIA CULTURALĂ „DOBREANU” - Subcetate, Harghita: La Mărineşti, pe Filpea

Text publicat în cartea

Doinei Dobreanu, SURÂSUL AMINTIRILOR,

2011

Mărineştii, unde s-a sădit în urmă cu două secole puternicul arbore genealogic al Popenilor, este un cătun situat în partea estică a satului Filpea. Legenda spune că cei dintâi popeni aşezaţi aici au venit dinspre Transilvania, traversând Munţii Gurghiului călare pe caii lor purtând potcoavele invers.

Din tulpina viguroasă a Marinei şi a lui Iacobuţ Pop au crescut ramuri care s-au numit pentru început: Ion, Todora, Ioana, Dumitru, Iacob şi care s-au înmulţit de la o generaţie la alta. Bunicul meu matern se numea Gavril al lui Petru al lui Ion a Marinei.

La Mărineşti s-a născut şi mama. Urmele gospodăriei bunicilor mei, respectiv moviliţele pe care se înălţau casa şi grajdul, pomii fructiferi din spatele casei, nucul din faţa casei, iazul din vale - amintesc de pulsul vieţii de acum optzeci de ani în acel loc rămas aproape pustiu când familia bunicilor s-a mutat în centrul comunei Subcetate.

Peisajele multidimensionare sunt aici magnifice fiindcă priveliştile dezvăluie de pe această culme, de altfel strategică, o bună parte din comuna Sărmaş, în partea de răsărit, risipită pe dealurile ce coboară din Munţii Giurgeului până la Poiana Văii Mureşului, precum şi câteva aşezări dinsusul râului, până la mari depărtări. Cu toată frumuseţea acestui picior de plai, aici viaţa a fost întotdeauna aspră, nu numai din cauza lipsei de apă şi a săbăticiunilor care şi-au apropiat habitatul de cel al oamenilor, ci şi pentru că acest cătun, ca şi altele, la fel de izolate, a rămas până astăzi neelectrificat.

Apa potabilă se aducea cu butoiul transportat cu căruţa de la izvorul cel mare de la Barşon, situat la distanţă de 3 km. Vara, animalele erau adăpate cu apă de ploaie colectată în iazuri, iar pe vreme de secetă sau iarna, erau duse până la Pârâul Ţiganilor, la distanţă de 2 km.

În cătunul izolat numit Mărineşti, locuitorii îşi ridicaseră clopotniţă, în preajma mormintelor familiei lor, clopotniţă care a dăinuit o oarecare vreme. Prin ding! - dangul! clopotului vestind miezul zilei şi vecernia, zilele de sărbătoare şi trecerea în eternitate, creştinii de la Mărineşti îşi armonizau existenţa cu cei din cătunele învecinate, cu întreaga lume creştină în fond, permanentizând legătura cu Dumnezeu.

La fel ca la Mărineşti, s-a înălţat clopotniţă şi în Padină. Se spune că în timpul Primului Război Mondial, când şi locuitorii din aceste cătune izolate au fost obligaţi să plece în refugiu, au luat cu ei şi clopotele de la clopotniţe.

Cei care au rămas să trăiască la Mărineşti, tot mai puţini în vremurile din urmă, au ajuns la un moment dat să coabiteze cu jivinele pădurii: căprioare, porci mistreţi şi urşi, sălbăticiunile fiind mai mult ocrotite de lege decât omul… Ziua, locuitorii aceştia de la margine de pădure munceau pe câmp, iar noaptea îşi păzeau culturile şi gospodăriile făcând focuri ici şi acolo. La un moment dat, prin anii ’80, ursoaica şi cei doi pui ai ei le deveniseră prezenţe obişnuite. Fiecare gospodărie era cercetată şi jefuită de ursoaică, în ciuda măsurilor de precauţie luate. Unii îşi făcuseră la intrarea în adăpostul animalelor uşi de fier, alţii, poduri umblătoare din scândură, pe care erau bătute cuiele cu vârful în exterior, spre a o obliga pe vicleană să se îndepărteze. Când ursoaica era surprinsă în apropierea vreunei gospodării, se încerca a o speria cu strigăte, zgomote puternice, torţe, dar ea se familiarizase cu toate aceste tertipuri umane şi părea nepăsătoare, jucându-se cu oamenii de-a prinselea, de-a v-aţi ascunselea. Se îndepărta puţin şi supraveghea cu detaşare, cu răbdare şi calm ce se întâmplă, aşteptând momentul prielnic pentru atacul următor.

Iacob Pop povestea că într-o noapte, trezit de cotcodăcitul cloştelor care îşi ocroteau puii în coteţele mobile aşezate în faţa casei, crezând că dihorul era cel care le dădea târcoale, ieşi grabnic afară, strigând ca să-l sperie, dar ursoaica, ridicată în două picioare, îl prinse de mână şi-i rânji în faţă. Zadarnic a încercat bietul om să strige! Îi pierise glasul… Şi nici în următoarele trei zile nu a mai putut rosti vreun cuvânt.

Un vecin de-al lui, văzând pe înserate că ursul, ridicat pe labele din spate, smulge cu labele din faţă un snop din clăiţă, asemenea unei fiinţe bipede, şi că pleacă cu snopul „subsuoară”, se apropie întrucâtva de el şi-l dojeni:

- Mă’, unde duci snopul?... Nu ţi-i ruşine?

Şi ursul lăsă snopul jos şi plecă, ruşinat parcă de fapta sa.

Unui alt vecin, ursul a încercat să-i ia un sac de cartofi de pe câmp. Bietul om nu reuşise până la lăsarea serii să ducă acasă sacii plini cu cartofi şi nici nu apucase să-i lege la gură. Ursul veni noaptea şi încercă să ia unul din saci, aşa cum proceda cu snopii… Dimineaţa, gospodarul a găsit toţi sacii goi şi cartofii răsfiraţi pe ogor. Cu astă trebuşoară îşi petrecuse ursul, înciudat şi perseverent, o bună parte din noapte!

De pomină a rămas şi păţania cu ursul povestită de Mitru Anii Bleojului. Îl surprinse pe urs noaptea în bătătură - oare a câtea oră?! –, în vreme ce se ospăta cu unul dintre mieii săi. Necăjit, omul se apropie de urs, cu felinarul în mână, şi-l dojeni cu blândeţe, parcă să nu-l supere:

- Dragă, dragă, numai la mine vii? Numai eu să te ţin? N-ai unde mere airea (în altă parte)?

Mare a fost bucuria bieţilor filpeni când au aflat că ursoaica nărăvaşă, căreia nu îndrăznea nimeni să-i facă de petrecanie, fusese lovită de tren!

Dacă unii dintre filpeni s-au risipit în lume, cei rămaşi au acceptat viaţa austeră, privaţi fiind mulţi dintre ei, chiar şi la începutul acestui mileniu, de electricitate, convieţuind cu sălbătăciunile şi drămuind apa.

Au fost şi au rămas foarte uniţi, prietenoşi, cu un dezvoltat simţ al întrajutorării. Au fost împreună mereu, la necaz şi la petrecere, la botezuri, la nunţi şi la înmormântări. În vremurile de restrişte, cei oropsiţi de soartă erau ajutaţi de ceilalţi chiar cu alimente, din puţinul agonisit cu multă osteneală din munca pământului, prin aşa-numita clacă de bucate.

Filpenii au fost şi sunt oameni destoinici, harnici, semeţi, inimoşi şi cu o structură morală aparte.

Cele şapte - opt generaţii care s-au succedat la Mărineşti s-au zbătut aprig pentru subzistenţă, muncind cu zel şi cu îndârjire an de an pământul arid.

Având curajul desprinderii definitive de familie şi de locul natal, majoritatea au plecat în lumea largă cu speranţa într-o viaţă mai umană, încercând să-şi învingă clipă de clipă dorul de cei dragi rămaşi acasă.

Astăzi, cei mai mulţi dintre urmaşii Marinei Pop nu se mai află la Mărineşti, ci risipiţi pretutindeni în ţară şi în lume, din California la Vladivostok…