CENTENAR GEORGE SBÂRCEA

         

George  Sbârcea – 100 de ani de la naştere

                    

Incursiune în evocările sale        

     Pe noi, cei care trăim în prezent şi dorim să ne împlinim visele în/pentru viitor, ar trebui să ne intereseze trecutul. Mă gândesc la acel trecut al autorilor care au fost stăpâniţi de sentimentul ireversibilului, cei care au dat naştere la o diversitate de întâmplări trăite sau au fost doar spectatorii acelor evenimente. Mărturisirile lor fac din  cititori, de multe ori, nişte contemplatori dependenţi de memorialistică. Aşa îmi explic de ce amintirea, trecutul este cheia fiinţei noastre, fără de care, n-am exista.

     Mi-am permis acest preludiu, cu gândul la preţioasele cărţi, numeroase articole, eseuri, studii pe care ni le-a dăruit George Sbârcea. Scrierile sale emană flăcări de dragoste şi frumuseţe, de prietenie şi magie. Ele pâlpâie şi astăzi în inima cititorilor, iubitori de adevăr şi frumos.

     Am pomenit de trecut căci la 23 martie a.c. se împlinesc 100 de ani de la naşterea scriitorului, muzicologului, compozitorului şi criticului muzical George Sbârcea. Avea să vadă lumina zilei în localitatea harghiteană Topliţa în primăvara anului 1914. Ne-am despărţit de el acum nouă ani, la 27 iulie 2005.

     Vom încerca s-o apropiem pe această deosebită personalitate (vorbitor curent a şase limbi) de prezent, de toţi cei care l-au cunoscut sau au avut parte de opera sa literară şi muzicală (a scris, tradus, editat 83 de cărţi). L-am cunoscut personal, mi-a acceptat dialogurile şi interviurile cu o generozitate ieşită din comun, am reuşit câţiva ani la rând să întreţinem o corespondenţă elegantă, plină de loialitate şi chiar de o măgulitoare prietenie. Am simţit din partea domniei sale acea afecţiune şi dispoziţie sufletească pe care o are magistrul faţă de discipol.

     „Singura flacără care a aprins tot ce putea atinge în mine a fost şi a rămas, până azi, muzica.” – ni se destăinuia în 1989. Pe tineri îi povăţuia să cunoască viaţa unor muzicieni – creatori şi interpreţi, ei fiind cei care ne îmbogăţesc şi înfrumuseţează viaţa. „Muzica dăruieşte bucuriile cele mai alese.”Pasiunea pentru muzică a îmbinat-o cu cea a scrisului şi a scris timp de mulţi ani fiindu-i foarte greu să se desprindă de masa de lucru.

     Aşa cum reiese din memorialistica sa, din dialogurile şi interviurile avute, George Sbârcea a fost un jurnalist incisiv şi incomod, dar de mare succes. Decenii la rând a fost prezent în presa cotidiană şi în publicaţiile literare cu scrisul colorat şi sprinten. De altfel această sprinteneală, agilitate, supleţe va fi transpusă şi-n activitatea de compozitor. Ne vom referi doar la “povestea” cântecului Ionel, Ionelule semnat Claude Romano, pe versuri de N. Constantinescu, N. Vlădoianu şi C. Romano, cu precizarea că la majoritatea melodiilor G. Sbârcea a scris şi versurile. În culegerea sa de anecdote muzicale Muza veselă, 1963, 1969,  „savurăm” că Ionel, Ionelule, a fost compusă încuiat într-o cabină a Teatrului „Alhambra”, singur cu un pian, cafea şi ţigări. Era răspunsul la ameninţările directorului  Teatrului, că va fi concediat dacă nu compune o melodie de succes. Cântecul nemuritor a fost lansat în 1937. Alte piese de succes cântate şi astăzi: Un tango de adio, Dar-ar naiba-n tine, dragoste, Inimioară, inimioară, Anişoara.     

     Din „amintirile” şi evocările lui G. Sbârcea nu lipsesc acele personalităţi literare şi artistice care au lăsat în urma lor amprente durabile şi luminoase, creaţii şi opere importante. Capitala, dar şi Clujul i-a oferit acel privilegiu să facă cunoştinţă cu o serie de oameni cu preocupări similare lui, de la care mereu a avut ceva de învăţat, alţii, ca poetul Radu Stanca, şi n-a fost singurul, solicitându-i colaborarea muzicală sau cei care-i propuneau librete de reviste, operete, comedii.    

     Într-o seară de primăvară a anului 1940 avea să-l cunoască pe Anton Holban (n.10 II. 1902, Huşi-d. 15 I. 1937, Bucureşti), ale cărui cărţi Romanul lui Mirel, Parada dascălilor le citise, precum şi câteva schiţe publicate prin reviste, inegale ca stil şi observaţie psihologică. Nepotul criticului literar Eugen Lovinescu şi-a trăit scurta viaţă, 35 de ani, în nelinişti şi într-o permanentă obsesie a morţii. Atras de formula scrierii proustiene, a scris o proză subiectivă, discontinuă, lipsită de epicitate, confesiunea unui eu torturat de nevoia autoanalizei. Aşa cum reiese din pasajele dedicate lui A. Holban, l-a întâlnit pe acesta la una din audiţiile săptămânale de la casa unui ospătar discofil, pe care le frecventa când şi când, fiind un meloman pătimaş. „Mi-a destăinuit, îşi aminteşte G. Sbârcea, ceea ce aflasem de altfel din scrierile lui, că muzica, dar îndeosebi Beethoven îl preocupa în gradul cel mai înalt.” Cititorului i se oferă în continuare câteva „trăsături”şi asocieri de note fizice şi morale, ce vin să „distingă” portretul celui care „asculta cu întreaga fiinţă” adevărata muzică. Vom nota şi această descătuşare de sinceritate a autorului care şi-a dorit să reţină „cam tot ce era caracteristic în cuvintele şi manifestările” lui Anton Holban.  „Dacă Holban a lăsat să mă apropiu de el a fost, probabil, pentru că eram amândoi fără prieteni, fără cunoştinţe apropiate în casa unde l-am întâlnit.” (pe cei doi îi despărţeau 12 ani n.n.).

     Părăsind Ardealul, în capitală, G. Sbârcea îşi va găsi adăpost provizoriu datorită mărinimiei compozitorului şi profesorului de istoria muzicii şi estetică muzicală Dimitrie Cuclin (n. 24 martie 1885, Galaţi) pe atunci la 55 de ani. Pentru tânărul  care împlinise 26 de ani, „compozitorul acesta de o fecunditate hugoliană ” era asemuit cu „un înţelept al antichităţii – artist, filozof, pedagog, savant, mag, profet.” Evident că a exercitat o puternică fascinaţie asupra discipolilor săi. „Discursul muzical era pentru el un mijloc de a anula timpul care devorează, negându-i forţa destructivă. Socotea muzica un fel regulator de climat, un stabilizator de temperatură pentru structura sufletească veşnic mobilă a omului modern.” -  notează G. Sbârcea.

     La două luni, de când părăsise Clujul, tânărul învăţăcel încerca să-şi regăsească echilibrul, întâlnirile cu Dimitrie Cuclin îl mai linişteau. Avea să remarce: „Simţeam o bucurie intensă la apropierea acestui om de o rară bunătate, care mă trata ca pe un prieten de aceaşi vârstă. Când vremea era frumoasă, mă lua cu dânsul fie la o expoziţie, fie la vreo conferinţă, fie la un recital sau concert... Discutam pe drum despre curentele de renovare a muzicii...”

     În urma unui concert de la Ateneul Român, în al cărui program figura Concertul în do major de Mozart, iar după pauză s-a cântat Simfonia a VII – a de Beethoven, la ieşire, sub cerul înflorit de stele, Dimitrie Cuclin, îi  spuse tânărului însoţitor: „Muzica lui Beethoven este ceva deosebit de tot restul muzicii. Sunetele lui se întregesc unele pe altele printr-o acustică ideală. Fiecare ton are scăpărarea unei scântei, arhitectura e limpede şi îndrăzneaţă. Orchestra e tratată ca o paletă de pictor; de câte ori ascult muzică de Beethoven îmi spun că este zadarnic să mai compui după el. Îmi vine însă în minte privighetoarea, care nu cântă ca să întreacă melodiile cântate înaintea ei, ci ca să satisfacă o lege eternă: aceea de a preamări pe limba ei stelele şi infinitul. Acestei  legi trebuie să i ne supunem şi noi, cu toţii.”                 

     În finalul acestui portret spiritual G. Sbârcea va conchide: „Dimitrie Cuclin era, cum se vede, nu doar compozitor ci şi poet, un poet de mare sensibilitate. De la el ştiu că viaţa seamănă cu o pădure spinoasă, plină de primejdii şi capcane, în care trebuie să înaintezi cu băgare de seamă, fără a te lăsa descurajat de piedicile întâlnite.”

     Privim în urmă cu sentimentele pline de nostalgie la maestrul care din vara anului 2005 „comunică” cu noi din înaltul cerului, cărţile şi emisiunile sale muzicale devenind mărturii  ale omului şi ale poveştii muzei sale cu har – muzica. O moştenire elocventă şi grăitoare pentru gândurile şi activitatea celor care îi succed vor rămâne şi aceste poveţe, îndemnuri de suflet:

„Nu numai piatra, zidul, marmura sunt durabile. Durabil e şi cântecul. El trece peste ani, leagă un timp de altul, ajută să ne recunoaştem rădăcinile.”

      
                                      Dr. Nicolae Bucur     

I. Dobreanu, GĂLĂUȚAȘUL ȘI GĂLĂUȚENII DE ALTĂDATĂ

 

„O chemare tainică pentru acele locuri unde, sub cruci de piatră, odihnesc străbunii” îl readuce pe profesorul Ioan Dobreanu mereu și mereu la obârșie: în cătunele Preluca și Zăpode din comuna Gălăuțaș, județul Harghita.

Străbătând îngândurat și cu pas domol de nenumărate ori „gura de rai” a copilăriei, Ioan Dobreanu se întoarce apoi la Roman, în orașul său de reședință, unde a încununat o frumoasă carieră didactică, și își revarsă în scris preaplinul sufletului său neliniștit de atâtea doruri. Așa, și acum, în anii liniștiți de după pensionare, când amintirile adunate în viața sa s-au clarificat, domnul profesor a scris cartea autobiografică „Pur și simplu memorii” (2010), romanul „Mărturisirea” (2013) și prezenta evocare monografică „Gălăuțașul și gălăuțenii de altădată”.

Ce îl îndeamnă pe domnul profesor să scrie? Ne mărturisește însăși domnia sa: „O taină din adânc mă neliniștește în nopți de nesomn de o bună bucată de vreme. O chemare lăuntrică mă tot trimite la masa de scris în fața colilor albe pentru a consemna câte ceva din aducerile-aminte despre fapte și întâmpări din lumea prin care am trecut. Mi-am zis că nu trebuie uitat totul (…), acele patriarhale moduri de viață în care mi-am petrecut copilăria (…), atracția tainică a muntelui (…), acei oameni în care am văzut întreaga scară a valorilor morale, rămânând pentru mai târziu repere la care aveam să-i raportez pe cei care urmau să-i cunosc.” („Pur și simplu memorii”)

Romanul „Mărturisirea” l-am primit cu o dedicație însoțită de o confesiune: „am trudit la această carte în speranța de a construi un personaj care să întrunească virtuți ale oamenilor de la noi, din acea insulă de românism rămasă acolo, în Valea Superioară a Mureșului”.

La începutul cărții despre localitatea Gălăuțaș și locuitorii ei, autorul reafirmă scopul demersului său, născut din același crez: „pentru a lăsa gălăuţenilor câteva crâmpeie din epopeea înaintaşilor”.

„De unde venim și încotro ne ducem?”se întreabă autorul în „Cuvântul înainte” al cărții dedicate satului natal și locuitorilor ei, cu predilecție părinților, Alexandru și Paraschiva. Este o întrebare pe care o simțim ca un laitmotiv al cărții din moment ce autorul se întoarce obsesiv la obârșii în căutarea rădăcinilor.

Titlul unuia dintre capitolele cărții, „Despre locuitorii din Gălăuțaș, așa cum se numeau ei pentru a ști din ce strămoși coboară”, ne trimite cu gândul la cronicarii moldoveni… Afinități găsim și cu marele povestitor Mihail Sadoveanu, nu doar la nivel formal, ci mai ales în felul în care Ioan Dobreanu recreează universul satului patriarhal, relatând cu sfătoșenie, în ritmul molcom și echilibrat al vieții oamenilor de la munte, într-un stil sobru, în armonie cu viața oamenilor evocați.

Fin observator al vremii sale și al sufletului uman în autenticitatea lui, Ioan Dobreanu reînvie universul localității Gălăuțaș din ultimele două secole, bazându-se pe documente de arhivă puține, dar valorificând în primul rând amintirile proprii și ale unor bătrâni ai satului, care păstrează în fibra lor amprentele unei civilizații patriarhale.

1967-Nuntă pe Pârâul Gălăuțașului

Fiind o carte de evocare monografică, autorul face o „scurtă incursiune în istorie”, referiri la viața spirituală și la activitatea școlară, la felul „cum trăiau oamenii acestor locuri marile sentimente”, se oprește la muncile și sărbătorile de peste an derulate aproape ritualic, amintește familiile fiecărui cătun al comunei, dar, cu o artă de scriitor, reînvie povești de viață, face fugare crochiuri portretistice prin simple tușe, scoțând în relif trăsături fizice sau morale ale unor săteni, explicând în acest fel supranumele alese de comunitate. Astfel, oamenii locului, oameni de mare energie vitală, implicați în dialoguri autentice, devin în această carte a amintirilor adevărate personaje literare.

„Gălăuțașul și gălăuțenii de altădată” este, prin dialoguri vii, o carte de atmosferă, înfățișând omul de la munte ca „specimen uman în sute de iposteze”, cum ar spune George Călinescu.

Cartea este un omagiu adus de Ioan Dobreanu înaintașilor săi de care se simte mândru: „Aici, la munte, energia s-a păstrat viguroasă şi dârză, caracterul este energic şi se poate citi pe chipul ardeleanului o izbucnire adâncă(…)

 



 

Consilierii din Gălăuțaș în 1937



 Oameni dârzi ai muntelui, ei au folosit adesea viclenia şi dibăcia, dovedind inteligenţă, energie şi voinţă. Spiritul vioi şi mintea pătrunzătoare trădează o obârşie nobilă de esenţă superioară. La acestea adăugăm talentul batjocoritor, mânuind o satiră care dovedeşte încă o dată înţelepciunea sufletului.”

În final, autorul își pune niște întrebări firești: „Se va mai găsi în viitor vreo generaţie de tineri care să se întoarcă aici şi să continue viaţa, fireşte altfel, la alt nivel, care să arate că se poate? Sau localitatea va dispărea cu desăvârşire?”

1942 - Fată din Gălăuțaș

Cartea se încheie într-o notă optimistă. Desprindem din carte îndemnul adresat tinerilor de a-și cunoaște rădăcinile oriunde ar fi, dar și speranța că în aceste locuri viața va dăinui:

 „Vreau să cred că în fibra genetică tainică a oamenilor din aceste locuri mai este energie care să le poată regenera sufletul. Aşa cum am coborât din munţi după ce vatra ne-a fost pustiită de barbari, ne vom întoarce iarăşi mai puternici şi cu mai multă experienţă. O altă generaţie mai viguroasă va găsi rosturi noi pentru oamenii acestor locuri.”

Prof. Doina Dobreanu

 

Taraful și Grupul Folcloric „IZVORAȘUL” din Gălăuțaș - 2013

Ansamblul folcloric al Școlii Gimnaziale „Dumitru Gafton”
din GĂLĂUȚAȘ - 2013



PETRU GAFTON (1862-1921) - In memoriam

 Doina Dobreanu de vorbă cu nepoții Ana și Aurel Dobrean

PETRU GAFTON

 Ana: Am observat că niște străzi ale comunei noastre poartă numele unor personalități despre care noi, cei tineri, un știm prea multe, precum Protopop Elie Câmpeanu, Protopop Vasile Urzică, Învățător Andrei Cotfas, Învățător Petru Gafton, Preot Petru Dobreanu, Erou Cotfas Marinel, alături de personalități foarte cunoscute ale neamului nostru: Mihai Eminescu, Patriarhul Miron Cristea.

Doina Dobreanu: În urmă cu câțiva ani, Consiliul Local al Comunei Subcetate a luat hotărârea să omagieze în acest fel personalități ale neamului nostru, între care și reprezentanți ai comunității, atribuind numele lor unor artere rutiere din localitate.

Cu mare drag, pot să vă vorbesc despre fiecare personalitate menționată. Cu cine vreți să începem?

Aurel: Cu învățătorul Petru Gafton... Are un nume pe care azi nu l-am mai auzit pe la noi

DD: Este adevărat ce ai remarcat tu, cu toate că învățătorul Petru Gafton era

descendentul unei vechi familii din Subcetate. În inventarul sau conscripţia contelui Lazar din 26 noiembrie 1742, privind localitatea Subcetate, este înscris numele lui Gafton Gheorghe, de 40 de ani. Ultimii din această veche familie, nepoți ai învățătorului Petru Gafton, frații Luca și av. Gavril Gafton, au murit în urmă cu câțiva ani...

Este impresionant că în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, frații Gafton din Subcetate, Petru și Dumitru, absolvenți ai Școlii din Blaj, să fie numiți învățători la școli din zona noastră: Petru Gafton la Subcetate, iar Dumitru Gafton la Gălăuțaș.

Petru Gafton a fost numit „docente definitivu” la 13 septembrie 1887. S-a păstrat în arhiva familiei documentul care atestă numirea sa:

Om cu suflet ales şi mărinimos, Petru Gafton a fost devotat profesiei sale de dascăl. Pentru elevii săi a fost învăţător şi model de viaţă; pentru săteni a fost exemplu de hărnicie, chibzuinţă, cumpătare şi echilibru.

A fost învăţător la Subcetate (Varviz, numele vechi) foarte mulţi ani şi a desfăşurat o prestigioasă activitate didactică. O succintă referinţă la activitatea sa, relevantă pentru Despărţământul Giurgeu, găsim în “Raportul general despre activitatea Reuniunei învăţătorilor din arhidieceza greco-catolică de Alba-Iulia şi Făgăraş pe anul 1904-1905”: “Adunarea de primăvară s-a ţinut la 4 iunie 1905 la Varviz, unde a dizertat Petru Gafton, despre: Educaţiunea pruncilor în casa părinţească. Lecţie practică nu s-a ţinut fiindcă examenul cu elevii şcolari de acolo se făcuse deja în 30 maiu a.c.”[1]

Luca Gafton, nepotul său, rămânând orfan de tată, a trăit nouă ani în casa învăţătorului. El își amintea în 1995 că Petru Gafton se ocupa singur de toţi elevii care frecventau şcoala în două schimburi, dar și că „era şi primul gospodar din sat”, iar soţia sa Ana, născută Mureşan (1872-1959), era o femeie vrednică, harnică şi bună gospodină.

Pe soția învățătorului am cunoscut-o și eu; îi zicem „dăscălița”, deși ea era o femeie simplă, fără școală și nu fusese decât soția dascălului. Ei şi-au construit în 1901 cea mai frumoasă casă din sat pentru vremea aceea: casă mare, cu ziduri groase din piatră, cu încăperi spaţioase şi cu ferestre luminoase. Casa, situată peste drum de casa parohială, este locuită în prezent de familia profesorului Horia Dobrean-Urzică.

ANA GAFTON

Școala era frecventată la 1900 de 80 de şcolari. Adevărul este că după 1910, au fost câte doi învățători în comună: Ioan-Emil Butnariu (1910 – 1912), Alexandru Lascu (1912 -1916), Alexandru Mândru (1916 – 1940).

Ana: Învățătorul acesta, care s-a ocupat de educația școlară a copiilor din toată comuna, n-a avut și proprii copii?

DD: Petru și Ana Gafton au avut un singur fiu, pe Ionel. A urmat între 1904-1908 cursul inferior al gimnaziului de limbă maghiară din Gheorgheni (Polgari), a continuat cursul superior al gimnaziului greco-catolic din Blaj, între 1908-1912, apoi a urmat Facultatea de medicină.

 IONEL GAFTON

Ionel Gafton a plecat ca voluntar medicinist în primul război mondial şi nu s-a mai întors. Cu emoţie am recitit scrisoarea originală adresată „iubiţilor părinţi” - de câte ori, oare, o fi recitit-o mama îndurerată care nu-şi pierduse speranţa de a-şi revedea fiul până în clipa morţii ei? -, scrisoare păstrată cu sfinţenie de „dăscăliţa” printre lucrurile dragi inimii sale.

Scrisoarea era trimisă din Târgu-Mureş, unde Ionel Gafton participa la pregătirile militare pentru front. Cerea părinţilor să caute şi să-i trimită urgent actele de voluntar, în special cel de la Universitate prin care să ateste că este „voluntar medicinist”, deoarece nu-i fuseseră trimise de la Ciuc.

Aurel: Emoționantă poveste !

Ana: Și foarte tristă!

DD: Războiul a adus multe suferințe oamenilor. Locuitorii comunei au luat calea pribegiei, fiind obligați să părăsească această zonă de război. Au trecut în Moldova sau au plecat pe Mureș la vale... până a luat sfârșit războiul.

Petru Gafton s-a întors bolnav din lagărul din Ungaria și a murit în anul 1921.

Un alt document original este cel eliberat de Ordinariatul Arhiepiscopesc gr.cat. de Alba -Iulia şi Făgăraş nr. 3849 din 1919 prin care d-l Petru Gafton învăţător în Varviz este numit şi întărit “învăţător ajutător la şcoala Noastră primară gr.cat. din comuna Varviz, judeţul Ciuc”, semnat de Vicar Vasile Suciu.

Bunicul meu, Vasile Dobrean (1897-1982), îl cunoscuse pe învățătorul Petru Gafton și își amintea cum, în așteptarea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, învățătorul i-a învățat pe tinerii din sat, la cererea acestora, cântecul „Deşteaptă-te, române”.

Ana: Vestea Unirii a ajuns pînă în satele acestea răzlețe de munte?

DD: O, da, desigur. Din comuna noastră a plecat la Alba Iulia o delegație formată din gospodari fruntaşi şi destoinici: Muscă D. Dumitru, Cotfas Ioan (a Cionculesei), Urzică V. Ioan, Cotfas Nicolae (Măşcălan) şi Iacob Pop, în frunte cu preotul din Subcetate, Dr. Augustin Tatar, din partea protopopiatului greco-catolic.

În ziua Marii Uniri, locuitorii comunei Subcetate s-au adunat la biserică. Aici s-a sfinţit primul steag românesc, confecţionat de Lucreția Pop, născută Urzică, s-a depus jurământul de credinţă către neamul românesc şi s-a cântat “Deşteaptă-te, române”.

Ideea de a învăţa cântecul acesta patriotic a avut-o notarul Iacob Pop, știind că învăţătorul Petru Gafton îl cunoaşte. Abia întors acasă din deportarea în Ungaria, învăţătorul era bolnav, dar a răspuns cu bunăvoinţă elanului patriotic din sufletele tinerilor entuziaşti şi i-a învăţat textul şi melodia cântecului.

Aurel: Eu știu că școala din Gălăuțaș, comuna învecinată, se numește „Dumitru Gafton”. Este vorba despre fratele învățătorului Petru Gafton?

DD: Da. Mai tânăr cu aproape zece ani decât fratele său, Petru Gafton, Dumitru urmează clasele Seminarului Greco-catolic din Blaj, la îndemnul și cu ajutorul material al fratelui mai mare. Dumitru Gafton a fost iniţial învăţător, în Gălăuţaş și nu numai, apoi preot militar în timpul Primului Război Mondial şi deputat parlamentar regal, senator de drept, între 1931-1945, din partea judeţului Mureş, după ce urmase și studii de drept. Știm despre acesta tot din mărturiile celor care l-au cunoscut.

Dumitru Gafton
și nepotul său, Gavril Gafton, avocat

Ana: Mă bucur că astăzi am aflat atâtea lucruri interesante legate de trecutul localității noastre, plecând de la simpla curiozitate de a ști cine a fost Petru Gafton... Și pentru aceasta, vă mulțumim.

DD: Cu mare drag! Vă mai aștept, să vorbim și despre alți oameni de seamă ai aceastei vechi așezări rurale purtând un nume cu rezonanțe istorice: Subcetate... satul de sub Cetate. 

AUREL ȘI ANA DOBREAN

N.B. Interviu publicat Ion N. Oprea, Astea-mi rămân. Referințe, referințe..., Editura PIM, Iași, 2014, p,179-185

VEZI ȘI:

https://asociatiaculturaladobreanu.blogspot.com/2022/05/mos-luca-gafton-personaj-de-poveste.html

---

[1] Foaia şcolastică, organ al Reuniunii învăţătorilor din Arhidieceza greco-catolică de Alba-Iulia şi Făgăraş, Redactor responsabil: Ioan F. Negruţiu, Blaj, anul VIII, 15 ian., 1906, p. 29.

DOR DE EMINESCU - Denii eminesciene, 2007

Iaşi – Hârlău – Botoşani –Ipoteşti – Humor – Voroneţ – Alba-Iulia – Blaj - Gyula

Doina Dobreanu, „Surâsul amintirilor”, 2011, pp. 205-222

La Teiul lui Eminescu din Parcul Copou

2007, iunie. Deniile eminesciene – un minunat program pentru românii de pretutindeni, gândit şi realizat de Despărţământul ASTRA Mihail Kogălniceanu din Iaşi, prin doamna Areta Moşu - ne-au reunit anul acesta, la a XIII-a ediţie, la Iaşi, vechi centru istoric şi cultural românesc, pentru a-l omagia pe Mihai Eminescu, în Aula Universităţii Tehnice Gheorghe Asachi, apoi pentru a-l pomeni, după datina creştinească, la Teiul şi la monumentul acestuia din Copou. Am călcat pe urmele paşilor poetului, am respirat aerul îmbălsămat de mireasma florilor de tei la Iaşi, la Ipoteşti şi la Botoşani, la Blaj şi la Alba-Iulia.

Pretutindeni, am depus jerbe şi coroane de flori la monumentele ridicate pentru cinstirea lui Eminescu şi am cântat pe versurile poetului nepereche, împărtăşindu-ne din spiritul eminescian, români din ţară şi de peste hotare, din Basarabia, Bulgaria şi Serbia. Am mâncat din colacul sfinţit la slujbele de pomenire a lui Eminescu, am primit şi am dăruit cărţi şi reviste prezentate cu această ocazie.

Am pornit din Moldova, unde simţi omniprezent spiritul lui Ştefan cel Mare, spre Transilvania. Aici ne-am oprit la Alba-Iulia, oraşul-simbol al reîntregirii neamului românesc, şi la Blaj – cetate de cultură şi şcoală românească, centrul revoluţiei paşoptiste de unde a plecat Aron Pumnul, profesorul de limba şi literatura română pe care Eminescu l-a avut la Cernăuţi, profesorul care i-a insuflat discipolului său dragostea de neam, de limbă şi de cultură românească.

Am trecut Munţii Apuseni şi am simţit duhul lui Avram Iancu. Am traversat în ajun de Sânziene Câmpia de Vest, presărată cu flori de sânziene, cu maci şi cu albăstrele, pentru a ajunge la fraţii noştri din Ungaria, de la Gyula şi Chitighaz.

Am trăit împreună clipe minunate, am legat prietenii, ne-am despărţit cu lacrimi în ochi, dar cu speranţa că nu ne vom uita, că vom pune pod de flori şi de iubire între noi.

Am descins în Iaşi în după-amiaza zilei de 19 iunie 2007, cu bucuria de a revedea, după 35 de ani, acest spaţiu istoric şi cultural, străjuit la tot pasul de măreţe spirite ale culturii româneşti: Mitropolitul Dosoftei, Ştefan cel Mare, Mihai Eminescu, Ion Creangă, Mihail Sadoveanu, Garabat Ibrăileanu, Vasile Alecsandri, Alexandru -Ioan Cuza, Mihail Kogălniceanu, Mihai Codreanu, Otilia Cazimir, George Topârceanu, Nicolae Gane ş.a. Pe toţi aceşti Oameni i-am simţit pretutindeni, ca pe nişte prezenţe vii, călcând pe urmele paşilor lor, respirând aerul oraşului.

„Sunt români care n-au fost niciodată la Iaşi, deşi n-ar trebui să fie niciunul, căci cine n-a fost aici nu poate să străbată cu înţelegerea foile celor mai frumoase cronici, nu se poate pătrunde după cuviinţă de spiritul trecutului nostru, care trăieşte în acest loc mai viu şi mai bogat decât oriunde aiurea…”, scria Nicolae Iorga.

O plimbare în centrul vechi al oraşului este de-a dreptul mângâietoare. Admirăm Teatrul Naţional, Biserica Trei Ierarhi, Catedrala mitropolitană, Palatul Culturii, Casa Dosoftei, Mănăstirea Golia…Ne închinăm la moaştele Sfintei Paraschieva, patroana oraşului…

Pătrundem că vădită emoţie în Palatul Culturii, după ce, încremeniţi în faţa statuii ecvestre a Marelui Domn al Moldovei, Ştefan cel Mare, ascultăm Hora Unirii… Ar fi trebuit să avem o zi întreagă la dispoziţie pentru a vizita ansamblul muzeal din incinta palatului! Ne-am limitat la Galeria de artă, unde am întâlnit pânze reprezentative ale picturii româneşti şi universale, cele mai multe provenite din colecţiile particulare ale unor mari boieri moldoveni, bogaţi material şi spiritual.

La Casa Pogor, astăzi Muzeul Literaturii Române, sediul muzeelor literare ieşene, ne întâmpină junimiştii: Vasile Pogor, Titu Maiorescu, Iacob Negruzzi, P.P. Carp, Theodor Rosetti. Oaspeţi de seamă le sunt scriitori, critici literari, istorici, filosofi, demnitari, precum: Eminescu şi Veronica Micle, Ion Creangă, Ibrăileanu şi colaboratorii săi de la Viaţa românească, Costache Conachi, Matei Millo, Gheorghe Asachi, Xenopol, Lambrior, Gh. I. Brătianu. Aici, în această casă construită în 1850 de vornicul Vasile Pogor, tatăl junimistului, s-au ţinut vreme de două decenii întrunirile junimiştilor. Aici a apărut revista Convorbiri literare. Pătrundem în intimitatea casei muzeu şi parcurgem în scurtă vreme o perioadă de circa 150 de ani: literatura paşoptistă şi curentul de la Dacia literară, mişcarea literară de la Junimea, momentul literar Viaţa românească, perioada dintre cele două războaie mondiale.

La ieşire, aşteaptă o caleaşcă veche, ca o invitaţie la o plimbare prin Iaşi, la pasul calului…

Un scurt popas, la Hârlău, atât cât să vizităm Biserica Sfântul Gheorghe, declarată monument istoric, şi Muzeul viei şi al vinului. Era în dimineaţa zilei de 21 iunie 2007.

Biserica ştefaniană, graţioasă şi falnică, având înălţimea identică cu lungimea (27 m), trezeşte curiozitate şi interes imediat ce se arată vederii. Aflăm detalii de la părintele paroh, care ne aştepta în prag: ca mărime, este a doua biserică din Moldova, după Neamţ şi Dobrovăţ. A fost construită în 1492, în Curtea domnească, la porunca lui Ştefan cel Mare, cu prizonieri de război şi cu meşteri italieni. Este închinată Sfântului Gheorghe deoarece ultima izbândă în bătălie a domnitorului fusese în prejma acestei sărbători. Este a treia biserică construită pe aceleaşi temelii: prima, datând din 1301, fusese construită în stil romanic, iar a doua fusese ridicată în vremea lui Alexandru cel Bun.

Fiind o biserică voievodală, aici au fost încoronaţi Petru Rareş, Alexandru Lăpuşneanul, prima oară, Ştefan Lăcustă. Biserica a fost iniţial pictată şi în exterior, dar în 1904, la sărbătorirea a 400 de ani de la moartea domnitorului Ştefan Vodă, biserica a fost reparată şi placată.

Păşim cu sfioşenie şi cu smerenie în biserică, ştiind că pe axul bisericii se află mormintele unor personalităţi importante ale Moldovei, 16 morminte în total. Admirăm catapeteasma pictată diferit de restul bisericii, în secolul al XVII-lea, probabil în vremea lui Radu Mihnea.

În apropierea bisericii voievodale s-a inaugurat nu de mult timp Muzeul viei şi al vinului din Moldova, având o semnificaţie aparte în această zonă bogată în podgorii bine cunoscute: Cotnari, Bucium, Huşi, ţinutul Vrancei, Hârlău. Invitaţia de a face o scurtă incursiune în istoria unei străvechi îndeletniciri o primim de la însuşi Petru Rareş, domnul Moldovei, al cărui bust ne întâmpină în prag. Descoperim pe rând aspecte caracteristice ale zonei viticole: locuinţa, portul, crama din vie, teascuri din această regiune, atelier de dogărie şi de olărie.

Botoşani, o aşezare al cărei nume urcă multe veacuri în vechime, a devenit un oraş unde edificiile datând din secolul al XIX-lea din centrul vechi se armonizează cu noile construcţii moderne. Refăcută aidoma, vedem clădirea în care trupa Tardini -Vlădicesu dădea spectacole în vremea lui Eminescu.

Botoşani ne aminteşte de Eminescu, George Enescu, Ştefan Luchian, Nicolae Iorga, Grigore Antipa şi nu numai.

Coborâm din autocar în apropierea Liceului August Treboniu Laurian, care în cei 150 de ani de existenţă a dăruit o pleiadă de oameni iluştri.

Reconstruită în 1967, casa muzeu Nicolae Iorga, având arhitectură populară, redă în mod impresionant atmosfera epocii în care văduva Zulnia Iorga a locuit cu fiii săi, Nicolae şi George, în perioada 1876-1880. Revenind în oraşul său natal, în 1902, Nicolae Iorga (1871-1940) îşi amintea: „Aici am înţeles întâiu ce este în juru-mi şi tot aici am trecut pragul dincolo de care mă aştepta viaţa: micul pârâu al vieţii de şcoală, torentul pătimaş al tinereţii, cursul puternic, larg, cuprins în hotare, al bătrâneţii”. Cuvintele acestea ale lui Nicolae Iorga ne întâmpină la intrarea în casa muzeu alături de o alt mărturisire, o adevărată profesiune de credinţă a omului şi savantului Iorga: „În viaţă, în simţire, în scris, în gând, când te uiţi bine, rămâne mai ales ce-ai dat altora, ce-ai lăsat de la tine, ce-ai jertfit…

Astfel, poţi rămânea pentru multe timpuri un stâlp de lumină cald, în jurul căruia creşte şi înfloreşte viaţa.”

Ne îndreptăm apoi paşii spre Casa muzeu Ciomac Cantemir, aşezată în imediata apropiere a Teatrului Vasilache. La umbra bătrânului şi falnicului cireş în pârgă, străjuieşte statuia pictorului Ştefan Luchian. Pe masa întinsă în faţa casei, cireşele durdulii se răsfaţă în soarele fierbinte al amiezii. Suntem întâmpinaţi în cerdacul casei ca nişte oaspeţi de seamă: o tânără îmbrăcată în port strămoşesc ne îmbie să rupem, după tradiţie, din colacul aşezat pe ştergar , apoi suntem poftiţi să ciocnim o ulcică de vin.

 

Casa, aparţinând în prezent Fundaţiei Ştefan Luchian, adăposteşte o cameră atelier cu obiecte ce aparţinuseră pictorului Luchian din ultimul domiciliu al său din Bucureşti, o încăpere cu obiecte reprezentative pentru etnografia românească a zonei, un miniatelier de pictură în care copiii talentaţi îşi şlefuiesc înclinaţiile. Pictor de talie europeană, Ştefan Luchian (1868-1916) s-a născut la Ştefăneşti, judeţul Botoşani, unde în prezent se află o colecţie de peste 130 picturi şi sculpturi ale artiştilor plastici contemporani.

Cele două case muzeu vizitate, nişte edificii modeste la prima vedere, se înalţă pe nişte beciuri bine zidite. Aflăm că în această parte de ţară, oraşul nefiind apărat prin ziduri fortificate, beciurile cu unul-două etaje serveau şi ca loc de refugiu.

Citim afişul filmului Luchian, plasat în holul casei: scenariul - Nicolae Mărgineanu şi Iosif Naghiu; regia: Nicolae Mărgineanu; în rolurile principale: Ion Caramitru, Maria Ploae, George Constantin. Afişul ne incită dorinţa de a vedea sau de a revedea această realizare cinematografică românească.

Următorul nostru obiectiv este biserica Uspenia.

Parcurgem uliţa pietonală a vechiului târg al Botoşanilor. În trecere, admirăm Biserica Sfântul Nicolae. O inscripţie pe o placă din marmură neagră ne atenţionează că în acel loc a existat casa în care s-a născut Mihai Eminescu, de fapt destul de aproape de biserica Uspenia – Adormirea Maicii Domnului, biserica în care a fost botezat Mihai Eminescu.

Ctitorie din 1552 a Doamnei Elena Rareş, biserica Uspenia primeşte aspectul de azi în 1819, când i se adaugă turnul clopotniţei. Considerată monument istoric şi de arhitectură, biserica este restaurată pe două rânduri, în 1912 şi 1921.

Ne apropiem de Ipoteştii lui Eminescu în după-amiaza aceleiaşi zile, de 21 iunie, după ce ne-am instalat pentru a înnopta la Tabăra pentru copii din Agafton. Încercăm să refacem imaginativ drumul pe care Mihai Eminovoci îl făcea pe jos la Mănăstirea din Agafton, traversând văi şi coline, unde două surori ale mamei sale erau călugăriţe.

Teii în floare sunt adevărate candelabre în acest templu maiestos al universului poetic eminescian. Tot ceea ce ochii văd est copleşitor: casa reconstruită aidoma cu cea a copilăriei poetului, biserica familiei Eminovici, mormintele părinţilor Raluca şi Gheorghe Eminovici şi cele ale fraţilor Iorgu şi Nicolae, Memorialul Eminescu – un muzeu tematic – şi… lacul „codrilor albastru”, încărcat cu nuferi galbeni, lacul din „ochiul de pădure” unde, copil, Mihai înota spre „insula cea verde”.

Suntem întâmpinaţi în pragul casei-muzeu de doamna Maria Cassian, care ne oferă cu generozitate şi cu dragoste informaţii, ne trezeşte curiozitatea de a descoperi sau redescoperi intimitatea acestui univers de viaţă şi de inspiraţie poetică, dar şi de a reveni aici, cât mai des, dacă e posibil.

Casa amenajată cu gust, cu obiecte de mobilier, lămpi, tapiserii specifice secolului al XIX-lea, conferă acestui spaţiu, alături de obiectele personale ale poetului Mihai Eminescu şi ale familiei sale, nota de autenticitate.

Momentele trăite în intimitatea bisericii familiei Eminovici sunt copleşitoare.

 Observăm culorile tricolorului românesc dominând pictura iconostasului, cristelniţa în care a fost botezat Mihai Eminescu la Biserica Uspenia. Aflăm despre cultul marian în familia Eminovici şi amănuntul uluitor că mama poetului a murit la 15 august, ziua în care se prăznuieşte Adormirea Maicii Domnului. Un fior sfânt ne pătrunde rostind împreună în biserică rugăciunea lui Eminescu către fecioara Maria şi ascultând rugăciunea de pomenire pentru familia Eminovici, rostită de preoţii ce fac parte din grupul nostru. Îmi reverberează încă în minte versuri din această rugăciune eminesciană: „Crăiasă alegându-te/ Îngenunchem rugându-te/ Înalţă-ne, ne mântuie/ Din valul ce ne bântuie, / Fii scut de întărire/ Şi zid de mântuire,/Privirea-ţi adorată/ Asupră-ne coboară,/ O, maică, prea curată/ Şi pururi fecioară,/ Marie.”

În amurg ne îndreptăm spre Agafton, prin Stânceşti, localitate despre care aflăm că este satul natal al Danielei Condurache, cunoscuta interpretă a cântecului bucovinean. De la fereastra autocarului, urmărim cu nesaţ, spre neuitare, crâmpeie de realitate prezente în poeziile eminesciene, minunatele plaiuri bogate în dumbrăvi, livezi cu pomi, ogoare, pajişti şi colindăm cu gândul în vremurile în care poetul le cutreiera cu drag, în copilăria sa.

Ipotești - Memorialul Mihai Eminescu

În dimineaţa zilei de 22 iunie, vineri, călătoria noastră se îndreaptă spre Transilvania. Traversăm oraşul Suceava încercând să reţinem câteva imagini, din mersul autocarului. Regretăm că nu ne putem opri o clipă măcar la Cetatea de Scaun a lui Ştefan cel Mare sau la Mănăstirea construită de Bogdan al III-lea cel Orb şi de Ştefăniţă, în secolul al XVI-lea, locaş care adăposteşte moaştele Sfântului Ioan cel Nou.

Continuăm călătoria spre Mănăstirea Humor, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, una din celebrele biserici cu frescă exterioară din Moldova. Drumul urcă şi coboară blânde coline. Ne odihnim privirea pe tabloul pictat în auriul holdelor şi în diversele nuanţe de verde. Nu departe trebuie să fie Stupca! Peisajele îmi amintesc secvenţe din filmul Ciprian Porumbescu şi din romanul Cânta la Stupca o vioară, mai ales povestea de iubire a tânărului muzician îndrăgostit de vioară şi de Bertha.

Ne convingem, vizitând Mănăstirea Humor că este, prin frescele interioare şi exterioare, una din capodoperele artei medievale româneşti. Câteva ruine din apropiere amintesc de primul locaş construit în 1415 în vremea lui Alexandru cel Bun. Mănăstirea a fost reconstruită la iniţiativa lui Petru Rareş, ridicată în 1530 şi pictată în 1535.

Ctitorie boierească, a logofătului Teodor Bubuiog, construcţia – plan treflat fără turlă pe naos – are ca elemente particulare pridvorul deschis cu arcade şi tainiţa, situată deasupra gropniţei, pentru păstrarea obiectelor de preţ în vremurile de restrişte. Mănăstirea a fost fortificată de Vasile Lupu în 1641, când s-a înălţat şi turnul de apărare din apropiere.

Următorul popas îl facem la Mănăstirea Voroneţ. Maica Elena, muzeograf, ne explică cu blândeţe detaliile picturii exterioare şi interioare ale mănăstirii.

Biserica, construită după izbânda lui Ştefan cel Mare de la Războieni (1475), la îndemnul sihastrului Daniil, s-a săvârşit în trei luni şi trei săptămâni ale anului 1488. Forma iniţială o vedem în tabloul votiv. La iniţiativa mitropolitului Grigore Roşca, al doilea ctitor al bisericii, i s-a adăugat în 1547 nartexul şi frescele exterioare. Biserica - o sinteză de elemente bizantine, gotice şi autohtone – este prevăzută cu picturi exterioare şi interioare, expresie artistică a credinţei, rafinamentului şi gustului pentru frumos ale neamului nostru.

Din vremea lui Ştefan cel Mare datează cele două clopote şi ansamblul iconografic din altar şi naos, ale cărui caracteristici sunt sobrietatea şi armonia reprezentărilor în spaţiu. Reţinem cu precădere Patimile lui Isus, Intrarea în Ierusalim, Rugăciunea de pe Muntele Măslinilor, Coborârea de pe Cruce, Tabloul votiv.

În pictura exterioară, frumosul şi sacrul se armonizează perfect. Judecata de Apoi, având ca teme viaţa, moartea şi judecata, se află pe întreg peretele de apus. Este o uriaşă compoziţie pentru care Mănăstirea Voroneţ este considerată Sfânta Capelă a Orientului. Despre această frescă, Petru Comarnescu spunea că „nicăieri această temă, frecventă în Orient ca şi în Occident, nu are atâta bogăţie de scene şi o atât de îndemânatică şi dramatică înlănţuire, nici la Camposanto din Pisa, nici la Padova unde Giotto a pictat-o pe la 1305 în capela familiei Scrovegni, nici la celelalte biserici din ţară”.

Pe axa principală a frescei Judecata de Apoi se găseşte Sfânta Treime: Dumnezeu – Tatăl, Fiul şi Spiritul Sfânt sub forma unui porumbel. În mâna dreaptă, Dumnezeu ţine balanţa Dreptăţii pe care îngeri şi diavoli vor pune faptele bune şi păcatele celor morţi. Cei drepţi sunt conduşi de Sfântul Apostol Petru în Rai, pe când păcătoşii sunt obligaţi să intre în Iad.

Pe peretele sudic, deasupra uşii, este icoana în care Maria şi Sf. Ioan Botezătorul îl roagă pe Isus, aşezat pe tron, să aibă milă de oameni.

În partea stângă a uşii, sub inscripţia votivă în slavonă din 1547, se află portretele mitropolitului Grigore Roşca şi cel al lui Daniil Sihastrul, primul îngropat în nartex, al doilea în pronaos. Alături, în stânga, este reprezentat Sfântul Gheorghe călare pe cal, patronul mănăstirii, aidoma lui Ştefan cel Mare, învingătorul.

Pe peretele sudic se află o altă compoziţie grandioasă intitulată Arborele lui Iesei, care reprezintă genealogia fizică şi spirituală a lui Isus Cristos. Profeţi ai Vechiului Tesatament sunt încadraţi de filozofi ai Antichităţii: Aristotel, Platon, Pitagora, Socrate etc.

Albastrul de Voroneţ, culoarea dominantă a frescei exterioare este considerată de specialişti unică în lume, ca roşul lui Rubens sau verdele lui Veronese.

UNESCO a înscris Voroneţul, alături de alte câteva biserici moldave, în patrimoniul universal prin valorile sale spirituale inestimabile, estetice şi sacre, care încântă sufletul şi desfată privirea, oferind prilejul celui ce vine aici de a ieşi din cotidian şi de a se apropia de Dumnezeu.

Am plecat cu bucuria de a fi trăit asemenea clipe de extaz, dar cu regretul de a nu fi vizitat şi celelalte mănăstiri şi biserici ale Bucovinei: Moldoviţa, Arbore, Suceviţa, Putna, Probota, Slatina, Dragomirna, Solca, Rădăuţi, Siret, Pătrăuţi, Reuseni, Părhăuţi, Suceava, Rarău, monumente istorice, de arhitectură şi de artă, tezaur al Bucovinei şi mari monumente ale lumii.

Ne oprim câteva momente în târgurile de artizanat organizate în preajma mănăstirilor, ca să admirăm covoarele, iile, cămăşile, bundiţele, feţele de masă brodate. Privindu-le, te convingi încă o dată că lucrurile de mână sunt făurite de oameni cu sufletul mare şi simţi că ele emană energie, că te bucură şi te încântă.

Şi drumul nostru continuă. Traversăm Carpaţii Orientali, prin pasul Tihuţa, pe traseul Câmpulung Moldovenesc – Vatra Dornei – Bistriţa – Dej – Cluj – Alba Iulia. Ore în şir admirăm frumuseţi ale naturii de nedescris, peisaje de excepţie, privelişti monumentale. Starea de bine care a pus stăpânire pe inimele şi sufletee noastre, vizitând locuri sfinte, susţinută de euforia încântării în faţa spectacolului grandios al naturii, ne ajută să învingem oboseala călătoriei lungi, terminată la Alba Iulia, în toiul nopţii.

Am profitat de această ocazie pentru a împărtăşi sentimente româneşti recurgând la cântecele noastre străvechi şi la poezie, cel mai bun balsam pentru suflet. O doină arhaică din Timoc, interpretată de părintele Lupşici, ne-a emoţionat adânc şi ne-a redus la tăcere… La Alba Iulia, de fapt în preziua întoarcerii sale în lumea lui de acasă, taciturnul părinte ne va dezvălui, spre uimirea noastră, că străbunicii săi au fost originari din satul Lupşa, judeţul Alba…

Un mesaj de pace ne aduc moldovenii de dincolo de Prut – din Tighina, Căuşeni, Cahul, Chişinău, Străşeni, Valul lui Traian – exprimat în aceeaşi limbă care ne uneşte, limba română:

„Să apărăm pământul de războaie (…)/ Atâta sânge s-a vărsat de veacuri/ Din laşitate, necredinţă, patimi/ Că ai putea şi zarea s-o întuneci/ Şi-ai putea pământul să-l înfăşori/ În roşii mări de sânge şi de lacrimi / Dar mai există şi dragoste/ Pământul ca să-l ari şi ca să-l sameni/ Şi mai există şi credinţa mare-n adevăr/ În bine, şi-n frumos, şi-n Dumnezeu,/ Să se înalţe sufletele noastre/ Să nu putem cădea atât de jos”.

Suntem la Alba Iulia, cetate dacică, castru roman (Apulum), cetate medievală (Bălgrad), capitala Principatului Transilvaniei (1549-1699), centrul organizării vieţii bisericeşti pentru românii transilvăneni începând din 1571, capitala primei uniri politice a românilor sub Mihai Viteazul! Aici au fost tipărite peste 22 de cărţi, adevărate monumente de limbă, credinţă şi trăire românească, între care Noul Testament de la Bălgrad (1648), Psaltirea de la Bălgrad (1651), Bucoavna (1699) – primul abecedar tipărit în limba română. Aici, în iarna anului 1784, Horia, Cloşca şi Crişan, conducătorii răscoalei românilor din Munţii Apuseni, au fost închişi şi zdrobiţi cu roata. De Alba Iulia se leagă şi istoria zilei de 1 Decembrie 1918. Aici, la 15 octombrie 1922, s-au încoronat ca suverani ai tuturor românilor Regele Ferdinand I şi Regina Maria, consfinţind unirea din 1918, în Catedrala Reîntregirii, construită în anii 1921-1922, în memoria vechii catedrale metropolitane ctitorită de Mihai Viteazul.

Am intrat pe Poarta principală a Cetăţii Bălgradului şi am simţit un fior sfânt…Ne-am oprit pentru o clipă de reculegere în faţa monumentului ridicat în memoria lui Horia, Cloşca şi Crişan. Apoi la statuia ecvestră a lui Mihai Viteazul. Într-un loc încărcat de istorie şi sfinţenie, cuvintele sunt de prisos. Trebuie doar să asculţi cu smerenie, în tăcere, foşnetul vântului, glasul picurilor de ploaie, lacrimi ale cerului, pentru a recepta mesajul altor vremuri. Până şi monumentele îţi vorbesc.

Eram aşteptaţi la Arhiepiscopia de Alba Iulia de însuşi Î.P.S. Andrei, Arhiepiscopul Alba Iuliei. Pătrundem pe sub bolta clopotniţei zvelte în incinta ansamblului arhitectural care cuprinde şi Catedrala Reîntregirii.

Ascultăm cu evlavie cuvântul Arhiepiscopului Andrei, cuvânt care zideşte, orientat spre un îndemn subtil, exprimat prin spusele lui Simion Mehedinţi: „un individ, respectiv un popor atâta preţuieşte cât pune în practică Evanghelia lui Isus”. La despărţire, Î.P.S. Andrei ne oferă cărţi.

Citesc cu nesaţ Dragostea fascinantă şi nemuritoare. Î.P.S Andrei explică cele paisprezece virtuţi sau culori ce alcătuiesc spectrul dragostei, de două ori câte şapte culori ale spectrului luminii, plecând de la trăsăturile dragostei amintite de Sfântul Apostol Pavel în minunatul imn al dragostei din I Corinteni 13, 4-7.

Vizităm Sala Unirii… Suntem primiţi ca oaspeţi de seamă la Primăria judeţului Alba. Urmează un scurt popas la Statuia lui Mihai Eminescu din Alba Iulia, prilej de întâlnire cu scriitori şi oameni de cultură ai locului. Vasile Rusu ne aduce de la Sibiu, proaspăt scoasă de sub tipar, ultima sa carte, închinată lui Eminescu, Adevărul ucide. Prezenţa noastră aici este pentru „a susţine zborul eminescian spre albastru prin nişte cărţi”, spune scriitorul Ion Mărgineanu. Ne sunt împărţite cu mărinimie reviste şi cărţi ale scriitorilor amintiţi, fiecare carte – cuminecătură sfântă din trupul culturii române - fiind un îndemn de a porni pe cărările limbii române…

Autocarul se opreşte în Piaţa 1848 din Blaj. Suntem aşteptaţi şi întâmpinaţi cu drag la Primăria municipiului Blaj ca „fraţi întru Eminescu”. Gazdele ne vorbesc cu patos despre Inochentie Micu-Klein, ctitorul Blajului modern, despre Blajul ca cetate de cultură şi şcoală românească şi ca centru al revoluţiei române de la 1848, despre Aron Pumnul şi Mihai Eminescu, despre sărbătorirea semicentenarului ASTREI din 1911…

Traversăm parcul, îndreptându-ne spre Catedrala Greco-Catolică Sfânta Treime, biserică arhiepiscopală majoră. Trecem pe lângă statuia înainte–mergătorului şi întemeietorul Blajului.

„În parc statuia neobositului episcop/ Falnic păşeşte-ntre busturi alte./ Însufleţită mâna-i crescută din inimă/ Cheamă spre suflet, cruce, carte…/ Carte, cruce, suflet, ridicate în rang./ Dăscăleşte vă cheamă să clădiţi pe iubire./ Ţineţi aproape generaţii ce vin/ De marea Domnului oştire”. Este o poetică semnificaţie a statuii episcopului Inochentie Micu descifrată de tânărul poet Mihai Târnăveanu.

Inochentie Micu este singurul şi cel dintâi luptător pentru neamul românesc într-o vreme în care românii nu aveau oameni învăţaţi care să le apere drepturile, în care românii nu aveau dreptul de proprietate, nici acela de a urma vreo şcoală. Întemeietor al Blajului, al mănăstirii şi al şcolilor de aici, Inochentie Micu-Klein este „piatra de temelie a vieţii naţionale a românilor din Ardeal” (Nicolae Comşa). Episcopul Inochentie Micu-Klein (1692-1768) a murit la Roma, în exil. Osemintele sale au fost nu de mult aduse în ţară şi depuse în Catedrala Greco-Catolică Sfânta Treime din Blaj. Pe piatra de mormânt este aşezat portretul episcopului: „dârz şi cu ochi de martir, aruncând fulgere printre lacrimi”.(Adrian Popescu)

În catedrală odihneşte întru veşnicie şi Cardinalul Alexandru Todea (1912-2002)…

Opera începută de Inochentie Micu a fost continuată de urmaşii săi. La 11 octombrie 1754, episcopul Petru-Pavel Aron deschide şcolile Blajului, cele mai vechi şcoli sistematice ale românilor. Referindu-se la ele, Ion Heliade Rădulescu a exclamat: „De aici a răsărit soarele românilor!” În urmă cu 300 de ani, la Blaj, se deschidea o poartă spre Occident. Sute de tineri eminenţi, trimişi să studieze în străinătate (Budapesta, Viena, Graz, Innsbruck, Viena, Praga, München, Zürich, Roma) şi susţinuţi de fundaţii, vor contribui la fenomenul de renaştere a naţiunii prin şcoală, prin cultură. „Se înjghebează în cetatea de scaun a lui Inochentie Micu Klein un curent care ridică un neam din pulberea umilinţei”.(Gabriel Ţepelea) Este vorba de Şcoala Ardeleană, „prima şcoală ideologică proeuropeană (…), cu un caracter militant şi contribuţii esenţiale. Am fost contemporani cu Europa prin Şcoala Ardeleană”. (Adrian Marino)

Oamenii Blajului sunt ctitori, filologi, istorici, oratori, scriitori, publicişti, spirituali, filosofi şi foarte mulţi profesori, educatori şi pedagogi, care vor trece Carpaţii şi vor deschide şcoli pentru români şi în celelalte provincii româneşti, contribuind la naşterea unei elite româneşti, a unei aristocraţii spirituale. Blajul, „Mecca şcoalelor române din Ardeal” (George Călinescu), a devenit în timp o adevărată „fântână a darurilor”, aşa cum profetiza episcopul Petru-Pavel Aron, capitala culturală a românilor din Transilvania.

Se cuvine un pios memento şi un gând de preţuire pentru arhiereii şi dascălii Micii Rome, truditori în aceste fântâni ale darurilor. Urmărind cu atenţie spusele părintelui profesor Ioan Mitrofan, ascultând Rugăciunea lui Eminescu adresată Fecioarei Maria, rostită de glasul îngeresc al unei copile din Blaj, priceasna interpretată de preoţii şi cântăreaţa cu glas divin din grupul nostru, ascultând, în final, grupul coral al teologilor blăjeni, am trăit momente de o intensă reverberaţie interioară.

Următorul popas îl facem pe Câmpia Libertăţii, un alt simbol al Blajului! Călcând pe acest sfânt pământ, simţi nevoia de a îngenunchea. Impresia este că te afli în Panteonul ilustrelor personalităţi ale românilor din generaţia paşoptistă.

Aron Pumnul, profesor de filozofie la Liceul Sfântul Vasile din Blaj şi luptător înflăcărat pentru propăşirea limbii române, este şi unul dintre fruntaşii mişcării revoluţinare de la 1848, alături de Bărnuţiu, Bariţiu, Cipariu ş.a.; este unul din principalii organizatori ai adunării de pe Câmpul libertăţii din Blaj. Cutezanţa profesorului Aron Pumnul de a redacta proclamaţia pentru adunarea la Blaj din Dumineca Tomii, răspândită de studenţimea blăjeană, îl va obliga să părăsească pentru totdeauna Transilvania şi să se stabilească la Cernăuţi.

Popasul lui Mihai Eminescu la Blaj se datorează îndemnului primit de la profesorul său Aron Pumnul, la Cernăuţi. La moartea sa, Eminescu i-a dedicat prima sa poezie, ce cuprinde versuri de profundă cinstire şi veneraţie:

„Îmbracă-te în doliu, frumoasă Bucovină,/ Cu cipru verde-ncinge antică fruntea ta;/ C-acum din pleiada-ţi auroasă şi senină/ Se stinse un luceafăr, se stinse o lumină,/ Se stinse-o dalbă stea!”

Eminescu a simţit Blajul ca o capitală a sufletului românesc. Mica Romă n-a fost o simplă metaforă, ea exprima un crez.

Ultimul popas îl facem pe colina unde Eminescu a exclamat: „Te salut din inimă, Roma mică! Îţi mulţumesc, Dumnezeule, că mi-ai ajutat s-o pot vedea!”

 În anul 2006, cu prilejul împlinirii a 140 de ani de la popasul poetului la Blaj, aici a fost ridicat un monument, alături de teiul lui Eminescu. La umbra teiului în floare, odihnindu-ne privirea pe întinderea lanului de grâu în pârgă ce ne înconjoară, trăim momente de imensă bucurie evocându-l pe Eminescu: doamna Silvia Pop recită versuri ale poetului, iar noi cântăm cunoscute cântece pe versurile sale.

Cunoaştem acum şi aici pe Mihai Târnăveanu, un poet al acestor locuri, „un tânăr ce bate la porţile poeziei”, un tânăr ce-şi propune totodată a fi „slujitor al Logosului întrupat în istorie”. (Ion Buzaşi) După ce ne trezeşte curiozitatea de a-i citi poeziile, recitându-ne oda închinată lui Eminescu, ne dăruieşte cu generozitate ultimul său volum de versuri.

Spicuiesc din prefaţa cărţii semnată de profesorul blăjean Ioan Buzaşi: „Grânoase gânduri de iubire îi inspiră ode închinate lui Inochentie Micu întemeietorul, lui Ioan Maiorescu şi Gheorghe Şincai, lui Eminescu în popasul său blăjean (…); îl îndeamnă la smerenie şi reculegere în frumoasa Catedrală a Blajului (…), la extaz în faţa minunilor creaţiei şi Creatorului, dar şi la mâhnire în faţa spectacolului degradării valorilor umane, a renunţării cinice la principiile moralei creştine”.

Plecăm cu gândul de a reveni la Blaj, la această Vatră, Citadelă de cultură. Şi vom reveni fiindcă Blajul ne cheamă pentru a ne reaminti şi perpetua o tradiţie de daruri. Ne simţim datori să „aducem oraşului Blaj prinosul nostru de admiraţie şi recunoştinţă pentru tot ce s-a visat, pentru tot ce s-a crezut, pentru tot ce s-a înfăptuit între zidurile venerabile ale acestei cetăţi, de unde ne-a venit şi arde încă lumina conştiinţei noastre”. (Victor Eftimiu)

Alba Iulia şi Blaj!… Decebal, Horia, Avram Iancu!…„Un focar de spiritualitate. Un anume spirit transilvan. Pretutindeni aici, în interiorul Arcului Carpatic preexistă o realitate magică, bogată în spiritualitate, de o demnitate discretă şi de un eroism nedesprins nici până azi de sacru”. (Aurelian-Titu Dumitrescu)

Itinerarul pe care îl parcurgem în continuare, în autocar, este: Orăştie, Deva, Brad, Ineu, Sebiş, Chişineu-Criş…

Gândul ne zboară la cetăţile dacice din Munţii Orăştiei, la Palia de la Orăştie, la Ioan Slavici şi la eroii nuvelelor sale. Ne încântă priveliştile şi climatul dulce al Ţării Zarandului. Duhul lui Iancu e prezent. Regretăm că nu putem face un popas la Vidra!

Periplul s-a încheiat, aşadar, la Gyula, în data de 24 iunie, zi de duminică, care a coincis cu sărbătoarea Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul (Sânzienele). Am intrat în Catedrala ortodoxă Sân’ Nicoară din Gyula, purtând jerbe din flori de sânziene culese de pe frumoasa şi bogata Câmpie de Vest, din apropiere de Chişineu-Criş. Am participat la liturghia oficiată în această catedrală şi la slujba de pomenire a lui Eminescu. Am întâlnit reprezentanţi ai Autoguvernării pe ţară a românilor din Ungaria, am vizitat Centrul de documentare şi informare al Autoguvernării, Şcoala generală şi liceul Nicolae Bălcescu din Gyula, biserica ortodoxă şi Casa - muzeu din Chitighaz. Ne-am bucurat când gazdele ne-au primit vorbindu-ne în graiul bihorean sau bănăţean, când am aflat că la şcoala Nicolae Bălcescu se învaţă şi limba română, curs facultativ, şi că de şapte ani apare Cronica, publicaţie lunară a românilor din Ungaria.

 

Am încercat să vă dăruiesc măcar ceva din preaplinul trăirilor sufleteşti din aceste zile de călătorie multidimensională, fiecare moment „fiind o picătură de miere în sufletele noastre”, după spusa părintelui Petru Buburuz din Chişinău.

Menţionez că de-a lungul celor 13 ediţii ale Deniilor eminesciene au fost vizitate numeroase comunităţi româneşti de dinafara graniţelor ţării: din Republica Moldova, Ucraina, Bulgaria, Serbia şi , în acest an, din Ungaria.

Mesajul acestor manifestări de amploare, de jertfelnicie pentru organizatori, este acela de a face să ardă candela eminesciană, iar flacăra ei să încălzească inimile românilor de pretutindeni.

---

[1]