Sărbătoarea Crăciunului și Bradul de Crăciun - Cosmina Marcela Oltean

    

Regele Carol I și familia regală

                    MOTO:

COLINDUL DE-AJUN!

                de Ionel Simota 

 

E cald în case și miroase-a brad,

A mere coapte și a cozonac,

A mâini făuritoare de colac,

Iar în colindători, colinde ard…

 

Peste ce-a fost ninsorile s-au pus,

Copiii râd, se-mpiedică-n cărare,

Și pentru noi, acum, în fiecare,

E noaptea-n care s-a născut Iisus…

 

E Sfânt Crăciunul, ni se face dor

De cei ce nu-s, de cei ce or să vină,

Aprindem în colaci lumină

Și busuioc așternem în pridvor…

 

Apoi ne facem veghe până-n zori

Și ne-șezăm cuminți la sfânta masă,

Să fim aici, când Dumnezeu prin casă

Va trece să ne-aducă flori…

 

Dă, Doamne, pace, noi nu vrem comori! 

 

 1. Bradul și sărbătoarea Crăciunului în spațiul rural

 

    “Crăciun”, zeul solar de origine indo-europeană, era specific teritoriilor locuite de geto-daci, strămoșii autohtoni ai românilor. Peste sărbătoarea dedicată zeului, creștinismul a suprapus ulterior Nașterea Domnului. Sărbătoarea Crăciunului a fost adoptată și integrată în comportamentul social (în case și în spațiul public) în moduri și momente diferite din istorie, în funcție de țară și regiuni. Crăciunul sau Nașterea Domnului, așa cum toți știm, este sărbătoarea creștină celebrată la 25 decembrie (în calendarul gregorian) sau 7 ianuarie (în calendarul iulian) în fiecare an, făcând parte din cele 12 sărbători domnești (praznice împărătești) ale Bisericilor bizantine.

    Data oficială a Crăciunului a fost stabilită prima oară pe 25 decembrie în anul 336, la Roma, de către episcopul Papa Iuliu I. Conform tradiției, împodobirea pomului de Crăciun trebuie să aibă loc în noaptea 24 spre 25 decembrie. Bradul împodobit trebuie păstrat până la Sfântul Ion, pe 7 ianuarie, pentru prosperitate.

    Împodobitul bradului face parte din tradiţiile sărbătorilor de iarnă încă de dinainte de Hristos. Sărbătoarea se numea Saturnalia, fiind marcată de romani la solstițiul de iarnă, în onoarea lui Saturn, zeul agriculturii. 

    Bradul este văzut ca un arbore sfânt pentru că vârful său se îndreaptă către cer, iar ramurile îi rămân permanent verzi, făcând trimitere la viaţa veşnică.

    Bradul, dar și obiceiul cadourilor, au apărut în spațiul românesc abia în urmă cu 157 de ani, datorită regelui Carol I. Consemnări de-a lungul timpului arată că, mai ales la sat, oamenii aveau alte obiceiuri și preocupări, legate în sprimul rând de aspectele religioase ale vieții, în preajma sărbătoririi Crăciunului.

    Săptămâna de dinaintea Crăciunului era marcată de o muncă susținută pentru a pregăti gospodăria de sărbătoare. Cealaltă preopcuparea era legată de curățenia spirituală a fiecăruia. 

    “Sărbătoarea încărcată de tradiţii şi simboluri este însoţită de mireasma proaspătă a cetinei de conifere, bradul devenind cel mai important pom în ritualul de Crăciun. Legenda spune că, odinioară, toţi copacii îşi păstrau frunzele la venirea iernii. Dintre aceştia, numai bradul a rămas, până în prezent, verde la venirea anotimpului rece.” - prof.univ. Constantin Milică (Universitatea de Ştiințe Agricole şi Medicină Veterinară (USAMV), Iași) - ziarulmetropolis.ro 

    Cândva, în unele sate exista “obiceiul butucului de Crăciun, azi dispărut, dar atestat încă de la romani, care presupunea că un trunchi de brad tăiat (jertfit) era ars pe vatră în noaptea de 24 spre 25 decembrie, pentru a simboliza moartea şi renaşterea divinităţii. Un alt obicei moştenit de pe vremea dacilor era cultul pentru brad, pe care îl mai găsim şi astăzi în unele zone ale ţării. Bradul era tăiat la nuntă sau la înmormântare. Ritualurile legate de serbările Crăciunului diferă, de la o zonă la alta, în funcţie de tradiţiile moştenite din generaţie în generaţie”, mai nota prof.univ. Constantin Milică (ziarulmetropolis.ro ).

    Bradul se încărca cu mere, nuci, dulciuri, apoi și cu figurine, jucării, conuri aurite, globuri din sticlă, beteală, panglici colorate și ghirlande.

    Prezent în toate momentele vieţii

    Bradul era inclus în toate evenimentele importante ale vieţii, de la naştere până la moarte.

    “Într-un obicei tradiţional, copilul primea, la naştere, un brad adus din pădure, care se sădea în grădină. Din acel moment, bradul devenea protector al micuţului şi îl apăra de rele în cursul vieţii. La nuntă exista obiceiul decorării unui brad cu fructe şi hârtii colorate.

    La moartea unui tânăr necăsătorit se mai păstrează şi astăzi ritualul împodobirii unui brad, care se pune pe mormânt, pentru a trece împreună în lumea de apoi.

    Un alt obicei, des întâlnit, consta în punerea unor ramuri de brad la coama casei în construcţie sau la hamurile cailor şi la căruţele care transportau lemnul” - Constantin Milică (ziarulmetropolis.ro) Chiar şi sădit într-o livadă, avea rol de a asigura roade bogate la final de an.

    De asemenea, în arta decorativă populară, motivul bradului este printre cele mai întâlnite, unul dintre simbolurile favorite. În țesături, cusături, broderii, în pictura vaselor ceramice și în sculptura diferitelor tipuri de obiecte.

- - -

    Materialul ilustrativ e alcătuit din fotografii culse anul acesta în cadrul proiectului MNCR - “Fotografia etnografică de familie – mărturie vizuală a civilizației tradiționale” (echipa Florina Bănică, Cosmina M. Oltean)

 Fotografie de familie din comuna Subcetate, Harghita, datată “A doua zi de Crăciun, 1964”

Fotografie de Crăciun, 1970, în Balș, județul Olt

Fotografie de Crăciun, Subcetate 1960

Fotografie de familie din comuna Subcetate, Harghita, datată “A doua zi de Crăciun, 1964”

(surse: Ioan Godea - Dicționar etnologic român;

radioromaniacultural.ro, timpul.md,

ziarullumina.ro, ziarulmetropolis.ro)

    

    2. Primul brad de Crăciun din România și primele baluri de Anul Nou

    Tradiția bradului de Crăciun, veche de vreo 500 de ani în Europa, a fost adusă în România de către Regele Carol I, în urmă cu mai bine de 150 de ani.

Regele Carol I și familia regală

     Mulți nobili au preluat apoi obiceiul. La fel ca toți cei care aveau privilegiul de a călători în alte țări, unde au putut să observe acest obicei. Astfel, bradul de Crăciun a devenit o tradiție întâi printre familiile bogate. Cu timpul, a fost preluat de toate clasele sociale și a fost adus și în spațiul public.

    Dar cât de departe în timp putem plasa începutul tradiției împodobirii bradului? Știm că prima atestare documentară a unui brad de Crăciun apare în orașele Tallinn din Estonia (în 1441) și Riga din Letonia (în 1510). Ulterior, tradiția a intrat și în cultura altor popoare. În piața din Riga există o plăcuță gravată cu nota “Primul brad de Anul Nou în Riga în 1510”.

   În 1605 a fost înălțat primul brad de Crăciun într-un spațiu public: piața Strasbourg, fiind împodobit cu mere roșii. Demult, exista și obiceiul bradului atârnat de tavan, cu vârful în jos, asemeni unui candelabru.

    În anul 1866, în Palatul Regal de pe Calea Victoriei din București se împodobea primul brad de Crăciun din România. Obiceiul împodobirii bradului era așadar un obicei al nobilimii. Bradul se decora cu fructe, dulciuri, ormanente din hârtie și eventual beteală din argint, de creație germană. De altfel, la mijlocul secolului al XVI-lea, apar în Germania primele târguri specializate în vânzarea de cadouri și ornamente pentru bradul de Crăciun.

    Ca alternativă la lumânările folosite până atunci pentru iluminare, Edward Johnson, asociatul lui Thomas Edison, inventează în 1882 prima instalație cu beculețe colorate, cu care își decorează bradul, atrăgând atenția comunității din New York.

litografie cu brad de Crăciun

1882, Primul brad cu instalație electrică

    Balul de Anul nou

    Tot sub domnia regelui Carol, primul bal al anului începe să se dea în noaptea de Anul Nou. Și nu era un bal select, pentru că regele îi invita mereu și pe slujitorii și furnizorii Curţii.

    Însă la balul de 1 ianuarie participau doar membrii guvernului, reprezentanţi ai statelor străine și ofiţeri ai garnizoanei, protocolul fiind asemeni celui de la palatul din Berlin. Activitățile principale erau dansul şi jocul de cărţi. Regele se întreţinea invitaţii de seamă, iar regina cu soțiile și fiicele lor.

    Câteva curiozități asociate Crăciunului

    Se pare că prima felicitare de Crăciun din lume a fost tipărită în 1846, la Londra, iar celebrul costum roșu al lui Moș Crăciun a fost creat de caricaturistul Thomas Nast, în 1860.

    În Canada există o adresă oficială a lui Moș Crăciun, unde copiii trimit scrisorile. Adresa apărea oficial în 1983, după ce ani la rând poșta locală a primit mii de scrisori adresate Moșului, iar angajații oficiului au deprins obiceiul de a răspunde în numele Moșului, spre bucuria celor mici.

    Acadelele în formă de baston, cu alb și roșu, au apărut în secolul XIX, ideea aparținând unui cofetar din statul Indiana (SUA).

    Din anul 1930 se răspândește obiceiul brazilor de mari dimensiuni, împodobiți și amplasați în locuri publice.

    Bradul din Rockefeller Center New York a fost împodobit prima dată în 1931 și are în general aproximativ 30 m înălţime. În zilele noastre, bradul din centrul New York-ului este decorat cu peste 30.000 de beculeţe şi o stea Swarowski.

    În Finlanda şi Suedia, cele 12 zile dinaintea Crăciunului sunt zilele păcii şi ale dreptăţii. Din acest motiv, infracțiunile săvârșite în această perioadă se pedepsesc mai aspru decât în restul anului.

(surse - radioromaniacultural.ro, timpul.md)

----------------------------------------------------------------------

https://asociatiaculturaladobreanu.blogspot.com/2023/12/magia-craciunului-traita-simplu-si.html

La balul de Revelion 1957-1958, organizat pentru profesori si elevii de liceu în sala de sport a Liceului din Subcetate

Director Alexandru Conțiu

Dr. Nicolae Bucur, IMAGOLOGIE. Fotografia din spaţiul real în cel virtual. Cu fotografia din spațiul virtual în cel real

                      1. Fotografia din spaţiul real în cel virtual

 Lucian  Ionică, Imaginea vizuală  -  Aspecte teoretice, Ed. Marinescu, Timişoara, 2000

Imagologie – Rădăcinile  Imago  şi  Icono au fost deja  „adjudecate” de alte noţiuni.

Imagologia trimite la două accepţiuni:

1. – studiul reprezentărilor pe care popoarele sau comunităţile şi le fac despre ele însele sau despe alte popoare sau comunităţi, şi apoi, (2) parte a comparisticii literare ce studiază calităţile atribuite unei literaturi de către comentatori situaţi în afara ei.  (Dyserinek, 1986, p.205).

Iconografia desemnează disciplina care studiază şi descrie operele de artă plastică. Iconologia este disciplina care studiază atributele caracteristice ale zeităţilor unei mitologii, sau mai general, reprezintă studiul elementelor simbolice din reprezentările vizuale ( A se vedea Panofsky, 1980, p.57 ). 

    Este imaginea doar un instrument auxiliar al cunoaşterii sau este ceva mai mult, să zicem o formă distinctă a ei ?

   Care ar fi temeiurile care ar îngădui să se vorbească despre cunoaştere prin imagine. Care ar fi slăbiciunile şi limitele ei ? Ce ar trebui să se înţeleagă printr-un asemenea concept ?

    Imagini artistice   -   Imagini tehnice utilitare   >  Între cele două e greu să se facă departajare.

    În privinţa unei imagini vizuale se pot spune două lucruri distincte: dacă intenţia, respectiv finalitatea, autorului ei a fost sau nu de natură artistică şi, al doilea, dacă, indiferent de finalitatea ei, imaginea are sau nu valoare estetică.

    Astfel se constată, pe de o parte, că există imagini tehnic – utilitare care sunt frumoase şi pot fi contemplate estetic, iar pe de altă parte, imagini ce s-ar fi dorit opere de artă, dar care constituie lamentabile eşecuri, precum cele subsumabile noţiunii de kitsch.

    Astăzi omul este asaltat din toate părţile prin ochi, prin semne prescurtate, care cer o interpretare rapidă. Oamenii comunică între ei prin privire. Cunoaşterea imaginilor, a originii, a legilor lor este  una din cheile timpului nostru  ( Pierre Francastel, 1972, p.66).

    Să reţinem că de-a lungul istoriei ( şi preistoriei) imaginea vizuală a fost prezentă constant, cu valoare religioasă, artistică şi tehnică. Picturiile cu subiecte biblice au avut, printe altele, rol didactic, iar chipul împăraţilor romani de pe monedele emise de ei au jucat, de multe ori, un rol politic – monezile constituind unul dintre primele mijloace de comunicare în masă.  

    Reconsiderarea valenţelor cognitive şi comunicaţionale pe care le are imaginea vizuală nu se face în detrimentul cuvântului, ci doar în sensul complementarităţii lor.

      Pentru a fiinţa, imaginea are nevoie de un suport, de o materie pe sau în care se produce, dar de care se deosebeşte. Pictorii nu imită  Ideea ( abstracţiile), ci obiectele  confecţionate de om – limitare ce vine în contradicţie cu posibilitatea. Pictura imită lucrurile „ În felul în care sunt, sau în felul în care ele par ?” ; „Este o imitaţie a adevărului, sau a unei iluzii ?”

    Platon arată că imaginea nu poate surprinde decât aparenta lucrului.

 2. Cu fotografia din spațiul virtual în cel real

     Simbolurile au rolul de a face tangibile entităţile impalpabile. 

    Gândurile omului se ridică la înălţime şi trece dincolo de aparenţă, în lumea lucrurilor subtile şi fără formă. Pentru asta a fost născocită icoana, ea „scoate la iveală şi arată ceea ce este ascuns” ( Damaschin, 1937, p113). Damaschin distinge şase feluri de icoane:

    Cea naturală ( p.113)

    Al doilea gen al icoanelor „ este gândirea, care există în Dumnezeu, despre lucrurile de veci, care este totdeauna acelaşi” ( p.114). Idee platonică! Omul ca icoană a lui Dumnezeu, fiind făcut „după chipul şi asemănarea” sa.

    Genul de icoane – cele prin care se atribuie forme, figuri şi chipuri celor nevăzute  şi necorporale. Este singura cale de care se poate sluji mintea „slabă” a omului.Această atribuire este limitată, chiar interzisă în privinţa Divinului (p.109). Acest fel de icoană cuprinde pe acelea „ care înfăţişează şi schiţează mai dinainte cele viitoare” ( p.116).

    Genul acesta este acel care are drept scop amintirea faptelor trecute. „ Nu mă închin icoanei ca lui Dumnezeu, ci prin icoană şi prin sfinţi aduc închinăciune şi cinste lui Dumnezeu”  (p.119). Imaginea are un rol mediator, ea uneşte sufletul omului cu tărâmul transcendent.

   Noţiunea de icoană cuprinde în extensiunea ei trei lucruri distincte: naraţiunea pilduitoare, imaginea plastic figurativă şi obiectul cu valoare simbolică.

    Pentru Damaschin, icoana este, în acelaşi timp şi în mod egal, fără deosebire, şi pictură, şi legendă şi obiect simbol.

   Mircea Eliade foloseşte grupul de noţiuni: simbol, mit, imagine, ce se suprapun.

           Imagine, comunicare, cunoaştere

     Oamenii au la dispoziţie pentru a se înţelege, indiferent de limba pe care o folosesc, raţiunea. Este o pierdere imensă să renunţe la raţiune, fie şi numai într-o discuţie, să recazi în animalitate.

     Fotografiile de factură jurnalistică sunt în primul rând documente, rostul lor este să arate când şi unde s-a petrecut un lucru important. Aceste imagini de presă oferă şi o viziune asupra lumii, exprimate prin simboluri care, în câteva cazuri, au marcat o generaţie. Forţa lor vine, probabil din caracterul autentic, neregizat, nepremeditat. Există o sinceritate a faptelor şi situaţiilor, care permite unei idei să-şi găsească astfel calea spre a ieşi la lumină. Aceste imagini devin simboluri şi în sensul pe care îl dădea Jung acestui cuvânt, drept cea mai deplină formulare a unui gând în acord cu sensibilitatea momentului. Ne vine în minte ca exemplu imaginea simbol: Fata cu o floare în mână opreşte tancurile...  sau Tricolorul găurit la Revoluţia din 1989...

    Puşca, arma ostaşului care are pe vârful baionetei... floarea !  Există şi expresii simbol însoţite de fotografie: „ Iubiţi-vă pe tunuri !”      Alte aspecte... Zona de trecere dintre „zâmbet” şi „ zâmbet abia schiţat” sau „râs” şi „hohot de râs”, este greu de precizat ;  în situaţiile reale de puţine ori avem dificultăţi în a descifra comportamentul celuilalt.

                          Elemente ale limbajului vizual

    Elaborarea imaginii ca obiect ideal şi a sensurilor ei presupune o îndepărtare de simpla înregistrare mecanică a unor aspecte exterioare ale obiectelor.

  Compoziţia este unul dintre mijolacele cele mai puternic de constituire a sensului imaginii atât în artă, cât şi în comunicarea de tip jurnalistic.

                     Imagine şi cunoaştere

       Cu privire la  relaţia  dintre  vizual  şi  verbal  din  perspectiva comunicării, constatăm existenţa a trei zone:

    1. enunţuri verbale, imposibil sau foarte greu de transpus în imagine;

       2. enunţuri şi informaţii ce pot fi comunicate uşor atât verbal, cât şi vizual – „traducerea” lor reciprocă neridicând probleme;

    3. informaţii şi idei de factură vizuală, foarte greu sau chiar imposibil de tradus în cuvinte. 

       Este acceptată în domeniul esteticului şi al exprimării simbolice.       Relaţia dintre cuvânt şi vizual  nu trebuie pusă în termeni concurenţiali, ci în termenii complementarităţii.

      Nu vom reuşi cu ajutorul vorbelor, decât aproximativ şi metaforic, să descriem fizionomia unei persoane pentru a exprima starea de spirit a ei momentan. Dar  pictorii vor şti să reproducă expresia unei persoane sau alteia într-un portret.

 

 

                 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Dr. N. Bucur, Monologul la MARIN SORESCU. Destăinuire în preziua de Crăciun

1. MONOLOGUL – PROCEDEU LITERAR ŞI ARTISTIC

  „Cărţile nu-s numai izvoare nesecate ale cunoştinţelor omeneşti. Ele sunt strălucite mijloace de mai uşoară trecere prin viaţă”  

(Alexandru Dima, 1905- 1979, istoric literar) 

   Un monolog prezintă trăirile, emoţiile şi gândurile unui personaj. Conflictul interior pe care-l întâmpină cititorul are un mare impact asupra acelui personaj. Deseori personajul prin intermediul monologului îşi găseşte acel refugiu la care tinde spre a-şi deschide propria fiinţă. Spre deosebire de dialog, monologul nu are replici şi nici destinatar. Monologul interior ajută la caracterizarea personajului. Deseori prin monolog personajele se autodescriu ceea ce ne ajută la caracterizarea directă a personajului (Iustinian Moraru).

    Monologul interior sau literar poate reda gândurile, sentimenele etc. unui personaj spre a  le aduce la cunoştinţa cititorului sau spectatorului. Monologul propriu-zis este destinat unui grup de persoane şi poate lua forma unei declaraţii, unei confesiuni sau unei povestiri. Principalele tipuri de monolog narativ ar fi: monologul adresat, monologul interior, fluxul conştiinţei. 

    În dramaturgia modernă, există şi texte construite în întregime pe baza monologului (IONA, PARACLISERUL  de Marin Sorescu). Aici nu e vorba despre monologul dramatic propriu – zis, ci despre o formă mixtă a monologului dialogat. In piesele lui Marin Sorescu  „personajul se divide  în  > voci <  exprimând  fiecare altă nuanţă (deznădejde, teamă, speranţă ), existenţa unicului personaj reunindu-se fără a le confunda timbrul distinct ”.

    Pescarul  IONA vorbeşte cu dublul său lăuntric (monolog interior), întreaga  „acţiune” fiind un solilocviu (monolog) cu profunde implicaţii filosofice. Să nu uităm însă că autorul şi-a alcătuit drama ca un DIALOG  între  IONA şi dublul său, întâlnindu-ne cu tema de tăcere  a   personajului, nevoia de comunicare într-o lume a singurătăţii.   „E tare greu să fii  singur” devine strigăt cu profunde implicaţii metafizice.

    Individul (Iona ) este împins în spaţiul unei singurătăţi absolute de o lege din afara lui, o singurătate voluntară în interiorul unei idei (credinţe) din care eroul nu se grăbeşte să evadeze .

    Conflictul pe care-l propune autorul a fost prezent şi în alte piese ale dramaturgiei universale : omul faţă  în faţă cu moartea.Locul unde a fost închis de destin Iona (în burta  peştelui) nu-i stărneşte panică, nici surprindere întîmplarea intră, s-ar părea, în ordinea  firească a lucrurilor. Marin Sorescu tratează absurdul în maniera cea mai  realist cu putinţă. In această anormalitate „ prizonierul ” îşi vede în continuare de treburile  lui.

    Cea mai importantă este ieşirea  din acest spaţiu  închis. Si în această piesă ne întâlnim cu „ ironia”lui Sorescu, aceasta fiind dealtfel o soluţie de a ieşi din absurd, un mod de a depăşi tragicul.Iona ,ieşit din spaţiul sufocant , descoperă un orizont dominat de alte  obstacole: burţile enorme de peşti...Intelegem că pescarul a intrat în alt cerc şi că Universul este un fel de pâlnie dantească (Dante Aligeri ). Problema esenţială a lui Iona nu este sinuciderea, ci „ dacă mai reuşeşti să ieşi din ceva, odată ce te-ai  născut ”.

    Iona îşi spintecă burta cu cuţitul strigând: „ răzbim noi cumva la lumină ”,lăsând sfârşitul acestei admirabile piese deschis mai multor interpretări. S-ar putea interpreta  că spintecarea pântecului nu-i decât un gest de eliberare în plus, un efort suplimentar de a ieşi dintr-o situaţie fără ieşire, înfrângând un nou cerc, unul din numeroasele cercuri care, negreşit, îl aşteaptă.

    Piesa se încheie la acest punct, lăsând loc jocului liber al speculaţiilor.Textul poate fi citit şi interpretat şi altfel, căci numai în plan simbolic înfigerea unui cuţit în pântece poate fi începutul unei noi aventuri în cercurile interioare ale spiritului.Gestul poate semnifica şi altceva, o ieşire  (o soluţie ) în sens existenţialist, la capătul, totuşi, unui  îndârjit, hotărât efort al eroului de a nu-şi  accepta  condiţia tragică.

    Teatrul lui Marin Sorescu este, indiscutabil, o meditaţie excepţional de profundă asupra condiţiei omului modern. Dacă vorbim de semnificaţiile acestei drame ne putem rezuma la trei: IONA este o metaforă a singurătăţii, metaforă a morţii şi metaforă a destinului.

      2. DESTĂINUIRE ÎN PREZIUA DE CRĂCIUN. ÎNTOARCERI ÎN TIMP 

    O răsfoire a „arhivei” mele mă întâmpină cu o scriere, de fapt o invitaţie de acum16 ani...În ziarul Informaţia Harghitei nr. 4361, 19 decembrie 2007 cei interesaţi sunt invitaţi la  Şedinţa de cenaclu. Citez textul... Mâine, 20 decembrie, începând cu ora 17.00, Cercul Militar Miercurea Ciuc găzduieşte şedinţa Cenaclului „Buna Vestire”. În cadrul şedinţei va citi în premieră d-şoara Florentina Barbălată, versuri şi poezii din creaţia proprie. Sunt invitaţi să participe toţi iubitorii de literatură. Vă aşteptăm cu drag! Membrii Cenaclului „Buna Vestire”.

     Transpunem textul nostru rostit atunci, care n-a văzut până acum lumina tiparului. A purtat titlul de mai sus! După ştiinţa noastră Florentina îşi are domiciliul în Bucureşti.

     Condiţia Poeziei este să emane senzaţii, impresii, imagini, idei.

     Florentina Barbălată, cu luciditatea şi delicateţea-i caracteristică ni se confesează printr-un ciclu de VERSURI şi POEZII.

     Este un debut liric la ceasul marilor întrebări şi răspunsuri, amintiri şi regrete, cu speranţe că vremurile sunt ale noastre. Un debut nelipsit de emoţii, timiditate şi discreţie. Iat-o confesându-se, încă de la început: „Simt un fior ce mă doboară,/ De neîmpliniri şi de dor/ Aş vrea, ca sufletul de odinioară,/ Să ne prezinte într-un mare cor.” (Fiorul). Există în aceste creaţii o notă meditativă nostalgică, un mod propriu de a trăi trecerea fără înoarcere a timpului care ne petrece, ne urmăreşte, un fel distinct de a fi trist sau optimist, o legătură trainică cu propriul suflet.

    Ceea ce impresionează plăcut şi dă frumuseţe poeziilor este faptul că ele sunt născute dintr-o trăire interioară, precum acest catren: „Sclipirea lacrimei tale de cristal / M-a făcut să mă simt ca un val / Din marea ta albastră şi senină / Care se aseamănă c-o lună plină...” (Punctele de suspensie lasă fantezia şi sensibilitatea cititorului pentru  a duce mai departe mesajul). (De ce?)    

   Prozodia, chiar dacă pătimeşte pe alocuri, îndeplineşte minimile condiţii ale tehnicii versificaţiei ; imaginile şi expunerea verbală corespunde dispoziţiei afective a autoarei ; meditaţiile sunt duioase şi răscolitoare, „icoanele” din copilărie sunt încărcate de fragilă melancolie, uşor fabricate, trădând acea artificialitate; un univers de sine stătător care percepe procesele devenirii obiective, îndurerată totuşi de „adevărurile”  nefireşti. Se fac treceri, nu totdeauna edificatoare, din planul spaţial în cel temporar, din timpul biologic în cel al creaţiei, al imaginarului.

    În mai toate comparaţiile unul din termeni este o idee, un sentiment al creatoarei sau chiar o parte a eului ei. Să-i urmărim gama sufletească...Sufletul e când un membru al unui cor de îngeri, (cum arătam), când împlinit de dragostea unui Zeu (Am sperat). Cu toate că sufletul  îi este greu „de golul” ce o „inundă”, (Un zeu), nu şi-a dorit un „suflet orgolios” (Recunosc). Devine chiar optimistă zicând: „Arată-ţi sufletul, chiar de eşti descoperit.../ Şi nu uita, că de cineva eşti ocrotit” (Pentru că de cineva eşti ocrotit ). În alte versuri sufletul ei se proiectează în trecut, spre acea viaţă anterioară; când „ritmul inimii prea tare clocotind” este asemuit cu înalta şi zvelta căprioară zărită în „pădurea inimii”. Compoziţia de o simplitate rafinată include imagini naive, ludice: „Era sufletul meu de odinioară, / Reflectându-se într-o oglindă, oglinjoară.”(De nerecunoscut).

  Florentina Barbălată încearcă să se comporte faţă de eul interior întocmai unui regizor care-şi dirijează  actorul pentru a intra în propriul rol. Se pot cita versuri şi strofe întregi care situează stările eului liric între realitate şi vis: „Fructule te rog frumos / Să te faci amar, /Ca nu cumva să cad în ispită iar.” ( Fructul dulce şi oprit) sau „Verdele Raiului sclipind / De umbrele ce se cuprind”. (Raiul). Visează des ca şi în poezia În versuri, unde se simte înveşmântată „cu haine curate şi parfumate” ale Aceluia, primind apoi înfăţişarea unei dimineţi, antrenată în „jocul perfect” al versificării. Aceaşi sensibilitate umană se degajă şi din creaţia „Vreau”. Aici „actriţa” îşi joacă rolul simţindu-se pe scena lumii, a vieţii cu tot ce are pozitiv şi măreţ; starea plânsului o face doar pentru EA, împărtăşindu-l cu EL. „Vreau să  plâng  pentru mine./ Dar şi pentru tine,/ Numai dacă eşti o parte din mine.” Este sensibilă la duioşie, tandreţe, dragoste, devotament, prietenie.

  Tânăra noastră poetă nu trăieşte doar din visuri şi reverii, din cântece şi lacrimi, ci este conştientă că în viaţă, „În lumea aceasta plină de cioburi...”, trebuie să se confrunte şi cu „săgeţile care-o străpung şi-o- nconjoară”, acestea fiind însăşi „gândurile...spuse de buzele pline de venin”. Rămâne nepăsătoare la „răutăţile” celor ce nesocotesc valorile. (Doar simple vorbe...). Poezia „În acelaşi timp” este o meditaţie, un crez de evadare din lumea „celor care au în simţiri nori de ceaţă”. O uşoară şi sinceră dezamăgire a celei care crede că „nimeni” n-o poate înţelege „ce simte şi trăieşte”, desprindem din poezia „Nu e nimeni”. Şi dacă acel „nimeni”, sfătuitor terestru nu apare, poeta speră într-un Cineva „picat din cer”. Nu putem neglija alte încercări, cum ar fi Lacrima, o „judecată” persiflantă la adresa celor ce „încearcă să interpreteze rolul pe care vreau să-l vizioneze”, unii dorind să pară „o floare cu petale de raze de soare”, uitând că luminosul astru ar putea „să-i ardă din ce în ce mai tare”. Eleganta elegie „Umbra” e plină de simţire şi motivaţie, sintagma „Şi-mi este foarte, foarte greu” ne trimite undeva la Nichita Stănescu cu acel genial verset „Mai rămâi cu mersul tău/ parcă pe timpanul meu/ blestemat şi semizeu/ căci îmi este foarte rău” (În dulcele stil clasic). Pentru a rămâne la interferenţe, asemănări, să amintim şi Marea dilemă, unde în strofa a II-a se spune: „Îngerul din mine te iubeşte / Iar demonul te orbeşte / În ale tale plăceri”. Ceva eminescian aici, dar aduce ceva şi din spiritul demonic al lui Baudelaire, acolo dragostea nu-i poate oferi decât o trecătoare stare de exaltare, aici acea stare de atragere şi respingere. („Te atrag şi te resping / În acelaşi timp  mă simţi/ Ca un înger şi un demon...)

 Persoana /Personajul din poeziile Florentinei Barbălată este un înţelept care-şi fructifică în plan filozofic şi creativ experienţa de viaţă. Neliniştile nu-i dau pace şi atunci îşi doreşte o întâlnire pentru a se putea confesa, a-şi limpezi gândurile şi întrebările...Esenţiala frământare se rezumă la faptul „ Că toate gândurile care-mi vin/ Mă fac să cred, că-ntotdeauna cerul e senin”, prea multa limpezire i se pare nefirească. (Toate gândurile care-mi vin...). Imaginea fiinţei iubite devine un flutur (Tu eşti al meu flutur), senzaţia auditivă, vizuală şi tactilă, realizând o impresie de eleganţă şi mister, pentru „Că totul s-a-tâmplat/ Pe-un nor”. Mai totdeauna puritatea şi dragostea este regăsită sub cupola unei „iubiri albe şi candide”(Am sperat) sau în micul ei univers, în căutarea unui Zeu  (Un zeu). Îşi doreşte o lume caldă, primitoare, înţelegătoare, sărutări blânde şi evocări scumpe. Pentru poetă spaţiul devine o imagine mobilă, un simbol ascuns al condiţiilor şi legilor care determină viaţa sa. Pretutindeni, ea este în căutarea eului său şi al Celuilalt. La valorile realităţii   se reacţionaeză cu „impresii” simboliste ale lumii înconjurătoare şi ale celei interioare. „Jocul” imaginaţiei, ca la romantici în anumite doze îşi face prezenţa, sensibilitatea şi simţurile freamătă în multe versuri. Nu lipseşte nici retorica sentimentală şi nici interogaţia poetică: „De ce să plîng?/ De ochii lumii ?/De ochii îngerului?/ De ochii spectatorului?/ De ochii regizorului? (Vreau). Stările sufleteşti sunt ba numite, ba sugerate. Nu o dată, compoziţia, în unele poezii trădează pe alocuri o elaborare didactică, reflexivă, descriptivă sau evocativă. Evident la acest prim început nu putem vorbi încă de o arhitectură prozodică, de o perfecţiune, dar unda nostagică, o delicată muzicalitate interioară străbate în multe versuri. Fireşte setul de poezii conţine şi creaţii mai puţin izbutite, mai lipsite de vibraţie, insuficent încorporate universului intim al autoarei. Poate e şi o chestiune de gust, ca atare, se poate discuta. Important este faptul că Florentina Barbălată a îndrăznit, s-a întrecut pe sine şi ne-a creat  o plăctă surpriză în prag de sărbători. Dânsa propune un moment, un reper de care trebuie să ţină seama colectivul Cenaclului literar „Buna Vestire”, dar şi iubitorii de poezie de la alte nivele.Vom ţine seama şi de mărturisirea făcută de autoare în „Conştienţă”: „...tot ce-am adunat aici / A fost dintr-un jurnal înscris,/ Din inima demult uitată,/ De mine şi de cei din jur care arată/ Ce mult le pasă, încă o dată/ De tine, prea frumoasă fată”.   

 

                                                                                                     

 

 

    

MAGIA CRĂCIUNULUI trăită simplu și frumos

MOTO:

Crăciunul nu-i despre un moș

Ce în ajun sosește,

E sărbătoarea lui Hristos,

Ce-n lume poposește!

Crăciunul nu-i doar a primi

În mâini sau buzunare,

E din puțin a dărui

Și celui ce nu are!

Crăciunul nu-i despre bogați

Și cât li-i bogăția,

E despre dragostea-ntre frați

Și Sfântă omenia!

Crăciunu-i magii și-s păstori

E Maica Preacurată,

E vestea ce colindători

O duc din poartă-n poartă!

Crăciunu-i una din minuni

Ce Domnu-o săvârșește,

Cu scopul de a fi mai buni,

Și semn că ne iubește!

Crăciunu-i darul prețios,

Trimis de Dumnezeu: Hristos!

Autor: Licuța Pântia, Sursa: FB

    Crăciunul se apropie cu pași repezi…

    Găsesc pe o carte veche de Istoria românilor, manual de liceu, o însemnare făcută de tata, în ziua de Crăciun a anului 1953 :

„Doina Dobrean a lui Aurel din comuna Subcetate,raionul Toplița, regiunea Mureș Autonomă Maghiară, de 3 ani și 69 de zile. Moș Crăciun i-a adus un pom de Crăciun și ghetuțe.”

E scrisul lui tata. Emoționant ! Îmi imaginez emoțiile acelui  Crăciun în familia noastră mică, emoții care trezesc altele noi, amplificate de trecerea celor 70 de ani și de atâtea amintiri acumulate. Părinții erau tineri - mama avea 28 de ani, tata, 29 – și trăiau bucuria împreună cu minunea copilului lor, entuziasmat de magia Crăciunului prin darurile primite : un brăduț adus de tata din pădure și simplu împodobit de mama cu mere, nuci, bomboane și biscuiți… și ghetuțe noi.

 Cu ghetuțele primite de la Moș Crăciun și cu îmbrăcămintea tricotată de mâinile vrednice ale mamei

Atmosfera era cu adevărat magică atunci, și în anii următori în care începusem să conștientizez bucuria sărbătorii, fiindcă locuința era iluminată doar de lampa cu petrol agățată în perete și de una-două lumînări prinse în ramurile bradului.

Din când în când veneau colindători care vesteau Nașterea lui Isus. În liniștea nopții, afară se auzeau doar glasurile lor și lătratul câinilor.

Anii au trecut… părinții au plecat pe rând… s-au adunat amintirile…

Icoana părinților mei a rămas vie în sufletul meu, icoana unor oameni frumoși la chip și suflet.

„Ce înseamnă să fii un OM FRUMOS ?

Un om frumos a cunoscut greutăţile, suferinţa, înfrângerea, pierderea şi a trecut prin aceste momente cu ochii în lacrimi şi cu sufletul îndurerat, însă a găsit în interiorul lui curajul şi puterea să meargă mai departe.

Un om frumos a învăţat lecţiile pe care viaţa i le-a dat şi nu a lăsat ca greutăţile să-i înnegrească mintea şi sufletul. Trecerea prin toate momentele neprielnice l-au făcut să aducă la lumină, din interiorul lui, cele mai minunate atribute umane: sensibilitate, blândeţe, înţelegerea existenţei în toate formele ei care-l face să privească viaţa cu compasiune şi cu o preocupare plină de iubire.

Oamenii frumoşi nu apar pur şi simplu... ei devin frumoşi pentru că permit vieţii să-i şlefuiască în diamante care reflectă Lumina."

Ursula Yvonne Sander, Sursa: FB

Avem nevoie de povești, să le spunem, să le ascultăm... Ele sunt tămăduitoare, mai îmblânzesc lumea în care trăim...

SĂ LĂSĂM MISTERUL CRĂCIUNULUI SĂ INTRE ÎN SUFLETELE NOASTRE!

Bradul de Crăciun eşti tu... când rezişti furtunilor şi greutăţilor vieţii.
Globurile pomului de Crăciun eşti tu... când îţi colorezi viaţa cu cele mai frumoase calităţi.
Luminiţele de Crăciun eşti tu... când luminezi drumul celorlalţi cu bunătate, veselie, răbdare şi generozitate.
Urarea de Crăciun eşti tu... când ierţi şi restabileşti pacea chiar şi atunci când suferi.  Papa Francisc

💖

ALTE POSTĂRI DESPRE SĂRBĂTOAREA CRĂCIUNULUI:

 https://asociatiaculturaladobreanu.blogspot.com/2015/01/daruri-de-craciun-2014.html

https://asociatiaculturaladobreanu.blogspot.com/2011/12/craciun-fericit.html

https://asociatiaculturaladobreanu.blogspot.com/2016/12/de-craciun-despre-familia-traditionala.html

https://revistalyceum.blogspot.com/2010/12/lyceum-nr-9-61-2010.html

1980

1982 - Serbare la Pomul de iarnă cu Moș Gerilă/ Moș Crăciun