Cosmina M.Oltean: Reprezentări picturale celebre ale BUNEI VESTIRI; VINCENT van GOGH, 170 de ani de la naștere

   1 Reprezentări picturale celebre ale “Bunei Vestiri”

Buna Vestire sau Anunțarea, în tradiția ortodoxă și populară Blagoveștenia, este o sărbătoare creștină celebrată în data de 25 martie, în amintirea unui moment crucial din istoria creștinismului în care Arhanghelul Gabriel a anunțat-o pe Fecioara Maria că-l va naște pe Isus. Unul dintre cele mai populare subiecte religioase din secolele XV-XVII, a fost redată pictural de numeroși artiști, inclusiv de cele mai mari nume din istoria artei. Fiecare dintre ei au redat scena în manieră și cromatică proprie. În continuare, cinci pictori ce au redat cu măiestrie această temă.

 Maestrul olandez Jan van Eyck a pictat Buna Vestire în jurul anilor 1434–1436. Panoul se află la Galeria Națională de Artă din Washington. A fost inițial redat pe panou din lemn, dar a fost ulterior transferat pe pânză. Se crede că face parte dintr-un triptic. Celelalte panouri aparținând tripticului nu au mai fost văzute dinainte de 1817. Pictura a fost cumpărată de țarul Rusiei pentru Muzeul Ermitaj, dar apoi a fost vândută de guvernul lui Stalin în 1930. Decorul templului este derivat din Vechiul Testament, dar elementele prezentate sunt preluate din imagistica Evului Mediu.

La Jan van Eyck mai descoperim un Diptic al Bunei Vestiri, ulei pe lemn în tehnica grisaille, datat de istoricii de artă între 1434 și 1436, care dă impresia unei sculpturi. Panourile se află în prezent în colecția Museo Thyssen-Bornemisza, Madrid. Dipticul are un pronunțat caracter iluzionist. Ramele și mulurile pictate fiind exemple foarte timpurii de trompe-l'œil.

Fra Angelico, pictor renascentist timpuriu, cel mai de seamă reprezentant al pictorilor de inspirație sacră din Quattrocento și singurul pictor beatificat din istoria artei, a redat scena Bunei Vestiri în mai multe variante și este foarte cunoscut datorită acestora. Printre cele mai rafinate este „Buna-Vestire” creată între 1437-1447, de dimensiuni monumentale, în chiliile mânăstirii San Marco, unde pictorul combină îndrăzneț epură și realismul, lăsând posterității un ansamblu de frescă unic, în care teologia cea mai pură capătă farmec.

Investită cu o frumusețe delicată și modestă, Fecioara Maria citește Biblia, în momentul sosirii Sf. Arhaghel. Mesajul său prezintă cu litere de aur: „Duhul Sfânt se va pogorî peste tine și puterea Celui Preaînalt te va umbri”. Fecioara se retrage, își încrucișează mâinile în semn de supunere și spune: „Iată roaba Domnului. Fie mie după Cuvântul Tău!” Apoi, Sfântul Duh se pogoară asupra sa, sub forma unui porumbel alb. Buna Vestire a fost un element important atât în arta florentină, cât și în credința dominicană.

Fra Angelico și-a adus o contribuție importantă la această tradiție, adoptând o viziune modernă, un cadru dreptunghiular și o compoziție unitară, cu Fecioara stând așezată într-o logie cu coloane, în interiorul unei grădini. Un exemplu important, în care artistul a adus modificări semnificative, spre deosebire de primele picturi având această temă, Fra Angelico a renunțat la stilul gotic, care era decorativ și plat, nu printr-o intervenție divină, ci înțelegând și deprinzând noua abordare științifică a artei. Buna Vestire a fost o temă importantă în arta florentină și mai ales în credința dominicană. Aceasta e probabil cea mai renumită dintre frescele din mănăstirea San Marco, aflându-se pe peretele de pe coridorul nordic al mănăstirii.

O inscripție aflată sub coloane, realizată de Angelico, îi îndemna să spună: „Ave Maria!” de câte ori treceau pe lângă pictură. Angelico a inclus elemente din arhitectura mănăstirii, reprezentând capitelurile coloanelor din mănăstire. Proporțiile elementelor arhitecturale pictate se potrivesc cu cele ale mănăstirii, în timp ce scena e luminată dinspre est, deoarece Buna Vestire, conform tradiției, s-a petrecut în zori. Fecioara Maria e pictată într-o chilie cu pereți simpli, albi, iar nu într-o casă. Unicul element decorativ este o coloană, care este ascunsă aproape în totalitate de aripile arhanghelului. Într-o parte, Sfântul Petru Martirul observă evenimentul.

 

Buna Vestire în viziunea lui Leonardo da Vinci era creată în jurul anului 1475, azi aflată în Galeriile Uffizi din Florența. Mult timp opera i-a fost atribuită lui Domenico Ghirlandaio, până când experții au descoperit că-i aparține lui Leonardo.

Se spune că Leonardo a pus îngerului aripile unei păsări în zbor. Când Buna Vestire a venit la Uffizi în 1867, de la mănăstirea Olivetan din San Bartolomeo, lângă Florența, i sa atribuit lui Domenico Ghirlandaio, care la fel ca Leonardo, era ucenic în atelierul lui Andrea del Verrocchio. În 1869, Karl Eduard von Liphart a recunoscut-o ca fiind o lucrare din tinerețe a lui Leonardo. Tema a fost apoi reluată de pictor în 1478.

 

Jacopo Robusti Tintoretto plasează Buna Vestire (Veneţia, 1518-1594), în interiorul unui palat  veneţian din vremea sa. Fecioara Maria este surprinsă de Arhanghelul Gabriel în timp ce se roagă. Trupurile alungite ale celor două personaje se răsucesc elegant în jurul propriei axe, imprimând o mişcare spiralată întregii compoziţii. Desenul riguros geometric al dalelor de marmură ne conduce privirea spre curtea interioară şi dincolo de ea, spre portalul clasic şi peisajul din fundal. Draperii grele de catifea, cu falduri umflate de vânt, formează o graniţă flexibilă între interior şi exterior, între spaţiul sacru al scenei din prim plan şi cel profan al lumii din fundal. (https://www.mnar.arts.ro/)

 

Maestrului italian Michelangelo Merisi da Caravaggio, propune o pictură în ulei a scenei Bunei Vestiri, terminată în jurul anului 1608, aflată azi la Musée des Beaux-Arts din Nancy. Pictura a fost considerabil deteriorată și retușată, iar ceea ce rămâne din pensula lui Caravaggio se pare că este îngerul, care seamănă cu figura din Ioan Botezătorul. Pictura a fost dăruită de Henric al II-lea, Ducele de Lorena, bisericii din Nancy ca piesă principală de altar, fiind probabil achiziționată de unul dintre fiii ducelui în timpul unei vizite în Malta din 1608.

Foto: internet

💙💛💓

2. VINCENT VAN GOGH, PICTORUL CARE A DAT EMOȚIEI FORMĂ ȘI CULOARE

30 martie 2023, 170 de ani de la naștere

Vincent Willem van Gogh, pictor olandez post-impresionist, a exercitat o influență covârșitoare asupra artei secolului al XIX-lea, dar și celei ulterioare acestei perioade, până în zilele noastre, prin culorile vii și încărcătura emoțională pe care operele sale le transmit. Născut în Zundert, Olanda la 30 martie 1853, Vincent van Gogh este unul dintre cei mai renumiți artiști ai tuturor timpurilor. Picturile sale “Floarea soarelui” și “Noapte înstelată” sunt puncte de reper în istoria artei. Dar nu uităm că în timpul vieții, Van Gogh, era aproape necunoscut și se consideră un eșec, aspecte ce i-au influențat negativ starea emoțională, care au generat adânci probleme psihologice. Azi pictorul este cunoscut și apreciat în toată lumea.

În 10 ani de artă, peste 900 de opere

Inițial, Van Gogh voia să devină pastor și a lucrat ca preot laic în Borinage, Belgia. Dar după ce a fost înlăturat, a deschis să se refugieze în pictură. Acest lucru se întâmpla în jurul vârstei de 27 de ani, până la care nu a urmat nicio formă de educație artistică.

    Van Gogh s-a inspirat din picturii olandeze și picturile realiste ale lui Millet și ale contemporanilor săi, dar a fost în mod special influențat de clișeele japoneze din lemn.

   Deși a pictat doar 10 ani (de la 27 la 37 de ani), Van Gogh a realizat peste 900 de picturi și multe desene și schițe. Artistul a și scris aproape la fel de mult, scrisori și cărți poștale, deși scopul lor nu era diseminarea publică a gândurilor sale deoarece erau adresate fratelui său Theo, însă acestea sunt sursa primară din care se desprind principalele date legate de viața și opera artistului. Scrisorile includeau adesea și schițe ale multor dintre cele mai cunoscute opere ale sale.

Artist necunoscut și sărac, Van Gogh picta uneori peste alte picturi pe care le socotea nereușite, în loc să cumpere pânze noi. Asta ne face să ne gândim câte dintre capodoperele sale ascund sub straturi de culoare, alte picturi. Van Gogh se considera pe sine și multe dintre picturile sale drept eșecuri.

    Despre celebra pictură “Noapte înstelată” credea că nu e reușită. În aprilie 1889, se interna voluntar la Spitalul de psihiatrie Saint-Paul-de-Mausole din Saint-Rémy, unde a stat un an. De la fereastra camerei de spital a creat câteva dintre cele mai cunoscute tablouri, printre care “Noapte înstelată”. Ultimele sale cuvinte, adresate fratelui, au fost „tristețea va dura pentru totdeauna”.

    Operele de artă ale lui Vincent van Gogh au ajuns să definească un întreg curent artistic: post-impresionismul, și au devenit inspirație pentru multe generații de artiști. Povestea sa tragică a reținut atenția a numeroși muzicieni, scriitori și regizori. Cântecul lui Don McLean din 1971, „Vincent”, este inspirat de raportarea lui Van Gogh la lume. El cântă, „nu au ascultat, nu știau cum... Poate că vor asculta acum”.

Filmul pictat “Loving Vincent” și alte proiecte dedicate pictorului

    În 2017 s-a lansat filmul “Loving Vincent”, un proiect inedit în care au fost alăturate 65.000 de cadre realizate manual de 125 de pictori, care au lucrat astfel timp de 6 ani. Filmul a fost întâi realizat cu actori, după care cadrele au fost pictate. Din distribuție au făcut parte actori cunoscuți precum Saoirse Ronan și Aidan Turner. Selecția artiștilor a fost foarte riguroasă, după care aceștia au trecut prin perioade de instruire, astfel încât toate picturile să fie realizate unitar, într-o tehnică ce imită stilul pictural al lui Van Gogh. A rezultat un film pictat despre viața pictorului, o poveste pictată parcă de Van Gogh însuși. Din această echipă a făcut parte și Dr. Carmen Belean, absolventă a Universității de Arte și Design din Cluj-Napoca (studii de licență, master și doctorat) și stadii practice în Grecia.

    În ultimii ani au avut loc și expoziții imersive, multi-senzoriale, în care publicul a putut pășii în universul pictat al lui Vincent, prin încăperile ce proiectau supradimensionate mari opere ale sale.

   În 2022, italianca Gloria Fossi lansa cartea “Pe urmele lui Van Gogh”, ce pune accent pe călătoria prin viață, dar și pe cea a vieții interioare, a unui artist ce a fost învins de propriile emoții. La noi o găsim distribuită de Editura RAO, adaptată de traducătoarea Elena Bănică.

 

 

Nicolae Bucur - Consideraţii cu privire la istoria tipografiei. Cărţile, tăcuţi şi constanţi prieteni

   Consideraţii cu privire la istoria tipografiei

 A scrie despre istoria tipografiei presupune o inventariere a unui ansamblu fabulos de documente, am zice o întreagă bibliotecă. Orice bibliotecă e o istorie a cărţii. Când zicem carte ne gândim la vorba veche “speculum humanae salvationis”, adică cartea este “oglinda mântuirii omeneşti”. Se spunea cândva că în fiecare carte e răstignit un pom. Astăzi cine cumpără sau citeşte o carte nici nu-şi imaginează că în spatele ei sunt: pădurarii, fabricanţii de hârtii şi cerneluri, scriitorii, editorii, tipografii, librarii, bibliotecile. Şi mai ştim că înaintea lemnului, piatra şi lutul au fost primele şi cele mai rezistente “suporturi” pe care omul şi-a gravat mesajele. Istoria ne-a demonstrat totodată că o revoluţie în forma cărţii a fost saltul de la volumen, sulul de papirus, la codex, foi înseriate, alcătuind caiete.
    Atelierele de copişti, difuzarea, comerţul cu cartea, cenaclurile, librăriile  şi bibliotecile au consacrat definitiv acest fenomen social, cultural, ştiinţific, opera scrisă, secole lungi rămasă într-o aristrocratică atitudine, până la o altă revoluţie importantă, ca cea a tiparului. Această problematică ne propunem să o sintetizăm în cele ce urmează schiţând marile etape ale drumului parcurs  până la naşterea tipografiei şi cel de după, până la editarea modernă. În tot acest demers vom constata că tipografia a tins să transforme limbajul dintr-un mijloc de percepţie şi explorare într-un bun de consum transportabil. În  ce priveşte tiparul, acesta nu este numai o tehnologie, ci el însuşi este un izvor de materie primă sau o materie primă, ca bumbacul, lemnul sau radioul…şi ca orice materie primă, el structurează nu numai raporturile intersenzoriale ale individului, ci şi modelele interdependenţei colective.
    Aşa cum reiese din atâtea studii şi cărţi editate privind istoria cărţii ori apariţia tiparului şi naşterea tipografiei, amintesc de cărţile antichităţii, considerate definitiv pierdute, deoarece aceste cărţi erau scrise pe materiale perisabile: lemn, ţesături, piei, frunze, papirus. O cercetare interesantă în timp evidenţiază că migăloasa activitate de copiere a manuscriselor a fost înlocuită cu sistemul pecia (pecete, sigiliu), ajungându-se apoi la soluţia tehnică - xilografia. Procedeul consta în tăierea unui bloc de lemn astfel încât să se obţină un desen în relief (épargne), lucrându-l în sensul fibrelor (pe lemn în fibră). Partea în relief era dată cu cerneală, apoi se aplica deasupra o foaie de hârtie care se presa frecând-o pe verso cu fibre vegetale (tamponul). Tehnica o întâlnim în Egipt  pentru  imprimarea  ţesăturilor,  mai târziu  în  Occident (sec. XII-XIII), iar chinezii (sec. IX,X)  o  adaptează imprimării hârtiei, pentru ca  în Europa să vorbim de aşa ceva prin sec. al XIV-lea.     Cele mai vechi cărţulii xilografice pot fi anterioare anului 1450 şi erau practicate în mănăstiri, fiind lucrări cu caracter religios. Cum se proceda? Textul, gravat mai întâi pe acelaşi lemn cu imaginea, era apoi gravat în blocuri diferite, astfel încât s-a ajuns la cărţulii xilografice care nu aveau decât text. Odată cu dezvoltarea tipografiei dispar aceste mici cărţi, dar facem esenţiala precizare că, xilografia şi-a continuat drumul, cu ajutorul ei multă vreme s-au ilustrat cărţile tipărite.
    Nici acest procedeu nu a fost unul uşor, textele trebuiau gravate pagină cu pagină, iar caracterele unul câte unul; clişeele se uzau repede şi nu permiteau decât un tiraj limitat. Se studia descoperirea caracterelor mobile pentru a fi asamblate uşor, după voie şi confecţionate dintr-un material rezistent la uzură. Iată-ne la un pas spre…tipografie, cu caracterele sale de metal (mai precis plumbul), riguroase şi identice. Tamponul, folosit în tipografie pentru a face să adere foaia de tipărit la desen, era un instrument rudimentar, greu de mânuit şi care excludea tipărirea foii pe ambele părţi. Folosirea tipografiei era legată şi de descoperirea unui procedeu care să permită o presiune puternică şi mecanică. Această presă de tipărit a fost fără îndoială invenţia lui Gutenberg (1400 – 1468). Documente întregi n-au putut scoate la lumină prea multe date despre viaţa şi multiplele dificultăţi şi încercări ale lui Gutenberg pentru a-şi realiza proiectul. Se crede că opera lui este şi mai puţin cunoscută decât viaţa lui, deoarece “tipăriturile” sale nu poartă nici adresă şi nici dată. Se presupune că totuşi Gutenberg şi-ar fi făcut un atelier al său şi că a tipărit până la sfârşitul vieţii sale. Cert este că era foarte preocupat şi de condiţia tehnică privind tipărirea, adică realizarea unei cerneli grase, capabile să ungă caracterele metalice şi să lase urme potrivite pe hârtie. Astfel cerneala primelor lucrări tipografice a rămas foarte neagră, în timp ce aceea a xilografiilor a pălit. Cea care a fost considerată prima carte tipărită de Gutenberg este o Biblie numită cu 42 de rânduri (pe pagină), pentru a fi distinsă de alte biblii de la începuturile tiparului. Dintre cele 49 de exemplare rămase şi mai multe fragmente, un exemplar are o inscripţie din care se deduce că tipărirea a fost terminată prin anul 1455. Această carte de cca. 1000 de pagini foloseşte 290 de caractere sau semne tipografice diferite, având o aşezare în pagină şi o lungime a rândului perfecte.
    Descoperirea sau, mai precis, invenţia lui Gutenberg s-a răspândit repede, de care a beneficiat în primul rând ţara sa de origină, Germania. Amintim aici că  în 1468, anul  morţii  inventatorului,  tiparul  era deja instalat  în mai multe oraşe din Germania, iar la sfârşitul secolului al XV-lea peste 250 de oraşe europene lucrau cu tiparniţa lui Gutenberg.
     Tiparul s-a răspândit şi în Europa Centrală, în Boemia (1476), Polonia (1473), Ungaria (1473), Croaţia (1494), Muntenegru (1495), şi ceva mai târziu în Europa Orientală. În ţara noastră, în anul 1582 în Transilvania (Sibiu), în 1563 la Moscova, în 1727 la Constantinopol şi în 1821 în Grecia.
    Ce texte, ce cărţi se solicitau şi cine îi angajau pe tipografi ?
    În majoritatea oraşelor în care s-a introdus tiparul era vorba “despre favorizarea muncii teologilor, despre grija nevoilor cultului şi clerului şi pentru educaţia morală a credincioşilor.” Aşa ne explicăm că la acea vreme (sec. XV) în 43 de oraşe, prima tipăritură a fost o carte liturgică; în alte 80 a fost tot o lucrare cu caracter religios. Un alt exemplu este cel al producţiei de carte din acelaşi secol mai sus pomenit, stabilindu-se ateliere tipografice în oraşe universitare, cum a fost cazul Parisului. Activitatea în asemenea oraşe europene era axată pe publicarea tratatelor teologice, juridice sau medicale, conform nevoilor învăţământului. Cu privire la lumea universităţilor şi a colegiilor, acestea solicitau texte clasice, lucrări gramaticale, tratate filozofice şi teologice; bisericile, conciliile şi mănăstirile aveau nevoie de cărţi liturgice, de texte sacre, de literatură patristică şi spirituală; dar şi lucrări din domeniul juridic, iar publicului larg se tipăreau calendare, almanahuri, romane cavalereşti, lucrări religioase în limba populară şi cărţi de rugăciune.
    Începuturile tiparului românesc îl putem lega de numele voievodului Ţării Româneşti, Radu cel Mare (1495-1508), care pentru întărirea prestigiului bisericii şi înzestrarea ei cu acele “izvoare de învăţătură limpede”, a iniţiat organizarea unei tipografii la noi, folosind în acest scop pe tipograful ieromonah Macarie. Acesta învăţase meşteşugul tiparului la Veneţia. Lui îi datorăm tipărirea a şase cărţi slavone, din care se cunosc numai patru: Octoihul în două părţi (1493-1494), Psaltirea (1495), Molitvenicul (1496). Apoi în 1508 se va tipări un Liturghier în limba slavonă bulgară, urmat de încă două cărţi în aceaşi limbă, de acelaşi meşter Macarie, Octoihul, cartea cântărilor bisericeşti (1510), şi Evanghelia (1512). Cărţile tipărite la acea vreme se găsesc astăzi în toate bisericile din ţara noastră, şi un fapt semnificativ este că ele au circulat şi în ţările slave căzute sub stăpânirea turcilor, în Bulgaria, în Serbia, la Muntele Athos. Este o dovadă a ajutorului dat de români slavilor sudici în a-şi păstra limba şi cultura sub stăpânirea străină.
    A doua fază a tipografiei la noi o constituie extinderea ei din Ţara Românească şi în Moldova. Este interesant de precizat că meşterul tipograf Filip Moldoveanul, care tipăreşte şi semnează şi gravurile la Tetraevanghelul slav-moldovenesc (1546), nu se mai pomeneşte nici

numele patronului, nici al domnului ţării, ci meşterul: „Eu Filip Moldoveanul am scris această carte”, stema Moldovei fiind poziţionată pe o pagină de interior. Tragem concluzia că avem de a face cu o tipografie particulară a meşterului, care lucra în casa proprie, “atât pentru domnul muntean, cât şi pentru cel moldovean”.
    Prima tipăritură în limba română a apărut tot în Ardeal şi tot în prima jumătate a secolului al XVI-lea, într-un moment când, în Ţara Românească, tiparul, părăsit din vremea lui Neagoe Basarab (1512), nu fusese încă reluat. În 1544 s-a tipărit la Sibiu un Catehism în limba română, din care nu s-a descoperit nici un exemplar. Ştim însă de existenţa tipografiei sibiene încă din 1529, care se presupune că avea şi litere chirilice.
    Înainte de-a trece mai departe, nu putem să nu pomenim că, la începuturi, tipograful se confunda cu cărturarul, meseria aceasta fiind socotită o ştiinţă. Am putea spune chiar că, lucrătorii tipografi vedeau în tipar “o artă, o chemare, o taină, am zice un fel de religie, fiindcă vechii tipografi vorbeau de breasla lor ca de un fel de breaslă unică, plină de mister şi sacră”. (Nicolae Iorga, Vechiul meşter de tipar, „Neamul românesc”, 1919, nr.150-160). 
    O trecere în revistă sumară privind “mişcarea” tipografică din alte secole de la noi arată că, la Braşov ultima carte imprimată în tipografia lui Şerban, fiul diaconului Coresi a fost Liturghierul slavonesc din anul 1588. Documentele atestă faptul că după anul 1635 (apare Molitvenicul slavonesc din Câmpulung) în cele trei provincii româneşti (Ţara Românească, Moldova, Transilvania ) activitatea tipografică încetează o perioadă de timp, cauza fiind şi marele război de independenţă împotriva turcilor.
    În secolele XVII şi XVIII-lea întâlnim tipografii ca cea de la Trei Ierarhi din Iaşi; în Transilvania se înfiinţează o tipografie pentru cărţile româneşti la Alba-Iulia (aici se publică în 1640,1644,1656 cele trei catehisme calvineşti). Se tipăresc cărţi la Blaj, Sibiu, Braşov. La sfârşitul secolului al XVII-lea se vorbeşte de o activitate tipografică şi în Maramureş. În anul 1678, o dată cu înscăunarea lui Şerban Cantacuzino se înfiinţează la Bucureşti o nouă tipografie, unde se imprimă cărţi româneşti, slavo-române şi greceşti. Veacul al XVIII-lea înregistrează în Ţara Românească trei centre tipografice: Bucureşti, Râmnicu Vâlcea şi Buzău. Îşi vor continua activitatea, tipografiile din Blaj, Alba Iulia, Cluj, Braşov etc. (Vezi Anexa cu Centrele tipografice). 
    În ideea de-a localiza demersul nostru pe această temă, nu pot să nu subliniez că un rol cultural-istoric cu totul deosebit pe meleagurile harghitene şi nu numai, l-au avut tipografia şi legătoria de carte de la Şumuleu-Ciuc. Tipografia a fost fondată în timpul lui Mihail Apafi I (1661-1690), când pe teritoriul principatului activitatea tipografică s-a desfăşurat încă în opt centre: Sárospatak, Cluj, Sibiu, Braşov, Sebeş, Criş, Debrecen. În acea perioadă, alături de tipografiile protestante, a activat şi o tipografie ortodoxă română, care şi-a schimbat locul de mai multe ori, însă a funcţionat cu acelaşi inventar la Alba Iulia, Orăştie şi Sibiu.

    Prima tipografie catolică a principatului şi-a început activitatea în partea de răsărit a Transilvaniei, la Şumuleu-Ciuc, în mănăstirea franciscană. La sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul celui următor, până în 1726, când a fost fondată tipografia de la Cluj, la Şumuleu-Ciuc a funcţionat singurul atelier catolic din Transilvania. Fondatorul tiparniţei este considerat eruditul călugăr franciscan Joannes Kajoni (1629/1630-1687), care cu sprijinul contemporanului său Modestus a Roma, fostul custode al franciscanilor transilvăneni, a obţinut de la Roma aprobarea pentru înfiinţarea tipografiei. Astfel, scrisoarea Sfintei Congregaţii (Sacra Congregatio de Propaganda Fide) din 22 iunie 1676 acorda franciscanilor din Ciuc dreptul de a tipări gramaticile lui Aelius Donatus şi Emmanuel Alvarus, epistolele lui Cicero şi abacul. Prima carte tipărită aici în 1676 este lucrarea “Cantionale Catholicum”, redactată de Kajoni, cel mai important produs al tipografiei. Cartea de cântece va fi retipărită în 1719, 1805 şi 1806. Culegerea se bucură până astăzi de o popularitate şi circulaţie deosebită atât în ţară cât şi peste hotare. La sfârşitul anului 2001 la Muzeul din Miercurea-Ciuc, cu prilejul aniversării a 325 de ani de la fondarea tipografiei, au fost expuse aproape 125 de tipărituri şi legături de carte, dar şi obiecte păstrate în timp, aparţinând bogatului inventar de odinioară (adică 225 de ani de activitate a tipografiei), presa tipografică procurată de Kajoni şi reînnoită în secolul al XVIII-lea, plăcile gravurilor în cupru folosite la ilustratrea cărţilor, respectiv aşa-zisele „fiare mănăstireşti”, adică ustensilele legătoriei de carte.  
    Creşterea numărului de cărţi se împleteşte strâns cu dezvoltarea tiparului, condiţionându-se reciproc. Va creşte şi numărul meseriaşilor, lucrătorii din tipografii; vorbim de o adevărată industrie grafică. În România în anul 1901 existau 172 de tipografii şi litografii, în 31 de localităţi. În 1912 numărul lor creşte la 241 de ateliere tipografice în 52 de localităţi. O statistică a acelei perioade arată că cele mai multe tipografii  (cca. 20% ) erau în  Bucureşti, iar în Transilvania existau apoximativ 33 de tipografii în 17 centre: Lugoj -5, Gherla -4, Braşov -3, Sibiu -3 etc.
    Inovaţiile tehnice vor veni şi ele în cursul secolelor XIX şi XX, vechea presă cu braţ a suferit puţine schimbări din epoca lui Gutenberg; realizarea presei cu o singură apăsare va dubla capacitatea de producţie; se vor fabrica apoi mai multe tipuri de prese metalice; Rotativa, concepută încă din 1816, va fi perfecţionată de-a lungul secolului; s-au făcut diverse încercări pentru perfecţionarea maşinilor de cules şi turnat mecanice. Linotipul şi monotipul, maşini uşor şi rapid de mânuit au înlocuit aproape complet culegerea mecanică. Apar noi tehnici de tipărire: laserul, jetul de cerneală, transferul termic, termica directă. Fotografia aduce mari schimbări în ilustrarea şi chiar în alcătuirea cărţii. Multe procedee utilizează clişeul linear, fototipia, similigravura sau procedee de tipar adânc ca heliogravura. Un procedeu de tipar plan artizanal, litografia, inspiră şi un procedeu mecanic, foarte folosit în prezent, ofsetul.      
    Secolul XX-lea va deschide seria instrumentelor moderne, în primul rând al celor electronice în ceea ce priveşte tipografia, impunându-se astfel computerul şi internetul ca mijloace mult mai practice în transmiterea şi globalizarea informaţiei. Introducerea electronicii nu a influenţat numai tipografia, ci aşa cum vedem în zilele noastre, şi modul oamenilor de a lucra şi de a gândi.

             Cărţile... tăcuţi şi constanţi prieteni

                     Cinstiţi cartea cu cinstea ce se cuvine…

 În perioada de pandemie s-au făcut eforturi uriaşe pentru apărarea sănătăţii fizice. Azi îmi pun întrebarea oare ne-am îngrijit şi de sănătatea minţilor noastre. Această luptă nu se face numai prin Ziua Naţională a Lecturii – cum a fost şi anul acesta pe 15 februarie, sărbătoare legiferată în anul trecut (2022).

Biblioteca Judeţeană Kájoni János din Miercurea Ciuc  ca atâtea alte instituţii culturale, a fost capabilă de-a organiza programe profesionale şi în condiţiile mai puţin favorabile. I-am admirat şi felicitat cu ani în urmă pentru întâlnirea cu oaspeţii, bibliotecarii şi cadrele didactice din Bistriţa – Năsăud, cărora li s-a urat un sincer bine aţi venit cu prilejul Anului memorial Joannes Kajoni. S-au oferit informaţii şi  consideraţii despre viaţa şi opera umanistului Pater Ioan Căianu.

În perioada pandemiei pentru mine şi desigur  pentru mulţi alţii, cărţile şi publicaţiile/ revistele au devenit şi mai „prietene” pentru că „Sine amicitia vitam esse nullam” (Cicero)  „Fără prietenie viaţa nu există”.

Reflectam la un motto pozitiv/ optimist cu care ne-am fi putut/ putem să ne adresăm cunoştinţelor, prietenilor noştri în toate acele zile când păşesc pragul Bibliotecii, dar şi celor care-i vor urma. L-aş cita pe Democrit: ,,Marile bucurii vin din contemplarea operelor frumoase”.

Revenind la acest lăcaş, biblioteca, pe care o reprezintă un devotat personal, adevăraţi slujitori ai cărţii, a fost şi va rămâne templul învăţăturii. Ea este denumită şi Cetatea cărţilor, ai cărei fideli şi admirabili castelani sunt bibliotecarii. Pe cititori reuşesc de multe ori să-i cucerească, încât îmi închipui că unii ar dori să urce pe rafturi şi să rămână acolo definitiv, în spatele unor coperte colorate şi parfumate. Nu exagerăm deloc dacă spunem despre cărţi – cei mai credincioşi amici ai sufletului. Cicero ne-a dăruit această reflecţie „O casă fără cărţi pare un corp din care a plecat sufletul”.

În cariera mea am cunoscut dascăli, bibliotecari, librari şi arhivari care au vorbit despre carte ca despre o fiinţă vie. Altminteri cum ai pute-o iubi? Eu sunt optimist privind viitorul cărţii clasice, tradiţionale...deşi azi este din ce în de mai rar a purta o revistă, o carte subsuoară...Aparatul care nu ne lipseşte inclusiv pe stradă este telefonul, tableta. Cartea te-ar putea compromite, telefonul e la ordinea zilei, e un trend!      

Cartea poate deveni un mijloc de comunicare...„Lucrul  cel mai scump de pe lume sunt bunele relaţii dintre oameni”, spune Tolstoi în Jurnal. Constatăm/ ne întrebăm: Am uitat sau nu mai ştim să fim umani - romantici ? Ar trebui să ne aliăm pentru a evita răspândirirea „gripei” în comunicare, care duce la boala molipsitoare în cultură. Realitatea unei culturi comune se impune ca la ea să participe toţi, fără inhibiţii, fără concesii, fără compromisuri. Cultura publică se poate menţine şi afirma dacă se respectă standardele de civilizaţie: bun-simţ, inteligenţă critică, obiectivitate. „Suntem printre puţinele culturi europene care încă mai păstrează un contingent de oameni general educaţi, care oferă un suport sociologic foarte semnificativ ideii de cultură generală”, avea să constate Horia - Roman Patapievici. (Despre idei, blocaje, Humanitas, 2007; vezi şi Omul recent, Humanitas, 2001.)

În final transpun cele două reflecţii una despre carte şi cealaltă despre biblioteci, insituţii cu uşile permanent deschise. „O carte îşi dobândeşte valoarea, ca un prieten, prin lunga însoţire cu ea” (Tudor Vianu); „O bibliotecă – scrie Lubbock – este un ţinut vrăjit, un palat cu desfătări, un adăpost în care te poţi adăposti împotriva furtunilor”. „Oricine va avea cheia de aur care dechide uşa tăcută a bibliotecilor – continuă Lubbock – va găsi în ele încurajare şi mângâiere, odihnă şi fericire”. (Lubbock, John <1834-1913>, etnomolog şi antropolog englez). Să nu uităm nici această înţeleaptă maximă! „O carte necitită e o carte tristă”.

8 martie - 8 personalități feminine din Harghita și Covasna- 8 portrete feminine iconice din istoria picturii - Cosmina Marcela Oltean

    De Ziua Internațională a Femeii, să ne amintim de 8 personalități feminine din Harghita și Covasna, demne de aprecierea noastră pentru felul în care s-au remarcat profesional în diferite domenii de activitate, lăsând astfel urme în memoria celor cu care au interacționat de-a lungul timpului.
 
    Uca Maria Marinescu, născută în Gheorgheni (HR), sportiv de performanță, explorator și profesor, deținătoare a două titluri de Campion Mondial la schi, este cunoscută ca prima româncă ajunsă în Antarctica, prima femeie din lume care a ajuns, într-un singur an, la cei doi poli ai Pământului, prima femeie din lume care a atins cei patru poli, geografici și magnetici, ai Terrei. A fost antrenor al lotului național de atletism juniori și este expert în cadrul Departamentului Educație Olimpică al Comitetului Olimpic Român.

    Ana Dobreanu, doctor în istorie, a activat pe rând ca profesor, arhivist, publicist, muzeograf. Absolventă a Facultății de Istorie din cadrul Universității București, Ana Dobreanu a fost profesor la mai multe școli din județele Bacău și Harghita, între 1977-1993. A fost arhivist și director al Arhivelor Naționale Harghita, apoi lector universitar pe specializarea istorie și paleografie maghiară (Facultatea de Arhivistică București) și ulterior șef de secție la Muzeul Oltului și Mureșului Superior Miercurea Ciuc, din cadrul Muzeului Național al Carpaților Răsăriteni. Este autor a numeroase articole și studii de istorie și arhivistică.

    Elena Mîndru, născută în comuna Sărmaș (HR), activează din 1994 în cadrul Inspectoratului Școlar Harghita, având în timp diferite funcții. Este profesor logoped și inspector pentru învățământul primar și învățământul special. De 15 ani conduce Asociația Învățătorilor Harghiteni, este autor a numeroase articole și studii de specialitate, coautor de manuale, auxiliare didactice și coordonator al seriei de carte „Ctitori de neam. Dascăli de ieri și de azi”.

    Anna Ungureanu s-a născut și a urmat cursurile gimnaziale și liceale la Sfântu Gheorghe (CV). Este muzician  și dirijor al Corului Madrigal. În arta dirijorală s-a format alături de renumiți muzicieni precum Marin Constantin și Sharon Hanson din SUA. Este director artistic și dirijor principal al Programului Național “Cantus Mundi”.

    Lăcrămioara Pop, născută la Toplița (HR), este rapsod popular. A activat în mai multe ansambluri folclorice locale, iar din 2008 este referent cultural cu atribuții de director la Căminul cultural Tulgheș. Aici a organizat și un muzeu etnografic - o colecție sătească, alcătuită din bunuri culturale mobile (fotografii, piese de port popular) și elemente de patrimoniu imaterial (cântece vechi, chiuituri, vorbe specifice zonei, vorbe de duh). Este „tezaur uman viu”, prin Hotărâre guvernamentală.

    Doinița-Ana Dobreanu, din Subcetate (HR), profesor de limba și literatura română și limba franceză, a activat între 1975-2014 ca profesor al Liceului “Miron Cristea” din Subcetate, dar și ca director în perioada 1982-1986; este președintele Asociației Culturale “Dobreanu”, membru al Rețelei colecționarilor și muzeelor etnografice sătești particulare din România. Pasiunea pentru folclor și cultura tradițională a zonei Mureșului Superior s-a materializat în timp în numeroase articole și studii. În 1999, semna alături de Vasile Dobreanu, prima carte: “Subcetate-Mureș. File de monografie”. Au urmat și alte volume dedicate localității, liceului din Subcetate, mai multor personalități locale, cusăturilor și țesăturilor artistice din zonă, reverberând împreună într-un adevărat „cântec al obârșiei”.

    Florina Matei, interpretă de muzică populară, este cercetător al folclorului tradițional din zona Toplița, autor de articole, studii de specialitate și a unei lucrări de doctarat în domeniul menționat. Este profesor de muzică la Colegiul de Muzică „Sigismund Toduță” din Cluj-Napoca.

    Ana Ursache Cojan, prof. univ. dr., traducător, de origine din Voinești, Covasna, a studiat la Facultatea de Filologie din București, secția Limbi clasice. A fost repartizată prin ordin ministerial direct în învățământul superior, la Universitatea A.I. Cuza din Iași, unde a predat cursuri de limbă și civilizație latină și greacă.

 

    Evident, lista rămâne deschisă, iar ordinea în prezentarea anterioară e aleatorie. La mulți ani tuturor femeilor, la mulți ani acelora ce ne inspiră prin puterea exemplului, prin aspirația și reușita lor de a străluci și de a performa.

💓💛💜 

Grație, frumusețe și culoare în 8 portrete feminine iconice 

din istoria picturii

 
    Prin intermediul reprezentării artistice, unele femei au avut privilegiul de a străbate secole, iar dovada frumuseții lor o găsim azi în cele mai mari muzee de artă ale lumii. Sunt la fel de vii și acum pentru că printre subiectele preferate de pictori s-a aflat mereu și portretul feminin. Pentru unii artiști, marea capodoperă, cu care îi cunoaște toată lumea, a fost un astfel de portret. În continuare, prezentate succint, sunt 8 dintre cele mai cunoscute reprezentări feminine din diferite etape ale istoriei artei.
 
    Pictată de Leonardo da Vinci, între 1503-1506, în ulei pe lemn de plop, conform lui Giorgio Vasari, capodopera renascentistă „Mona Lisa” (Gioconda) este azi una dintre atracțiile principale de la Muzeul Louvre din Paris. Se pare că Vasari a dat ulterior și titlul tabloului. Cea mai cunoscută pictură din lume o redă pe Lisa del Giocondo, soția unui negustor din Florența, într-un portret clasic specific perioadei. Se pare că în 1516, când s-a mutat în Franța, la invitația regelui Francisc I, Leonardo a luat cu el zeci de caiete de notițe și un singur tablou, Mona Lisa. Tabloul are o istorie proprie, din care nu se cunosc cert toate detaliile. A fost posedat pe rând de Francisc I, apoi de Ludovic al XIV-lea, expus la Versailles, în Cabinetul Regelui. În perioada aceea au apărut și multiple copii ale lucrării, atât de bine realizate încat unele i-au fost atribuite lui Leonardo. După Revoluția Franceză ajunge la Louvre. A fost și în posesia lui Napoleon Bonaparte, care l-a luat în Palatul Tuileries. Din anul 1804 a fost expus în noul muzeu Louvre. Tabloul este expus și azi cu explicația “Portretul Lisei Gherardini, soția lui Francesco del Giocondo”. În 1911, tabloul a fost furat de un italian care a vrut s-o ducă înapoi în țara de origine, fiind recuperat doi ani mai târziu. În timpul celui de-al doilea razboi mondial, alături de alte opere valoroase, a circulat frecvent, ajungând în final la Castelul Saint-Ceré. În 1945, Mona Lisa se întoarce la Paris. Recent a fost ținta unui atac din partea unui grup de activiști ai mediului, chiar în Louvre, dar fiind protejat de sticlă, nu a suferit daune.

    „Persefona” (Proserpine) este opera maestrului Dante Gabriel Rossetti, realizată în stil prerafaelit în anul 1874 și expusă la Muzeul Tate din Londra. Artistul a lucrat opt versiuni ale lucrării. Persefona este zeița florilor și a lumii vegetale din mitologia greacă. Proserpina fiind numele latin al aceleiași zeițe, e prezentă și în imaginarul mitologic roman. Ea dispare toamna și revine primăvara. Toamna coboară în Hades, Ținutul întunecat al umbrelor, iar vegetația dispare odată cu ea. Fructul de rodie este atributul ei. În tablou este reprezentată zeița florilor, un ideal prerafaelit, curent artistic care reia modelele picturale anterioare lui Rafael, redând pictural personaje grațioase care trăiesc într-o lume a reveriei.
Culoarea predominantă este verdele închis, care ne duce cu gândul la Lumea umbrelor lui Hades. Tabloul este impregnat de simboluri. Iedera care apare în partea stângă reprezintă amintirile zeiței și dorința ei de a reveni în lumea pământeană. Persefona este stăpână peste simțul mirosului, însușire evidențiată simbolic prin lampa pentru uleiuri aromate inclusă în pictură. 

    „Madonna del Prato” sau ”Madonna pe pajiște” este opera maestrului italian Rafael Sanzio, realizată în anul 1506. Rafael este considerat pictorul Madonelor suave, iar imaginea dată de el Fecioarei, a fost adoptată apoi de generații întregi, la fel ca imaginea Creatorului imaginată de Michelangelo. Tabloul propune privitorului o compoziție piramidală și folosește tehnica clarobscurului, un amestec de lumini și umbre care adaugă volum și adâncime personajelor de pe suprafața pânzei. Conturul chipurilor și naturalețea lor, umbrele delicate, volumul corpului acoperit de o mantie suplă, gestul tandru și ferm al brațelor care îl susțin pe pruncul Isus, contribuie la o impresie de echilibru perfect. 

    “Nașterea lui Venus” e capodopera lui Sandro Botticelli, lucrată între 1484-1486, în tempera. Model i-a fost Simonetta Vespucci, mare frumusețe din Florența renascentistă, soția lui Marco Vespucci și rudă a lui Amerigo Vespucci, cel care a dat numele Americii. Pictura o reprezintă pe zeița iubirii din Grecia Antică, Venus. Este o reprezentare a transformării și dualitatii, o reprezentare a lui Venus în chip pământesc și ca zeiță, în același timp. Din pacate, Simonetta s-a stins din viață la doar 23 de ani. Se crede că, după tragedie, aceasta a rămas modelul său preferat, fiind apoi pictată din memorie, în toate operele ce le înfățișează pe Fecioara Maria și pe Venus.

    “Fata cu cercel de perlă”, supranumită “Mona Lisa Nordului”, e considerată marea capodoperă a maestrului din Delft Jan Vermeer. Portretul (datat c.1665, ulei pe pânză) se află la Muzeul Mauritshuis din Haga. Este foarte cunoscut, controversat și învăluit în mister datorită privirii și expresiei, ce nu le mai întâlnim în alte picture de Vermeer.
    Fata din tablou este pictată pe un fundal negru, fapt care îi conferă un intens efect tridimensional. Personajul feminin are o privire pătrunzătoare. Turbanul albastru creează un contrast interesant cu materialul galben. Vermeer a folosit culori simple pentru acest tablou, cu puține tonuri, culori deschise pe fundal negru, o combinație de mare efect vizual, ce pune în valoare chipul și privirea fetei. Misterul care înconjoară acest tablou a inspirat o carte, scrisă de Tracy Chevalier, și ulterior, pe baza cărții, un film cu același nume, în 2003. Colin Firth îi dă viață lui Vermeer. 

    „Tânără femeie în verde”, în stil Art Deco, e lucrată în ulei pe placaj și o găsim la Musee National d’Art Moderne / Centre Pompidou, Paris. Este o pictură realizată în 1929 de poloneza Tamara de Lempicka, care a realizat multe portrete a unor celebrități contemporane, devenind astfel o artistă a starurilor. Femeia înfățișată în tablou are un aer sofisticat, pare o aristocrată reprezentată într-un peisaj urban, iar pictorița subliniază subtil adierea vântului prin conturarea cutelor rochiei și gestul prin care frumoasa tânără își ține pălăria pentru a nu fi suflată de vânt.

    “Portretul Adelei Bloch-Bauer I” a fost pictat în “faza de aur” a marelui pictor austric Gustav Klimt, în 1907, devenind cea mai reprezentativă lucrare a sa din acea perioadă. La pictura în ulei, artistul a adăugat foiță de aur și argint. Modelul a fost soția unui bogat bancher și deținator al unei fabrici de zahar, Ferdinand Bloch-Bauer. Portretul a fost furat de naziști în 1941. În 1999, nepoata lui Adele, Marian Altmann, a început o luptă legală care a durat 7 ani, pentru recâștigarea tabloului. În 2006 tabloul a revenit familiei și la scurt timp a fost vândut, devenind la acea vreme cel mai scump tablou vândut vreodată (135 milioane de dolari). Povestea a inspirat filmul “Woman in gold” (2015).

    “Marilyn Diptych” este o operă monumentală a lui Andy Warhol, atât prin dimensiuni (205.44 cm x 289.56 cm), cât și prin importanța câștigată în arta secolului XX. Artistul i-a dedicat artistei mai multe portrete colorate, toate după aceeași fotografie, acest diptic fiind cel mai important. Lucrarea, realizată în 1962, cu acrilice pe pânză în stil Pop Art, a apărut la câteva săptămâni după moartea actriței. Fotografia după care a lucrat Warhol este din materialul de promovare al filmului Niagara din 1953, în care actrița a fost rol principal. Astfel, Warhol transformă fotografia într-un icon. Opera e compusă dintr-o serie de 50 de portrete, 25 în partea stângă, 5 rânduri a câte 5 portrete, viu colorate, și 25 în partea dreaptă, tot 5 câte 5, în alb-negru, cu efect de estompare. Criticii cred că acest contrast dintre culorile vii și reprezentările alb-negru sugerează trecerea către moarte a artistei. Opera este un omagiu adus actriței, dar și un gest de venerare a frumuseții ei. 

Tradiții și obiceiuri românești: Dragobetele, Mărțișorul, Ghiocelul - Cosmina Marcela Oltean

 MĂRȚIȘORUL, un element de patrimoniu cultural imaterial din lista UNESCO

Vechi obicei răspândit pe tot teritoriul României, “Mărţişorul” a fost și este practicat şi în alte zone sud-est europene. În forma actuală, mărțișorul este un obiect de podoabă ce se oferă în dar, în prima zi a lunii martie, lună de la care împrumută și numele, lună care la rândul ei și-a primit numele de la Mars, zeul războiului. Mărțișorul, așa cum îl știm mai recent, e un obiect miniatural (amuletă), prins cu un șnur realizat din două fire de mătase, unul roșu și unul alb, răsucite și cu ciucuri la capete.
Primele obiecte ataşate şnurului alb-roşu au apărut în secolul XIX și au fost monede din metal, aur sau argint. Acestea au fost înlocuite cu diverse tipuri de podoabe artizanale, de obicei din argint, şi mult mai târziu au apărut mărţişoarele din lemn şi textile (cânepă). Azi vorbim de o și mai mare varietate de materiale folosite la confecționarea obiectul atașat șnurului, iar ca obiecte-simbol sunt preferate trifoiul și potcoava, asociate cu norocul, ghiocelul și inima.

Element de patrimoniu cultural imaterial, Mărţişorul a fost înscris de UNESCO, în 2017, în Lista Reprezentativă a Patrimoniului Cultural Imaterial al Umanităţii în urma candidaturii unui dosar multinaţional numit “Cultural Practices Associated to the 1st of March”, realizat printr-o colaborare între România, Bulgaria, Macedonia și Republica Moldova.
Mărțișorul în cultura populară. Şnurul bicolor, singurul mărţişor autentic
În satul tradițional din Transilvania, Banat, Maramureș, centrul Munteniei, vestul Olteniei și sudul Dobrogei, luna echinocțiului de primăvară și a Anului nou agrar se numea Mărțișor. Acesta era o reprezentat doar de șnurul bicolor, fără alte accesorii. Se spune că cele mai vechi mărțișoare erau făcute din lână albă și neagră sau albă și albastră și se dădea în dar în ziua din martie în care apărea Luna Nouă. Firul tors înseamnă trecerea timpului și a vieții omului. (după I. Ghinoiu 2020)
Mărţişoarele sunt simboluri ale renaşterii naturii, în lupta ciclică dintre iarnă și primăvară, şi au rol de talismane. Albul semnifică puritate, iar roşul protejează de rele în credinţa populară. „Şnurul este mai important decât obiectul ataşat lui. Acesta este mărţişorul autentic“, spunea Dr.Virgil Niţulescu (manager, Muzeul Național al Țăranului Român).
“Mărţişorului tradiţional i se spunea Marţ, Mărţug sau Mărţiguş și era o amuletă alcătuită dintr-un bănuţ de argint, prin care trece şnurul ale cărui culori simbolizează: albul - puritatea începutului, roşul, atribut al vitalităţii - sănătate, frumuseţe sau iubire, dar şi victoria soarelui asupra frigului, care marchează renaşterea naturii. În credinţa populară, Mărţişorul are o funcţie magică, protectoare într-un prag temporal important - primăvara şi o funcţie festivă, care marchează o dată importantă din calendarul popular, căci el este supranumit Cap de primăvară”. (INP)
Mărțișoarele erau lucrate în casă, de femei și fete, și se purtau la gât, la mână, la pălărie și mai rar, la piept. Inițial, acesta era perceput ca o amuletă ce trebuia să-l apere pe purtător de “forțe malefice și întruchipări ale duhului iernii care încerca să împiedice instaurarea primăverii. Această protecție era dată de firul roșu” (I.Godea 2007).
La aromâni, mățișorul se purta la picior. Prin asocierea celor două elemente cromatice (roșu însemnând viață, căldură, iar alb, absența vieții), mărțișorul reprezintă o luptă pentru viață, pentru regenerare și un nou început. Fetele îl purtau pentru a fi frumoase, iar din dorința de a avea fața curată, adăugau șnurului un bănuț de argint. Despre monedele cu rol de mărțișor se știa că atrag bogăția, dar și că pot exorciza demonii păgubitori pentru sănătatea omului. Mărțișorul se purta doar în momentul în care iarna era considerată învinsă. (I.Godea 2007)
Astfel, în funcție de zonă, ziua mărțișorului se stabilea fie la 9 martie, fie la Bunavestire, la Florii, atunci când apăreau primele păsări călătoare sau când înfloreau vișinii și caișii. Șnurul se lega de ramurile pomilor fructiferi, pentru ca aceștia să rodească. În unele zone din Moldova, șnurul se lega de tufe de trandafiri albi sau roșii și se cumpărau produse albe și roșii (pâine, caș, vin). În Bucovina, șnurul alb cu roșu era păstrat tot anul pentru a feri purtătorul de deochi. (I.Godea 2007)
Oamenii din Transilvania agățau mărțișorul la uși, la ferestre sau de coarnele animalelor pentru a speria duhurile rele. În Bihor, oamenii se spălau cu apă de ploaie pe 1 martie pentru a-și înfrumuseța și însănătoși trupul, iar în Banat fetele tinere credeau că vor fi iubite dacă se spală cu zăpadă.
Știm despre mărțișor că e prezent și în cultura altor popoare din sud-estul Europei, cum sunt bulgarii, sârbii și grecii, care îl contextualizează în mod similar poporului român. Mărţişorul este o tradiţie de primãvarã transmisã încã din Antichitate. “În Roma antică, Anul Nou se celebra pe 1 Martie, până în anul 153 î.Hr., putem atribui primei zile de primăvară semnificaţia de început al calendarului moştenit din tradiţia europeană” (Ioana Ruxandra Fruntelată, Institutul de Etnografie şi Folclor „Constantin Brăiloiu”, Academia Română). În alte contexte, spunem Mărțișor când ne referim la ziua de 1 martie, ziua Dochiei, la luna martie în întregime sau la ramurile de salcie primite de la biserică în ziua de Florii.
Toate aceste tradiții și obiceiuri au conturat în timp și câteva legende ale marțișorului, care încearcă explicarea originii obiceiului prin basme și personificări, acestea fiind: “Tânărul care a salvat Soarele”, “Baba Dochia”, “Lupta Primăverii cu Iarna”, “Fratele și sora hanului” (basm bulgăresc), “Femeia și bărbatul”.
Păstrarea şi transmiterea obiceiului de a dărui şi primi acest simbol al sosirii primăverii este încurajată an de an și de instituțiile de cultură prin activități de învăţare informală, în ateliere de creaţie, în cercuri şi programe şcolare. 
 
Referințe: Ioan Godea 2007, Dicționar Etnologic Român, Ed. Etnologică, p.459-460;
Ion Ghinoiu 2020, Calendarul țăranului român. Zile și mituri, Ed. Univers Enciclopedic Gold, p.86; Institutul Național al Patrimoniului, https://patrimoniu.ro/utile/item/421-1-martie-martisor; Ioana-Ruxandra Fruntelată, Institutul de Etnografie şi Folclor „Constantin Brăiloiu”, Academia Română; Adevarul.ro, citat Dr. Virgil Niţulescu, https://adevarul.ro/stil-de-viata/martisorul-o-traditie-pe-cale-de-disparitie-1414116.html

Mărțișor realizat de Vasile Hurubă în anii 1960-70

💓💛💙

GHIOCELUL, “prima floare de pe pământ”

 Ghioceii simbolizează speranţa, prietenia, inocenţa, puritatea, alinarea și smerenia. Răspândit mai ales în Europa și Asia, există varietăți ale plantei care înfloresc din ianuarie până în martie. Cunoscut sub mai multe denumiri, ghiocelul a fost numit oficial Galanthus în 1753, de către botanistul suedez Carl Linnaeus. Ghioceii (în limba greacă: gala - lapte, anthos - floare; “floare albă ca laptele”) sunt plante bulboase din familia Amaryllidaceae, ce se împart în peste o sută de specii, dar nu au varietate cromatică precum alte flori, ei sunt doar albi, iar cel mai des întâlnit este Galanthus nivalis, ghiocelul comun.

 Primul semn de viață la granița dintre iarnă și primăvară

În ţara noastră există o rezervaţie unică de ghiocei – Galathus plicatus, în nordul Dobrogei, mai precis în Podişul Babadag, Cerna şi Măcin. Galathus plicatus este o specie protejată atât la nivel naţional cât şi european. Ghioceii răsar de multe ori înainte de topirea zăpezii şi rezistă foarte bine la temperaturile scăzute, lucru greu explicabil având în vedere fragilitatea acestor flori. Animalele sălbatice evită florile de ghiocel, nu le consumă niciodată și se știe faptul că bulbii conțin substanțe otrăvitoare atât pentru animale cât și pentru om. Dar ghioceii au și puteri tămăduitoare. Una din substanţele pe care o conţin, numită galantamină, pare să fie una din căile naturale prin care poate fi prevenită şi chiar tratată teribila maladie Alzheimer şi demenţa senilă. Studii făcute până acum au dovedit acest lucru, iar cercetările continuă.

 Legende populare asociate ghiocelului

 Tot din tradiția populară aflăm și legenda gingașei flori albe, devenită simbol al primăverii - ghiocelul. Una dintre legende vorbește despre un bărbat văduv cu opt copii, alungați de mama vitregă după ce tatăl se recăsătorește. De supărare, cei opt copii se transformă în opt specii diferite de flori. Tatăl pleacă în căutarea lor, dar nu-i găsește, iar în final ia și el forma unui ghiocel. (I. Ghinoiu 2020)

    O altă legendă vorbește despre cum și-a primit iarna culoarea albă. Aceasta povestește despre cum fiecare lucru pe pământ a primit propria culoare, iar când a venit rândul iernii, Dumnezeu a lăsat-o să-și aleagă singură culoarea. Iarna a încercat să împrumute o culoare de la iarbă, de la trandafir, apoi de la viorea și floarea-soarelui, dar toate au refuzat-o pe rând. Supărată, iarna a ajuns la ghiocel, căruia i-a împărtășit necazul ei, iar ghiocelul, înduioșat, s-a oferit să-i împrumute culoarea sa, pe care s-o împartă. “De atunci iarna poartă veșmântul alb ca al ghiocelului și drept recompensă, zăpada îl lasă să-și scoată căpșorul afară, de cum începe să se arate primăvara”. (Legendele florei 1994)

    Mulți cred că e de bun augur să cultive în propriile grădini aceste flori albe. Se crede că o gospodărie în care sunt ghiocei este ferită de boli. Se mai spune despre ghiocel că este prima floare de pe pământ. Conform unei vechi legende, atunci când Adam şi Eva au fost alungaţi din Rai era iarna, iar pământul era acoperit cu un strat gros de zăpadă. Pe măsură ce înainta prin zăpadă, Eva a început să îngheţe şi să plângă, amintindu-şi de frumuseţile din Grădina Paradisului. Atunci, din zăpada atinsă de lacrimile ei, au răsărit ghioceii.

Cosmina Marcela OLTEAN (MNCR)

Mihăiță SILIVESTRU (Muzeul Satului Topolog, Tulcea)

 

Video, sursa net.

💓💛💙

  DRAGOBETELE, personificare mitică a iubirii în cultura populară

 Ziua de 24 februarie e cunoscută în popor ca dată de celebrare a obiceiului numit Dragobete. La aceeași dată, Biserica creștină sărbătorește aflarea capului Sf. Ioan Botezătorul. Tradiția populară ne învață că Dragobete este un zeu autohton al dragostei și al bunei dispoziții, celebrat la final de februarie sau început de martie, în funcție de zona etnografică. El era  un tânăr zeu, echivalent al unor divinități antice ale dragostei precum Osiris, Adonis, Eros și Cupidon sau Năvalnicul din mitologia românească. (după I. Ghinoiu 2020)

    În diferite zone etnografice, poartă diverse denumiri precum Dragomir, Iovan, Iorgovan sau Cap de primăvară. Mitologia populară ni-l prezintă ca fiu al Dochiei, dar total opus ei. Astfel, spre deosebire de Dochia, Dragobete semnifică binele, iubirea, pozitivismul și este patron al păsărilor care primăvara se adună în cârduri, își caută perechea și își construiesc cuiburi. La fel fac și tinerii din sate, care în această zi se adună în poieni sau pe lângă păduri, îmbrăcați de sărbătoare și pleacă la cules de flori de primăvară. Acolo ei fac și un foc mare, pentru a se încălzi. La întoarcere, cei care se plac se sărută, iar gestul e interpretat ca o declarație publică ce va anunța nunta în toamna aceluiași an. (I. Godea 2007)

    În această zi, fetele strâng zăpadă dintr-o poiană curată, iar apa rezultată din neaua topită o păstrează tot anul, spălându-se cu ea atunci când vor să fie mai frumoase. Se spune că zăpada trimisă de Dragobete, numită “neaua zânelor”, poate păstra și chiar spori frumusețea cuiva pentru că e trimisă pe pământ de zâne și apare din zâmbetul lor. (I. Godea 2007)
    Cu ocazia zilei de Dragobete, bătrânii satului acordau o îngrijire specială animalelor din ogradă. Sacrificarea animalelor este interzisă în această zi.
    Mai mulți specialiști au încercat să stabilească originile termenului. Astfel, Dragobete are cel mai probabil origini slave (drag), susține Nicolae Constantinescu, etnolog la Universitatea din București, care spune că nu există atestări documentare mai vechi de secolul XIX, în acest sens. Lingvistul Lazăr Șăineanu propune analogia cu „dragu-bete”, sufixul „-bete” fiind folosit în zonele din Oltenia, semnificând „adunare, mulțime”. Al.Ciorănescu propune ca etimon cuvântul sârb „drugobrat” ce s-ar traduce „cumnat”. “Micul dicționar academic” atestă folosirea termenului încă din 1774.

 

Compartiment Etnografie și Artă românească,

 Cosmina M. Oltean, mncr.ro

Foto, discover-romania.ro, gds.ro

    Referințe: 

Ioan Godea 2007, Dicționar Etnologic Român, Ed. Etnologică, p.291-29;

Ion Ghinoiu 2020, Calendarul țăranului român. Zile și mituri, Ed. Univers Enciclopedic Gold, p.74-75.

💓💛💙 

 FOTOGRAFII DIN ALBUMUL

„SUBCETATE - UN SECOL DE ISTORIE ÎN IMAGINI”, 2013 (Autori: DOINA DOBREANU și VASILE DOBREANU)