Omagiu tatălui meu AUREL DOBREAN (1924-1995) - D.A Dobrean

 

MOTO:

PRIN CURTEA CASEI PĂRINTEȘTI

ȘI FIRELE DE IARBĂ AZI VORBESC

ȘI AMINTIRILE TRESAR ÎN RÂND CU ELE,

ÎN ORICE GÂND PĂRINȚII ÎI ZĂRESC,

DEȘI AU PLECAT AMÂNDOI ÎN STELE. (Iuliana Cozma)

    Ce Om minunat a fost tatăl meu! Zâmbetul lui te liniştea ca un balsam care risipeşte durerea, ochii lui, de culoarea cerului senin al verii, ne învăluiau cu o dragoste sublimă, pe care niciodată nu o exprima în cuvinte, dar pe care noi, copiii, o simţeam aşa cum simţi mângâierea razelor de soare. Bucuria, satisfacţia şi-o exprima în felul său, cu simplitate şi cu reticenţă: uneori ridica doar sprâncenele şi-şi încreţea fruntea, rotunjindu-şi ochii, mai senini ca de obicei, şi scotea din gât un şuier admirativ: “Hhm!”; alteori, când trăirea lăuntrică era copleşitoare, înghiţea în sec de câteva ori, în timp ce ochii i se umezeau şi clipeau iute de mai multe ori, spre a împrăştia lacrimile ce ar fi putut să-i trădeze emoţia.

 Era un om foarte echilibrat. Nu şi-a pierdut niciodată cumpătul, nici la necaz, nici în suferinţă, nici la mânie şi nici la bucurie. Când  se supăra, chipul său se întuneca la fel ca cerul înaintea unei furtuni apocaliptice în miez de vară: sprâncenele-i stufoase se împreunau parcă şi acopereau, asemeni norilor groşi de ploaie, seninul ochilor săi. Privirea-i părea ucigătoare. Şi cu toate acestea, se închidea în sine, fără a scoate un cuvânt. Nu urla, nu înjura, nu lovea, se ferea de cuvintele ucigătoare a iubirii. Se refula în muncă, în acţiune…

 Aşteptam cu drag vacanţele şcolare: cele de iarnă pentru pitorescul, farmecul tainic şi sfinţenia sărbătorilor creştine, cele de vară pentru cura de sănătate pe care o urmam vară de vară alături de părinţii noştri la munca pământului, în aerul înmiresmat de fânul proaspăt cosit sau de holdele în pârgă, când auzul era plăcut încântat de clipocitul leneş al apelor Mureşului, de freamătul nepotolit al brazilor, de concertul păsărilor şi al celor mai firave vieţuitoare ale pământului. Prezenţa tatei era în deplin acord cu natura înconjurătoare atât de fascinantă. Lucra pe-ndelete, dar fiecare mişcare o făcea cu siguranţă, pricepere şi îndemânare, cu rost şi spor, în timp ce povestea ceva hazliu, deconectant. Munca devenea, în compania sa, relaxantă, captivantă, o corvoadă plăcută, ispititoare, pentru că tata stăpânea acea artă secretă de a ne antrena la treabă în aşa fel încât să o făceam întotdeauna și cu mare plăcere.

  Pentru tata, munca nu era o ruşine, iar munca pământului o considera nobilă, având în esenţa ei ceva divin. Munca cinstită şi de calitate era o datorie onorantă. Chiar dacă aici, la munte, munca nu este răsplătită prin recolte nici măcar satisfăcătoare, tata, la fel ca toţi ţăranii generaţiei sale, o făcea cu dragoste, cu pasiune şi cu sârguinţă. În această oază de patriarhalitate, în care agricultura se mai face şi în prezent uneori cu plugul tras de animale, cu sapa, cu secera şi cu coasa, am văzut în tata simbolul ţăranului român, care ştia să asculte şi să înţeleagă glasul pământului. N-avea nici în zilele de sărbătoare răgaz: se ducea să vadă dacă au răsărit semănăturile ori au înspicat holdele, dacă leagă porumbul, dacă nu a împrăştiat vântul fânul adunat în căpiţe sau dacă nu a pătruns umezeala în snopii clădiţi în clăiţe…
  Era nemaipomenit de plăcută călătoria alături de tata în căruţa trasă de nebunaticii săi cai, care, deşi s-au mai schimbat cu timpul, purtau aceleaşi nume: Puiu şi Miţi. Aşa, din căruţa tatei, traversând comuna în lung şi-n lat, mi-am cunoscut consătenii, pe fiecare cu povestea, cu familia şi cu gospodăria sa. Dacă bunicul meu era o adevărată arhivă a satului nostru, cunoscând fiecare familie din sat cu ascendenţii din 4-5 generaţii, prin tata, izvor nesecat de vorbe de duh, de povestiri hazlii, de anecdote, puteai cunoaşte bine universul de viaţă, de gândire şi de cultură al varvigeanului de altădată, din vremea copilăriei, a tinereţii sale şi din prezent.
 Amintirea lui îmi este încă vie. Îl văd aievea, îi aud poveţele şi poveştile, îi savurez încă multe din vorbele sale pline de tâlc, glumele pe care le făcea cu un ascuţit simţ al umorului, ironia fină, capacitatea de a surprinde unele defecte de caracter ale consătenilor, de a le persifla, stăpânind bine arta imitaţiei. A fost un bun şi destoinic ţăran, dar ar fi putut fi, cred eu, un actor la fel de bun.
  Tata, poate unul dintre ultimii confraţi ai simbolicului personaj literar Ilie Moromete, a plecat… Mi-a rămas în memorie clipa în care, împovărat de suferinţă şi de neputinţă, la numai 70 de ani, rezemat de căruţa rămasă în mijlocul curţii şi plimbându-şi privirea înlăcrimată de jur-împrejur, şi-a luat adio de la universul atât de drag al gospodăriei sale…
  Dacă mâinile harnice şi iscusite ale mamei au îmbrăcat cu măiestrie casa, mâinile puternice şi dibace ale tatei şi-au lăsat amprentele pretutindeni în afara casei, făcând rânduială, amenajări, reparaţii în gospodărie. Casa, gardul, fântâna, sapa, coasa, grebla, căruţa, toate îmi amintesc de tata şi toate îi simt lipsa: poarta de la fântână scârţâie sinistru, grebla ştirbă îşi trăieşte agonia, coasa, atârnată în perete, sclipitoare altădată, pare dezamăgită şi nedumerită. Doar căruţa, cu ruda semeaţă, aşteaptă încrezătoare ca stăpânul să reapară împreună cu caii înhămaţi şi să-i pună în mişcare mădularele înţepenite.
 Mama este o femeie conservatoare, în convingerile şi mentalitatea ei ancestrală. La vârsta senectuţii, când omul trebuie să fie cumpătat şi sobru la vorbă şi la port, îşi poartă părul împletit în firave codiţe, adunate în coşarcă la ceafă şi capul acoperit cu năframă. Din recuzita de altădată i-a mai rămas doar traista, tradiţionala traistă, rodul muncii şi al iscusinţei sale, pe care continuă să o poarte cu mândrie şi cu îndărătnicie, înfruntând privirile piezişe ale celor tineri.
  Tardiv, îmi dau seama de cele două ipostaze care coexistau simultan în ea: uneori părea o fiinţă spăşită, iertătoare, bună, supusă, sacrificială, alteori revoltată, nemulţumită, ostilă, aspră, impulsivă… Credeam atunci tot ceea ce îmi spunea, că numai noi, copiii, o determinam „să nu plece în lume”… Într-adevăr, viaţa era austeră, trăiam foarte simplu şi modest, dar toţi împreună, fiind sănătoşi şi harnici, am răzbit prin toate etapele dure care au marcat nu doar viaţa familiei noastre, ci a tuturor românilor în a doua jumătate a secolului 20.
  Cât era de blândă şi senină în prezenţa tatei! De fapt, ea nu a rupt legământul familial nu doar de ruşine, nu doar pentru că existam noi, copiii, ci pentru că îl iubea pe tata. Simpla lui prezenţă o făcea să-şi uite toate nemulţumirile, să accepte toate privaţiunile vieţii. Nu ştiu să-i fi reproşat lui ceva vreodată…
Poate şi de aceea îl iubeam pe tata în mod aparte, pentru că în prezenţa lui totul intra în firesc, în normalitate şi în preajma lui se aşternea liniştea, buna-dispoziţie, se descătuşau limbile. El deţinea, cred, secretul vieţii, acela de a te desprinde de necazuri şi de a te bucura de lucruri simple. El vedea întotdeauna partea plină a paharului, mama o vedea pe cea goală. Iată de ce ne lipseşte tata atât de mult! În amintirea lui, ne străduim să ne păstrăm, pacea, calmul şi toleranţa.
Sunt momente în care îmi apare, aureolat, chipul tatei…Îi aud de fiecare dată cuvintele testamentare, ultima lui rugăminte: „Să aveţi răbdare cu mama!”
  Astăzi, când tata nu mai este, mama a rămas, lipsită de sprijinul lui atât de viguros, ca o corabie naufragiată fără căpitanul ei la bord; este la fel ca frunzele veştede ale toamnei, purtate de ici-colo de aerul răscolit… Se simte singură, fără sprijin. Suportă greu schimbările din viaţa ei, este cu sufletul mereu răvăşit, apatică, tristă, îndurerată. Vorbeşte puţin, uneori aluziv, fără a îndrăzni să spună ceea ce gândeşte, de teamă să nu supere. Femeia sprintenă, iute, energică şi harnică de odinioară se mişcă acum greoi, încet şi fără siguranţă.
  Cu mulţi ani în urmă, într-o zi tristă de toamnă târzie, o toamnă bacoviană cu cerul de plumb, care îşi lasă amprenta pe sufletele împovărate de grijile şi neliniştile cotidiene, a rupt tăcerea care se aşternuse între noi cu următoarele cuvinte: „Astăzi este 13 noiembrie…am fi împlinit 50 de ani de căsătorie…” I-am răspuns doar printr-un zâmbet care nici eu nu ştiu ce ar fi trebuit să exprime: tristeţe, regret, compătimire, bunăvoinţă, mângâiere, încurajare, iubire?!…Poate, toate acestea împreună. N-am zis nimic… Mi se părea că orice cuvânt ar fi fost de prisos, că ar fi sunat fals. Chipul ei senin însă îmi spuse, îmediat după aceea, că se întorsese deja printre amintiri şi că îşi depăna frumoase secvenţe din viaţa ei de odinioară, în tăcere…
  Dacă ar fi trăit tata, această zi ar fi fost o aniversare. Cât şi-a dorit să o sărbătorească! Viaţa austeră, sărăcăcioasă, ne-a obligat să ne refulăm trăirile, emoţiile prilejuie de aniversările din familie. Le-am întâmpinat întotdeauna cu prea multă sobrietate şi reticenţă. Bucuria pe care ne-am refuzat-o altădată, sau nu ne-am permis-o, considerând-o, poate, o extravaganţă, s-a prefăcut în tristeţe.
  Mlădiţe de ţărani, chiar dacă „am schimbat sapa în condei”, cum spunea Arghezi, ne-am propus să rămânem în rostul ancestral… Semănăm seminţe ale cunoaşterii în mintea fertilă a copiilor din satul nostru natal şi nu dorim altceva decât să păstrăm măcar o parte din calităţile tatălui şi ale mamei, între care pasiunea şi responsabilitatea pentru lucrul bine făcut.

Fragment din cartea 

SURÂSUL AMINTIRILOR, 2011,

 pp. 28-31, „Părinții mei”

💥

    E iarăși 20 septembrie, ziua de naștere a tatălui meu... A câta, oare, fără el, doar de comemorare? Aprind o lumânare și mă rog: „Doamne, ai grijă de ai noștri dragi părinți!” Retrăiesc momente de neuitat cu gândul la ei, din ambianța casei părintești. Îi revăd în ipostaze diferite, cel mai adesea antrenați la diverse munci în gospodărie sau pe câmp. Aveam 14 ani când tata s-a angajat pentru un salariu minim pe economie, de mizerie, dar venitul acela era lunar și foarte necesar pentru a ne întreține pe noi la școli. Nu ne-am fi descurcat doar cu salariul lui, așa încât era necesar să menținem și să dezvoltăm și gospodăria. Munca în gospodărie cerea eforturi suplimentare. Multe din sarcini îi reveneau mamei în permanență, ea fiind stâlpul casei, și nouă, copiilor, în timpul liber și în vacanțe. Gospodăria ne asigura subzistența, traiul de zi cu zi, hrana de bază: pâine, lapte, ouă, carne, cartofi, ceva legume și, dintre fructe, merele. Cu o parte din ce obțineam prin munca în gospodăria proprie, părinții aveau obligația să contribuie și la „fondul de stat, conform planului de „autoimpunere” stabilit de primărie.

  Părinții mei nu s-au odihnit niciodată, cred, opt ore. De multe ori eram pe câmp la lăsarea serii și dimineața ei se sculau în zori, la cântatul cocoșilor. În vacanțe, noi eram lăsați „să ne împlinim somnul” până mama pregătea mâncarea pentru micul dejun și prânz și tata hrănea animalele si păsările din gospodărie, pentru ca apoi să plecăm la câmp, încă pe răcoare.

  Fotografia aceasta, alb-negru, îmi amintește de vizita tatei la Cluj, la sfârșitul primului an de studii universitare. Eu nu împlinisem 20 de ani, iar tata avea 45. Aveam un tată tânăr, dar responsabil de atribuțiile sale de bun soț, părinte și fiu. Nu avea el prea multă carte, dar era un bărbat vrednic, destoinic, dotat cu inteligență nativă, hotărât, cutezător, drept, demn, mândru. Purta cu aceeași decență și dezinvoltură straiele strămoșești și veșmintele de „domn”, pe cap pălărie sau căciulă.

  Venise la Cluj îmbrăcat în straie de orășean. Privindu-l, n-ai zice că nu este „domn”. Ce l-a adus pe tata la Cluj? Nu atât dorul de mine, fiindcă știa să și-l domolească și că mai era puțin până la vacanță. Mă lamentasem în ultima scrisoare trimisă părinților de cele cinci examene dificile și exigente pe care le susțineam în sesiunea din vară, după cursurile și seminarele urmate de-a lungul anului: literatură română veche, limba română contemporană (fonetica și morfologia), literatură universală, slavă veche, folclor. Încercam să le spun că intenționam să las examenul de literatură universală (antică și medievală), ultimul, pentru sesiunea din toamnă. Tata, care nu se ocupa de corespondența scrisă, pe care o făcea mama, a decis să vină la Cluj, să vorbim față în față, privindu-ne în ochi. „Dacă ești nepregătită va hotărî profesorul.” Dar pentru asta trebuia să mă prezint la examen. „Acasă avem mult de lucru și noi ne bazăm pe ajutorul tău. Dacă munca ce îți revine ție o plătim, la toamnă nu vom avea de unde să scoatem bani pentru a te întoarce la școală.” Era argumentul forte al tatei, cel real. Părinții se străduiau din răsputeri să mă susțină, să mă ajute a-mi îndeplini dorința de a studia, ori eu trebuia să le răsplătesc efortul prin muncă și atitudine de responsabilitate.

  Cunoscând acum motivul venirii tatei la Cluj, pe chipul său se poate citi nu atât bucuria revederii cât îngrijorarea. Am discutat problema cu calm, serios,  nu la restaurant, ci în Grădina Botanică, în mijlocul naturii, loc prielnic pentru meditație, unde nimeni și nimic nu-ți poate conturba firul gândului și luarea unei decizii înțelepte.

Cred că întâlnirea noastră în această circumstanță a fost importantă în formarea mea de om. Tata, prin atitudinea lui, atunci și mereu, mi-a transmis ceva din forța caracterului său, din intransigența în fața provocărilor de orice fel. Învățam atunci că în viață nu este timp să bați pasul pe loc, că oricât de mici și nesiguri sunt pașii trebuie continuat drumul pe care ai pornit, că trebuie să înfrunți necunoscutul cu curaj, că viața este o permanentă luptă pe care nu o poți abandona fără să încerci. M-am prezentat la examen și m-am întors acasă triumfătoare, mulțumită de mine, grație sfatului înțelept al tatălui meu.

  Mulțumesc, TATĂ, mulțumesc, MAMĂ, pentru atunci și pentru toți anii petrecuți împreună!

  TATA: https://asociatiaculturaladobreanu.blogspot.com/2022/05/strigaturi-doine-amintiri-subcetate.html

 MAMA: https://asociatiaculturaladobreanu.blogspot.com/2020/01/ioana-dobrean-1925-2016-taran-si.html

        AMINTIRI DIN ALTE VERI

                    Autor: Liliana Burac

Se trezeau cu noaptea-n cap părinții ,pe timp de vară,
Iar când se porneau la câmp nici nu se vedea afară,
Ne lăsau laptele proaspăt ,în oală de lut,pe masă
Și într-un ștergar de in ,pâinea albă,coaptă-n casă.
 
-Hai,treziți-vă oleacă,ne spunea mama duios,
Ne-ndurându-se să strice somnul nostru-așa frumos,
-Eu mă duc iar la prășit ,cu bunică-tu-n Lănuț,
Voi să stați pe lângă casă,s-aveți grijă de puiuți!
 
Tată-tu e dus la coasă ,că se pologește iarba
Și de n-o cosi acuma ,când s-o duce-a fi degeaba,
Mâne-o să vă iau cu mine,în Fânaț ,la adunat,
Eu cu furca înainte,voi din urmă la greblat.
 
-Scoateți cloștile afară și la puii de găină
Dați-le un pumn de crupe sau muiați niște făină,
Puneți-le-un chic de apă în ceva nu prea adânc
Și vedeți să nu-i ia uliul până vin eu de la câmp!
 
Să duceți pe șes vițelul,priponiți-l mai departe
De vițeii altora,nu de alta ,s-or mai bate,
Puneți apă în căldări până o veni cireada
Că vin vitele-nsetate și să măturați ograda!
 
Noi ,cu somnul între gene,ascultam cam cu de-a sila,
Țineam minte ce țineam ,apoi Dumnezeu cu mila,
Dar când soarele-ncepea să ne ardă pe spinare,
Lăsam baltă bătătura și-o zbugheam la scăldătoare.
 
Treceam ulița spre șesul care ne părea o mare,
Cu valuri de romaniță așternute sub picioare,
Sfârâiau călcâiele când stârneam cârduri de gâște,
Și gâscani-înfuriați ne-alergau ,vrând să ne muște.
 
Noi vedeam numai hârjoana ce părea a fi in toi,
Din toți țăncii de pe vale ,din pârâu,lipseam doar noi,
Dar când tălpile simțeau mâlul fin și apa-n spume,
Ne rupeam de orice grijă și intram în altă lume.
 
Iar în firul de pârâu,jinduind după răcoare,
Bălăceala era-n toi ,cât era ziua de mare,
Înotam și ne stropeam ,printre broaștele speriate,
Până ne-alungau tânțarii cu înțepături pe spate.
 
Plini de mâl,ca niște diavoli,ne apropiam de casă,
De la poarta miroseam turtițele de pe masă,
Vedeam zâmbetul bunicii răsărind la colțul șurii,
Și căldările cu apă în mijlocul bătăturii.
 
Ne punea mâna pe creștet printre vorbe de mustrare,
Ne-ndemna să ne spălăm într-o balie,la soare,
Și când socotea că-i vremea,zicea:-Eu mă duc acasă,
Da’ v-oi spune mâne-ta, ș-apoi îți vedea voi,lasă!
 
Nu spunea nimc ,sărmana,ba ,când o-ntrebau părinții,
Ne tot ridica în slăvi că am fost cuminți ca sfinții…
Parcă văd zâmbetul mamei...parcă toate-au fost mai ieri…
Azi mi-a mai rămas să depăn amintiri din alte veri.
 

Elogiu iei românești, la 24 iunie 2021

Moto:

CĂMAȘA LUI DUMNEZEU, de Ionel Simota

 Ie, ie apă vie,

Doină, cânt de ciocârlie,

Rugăciune către glie,

Vară cu ferestre-n soare,

Curcubeu și întrupare...

Ie, ie apă vie,

Cea trudită-n ani o mie,

Care-ai îmbrăcat țăranii,

Împărații și orfanii...

Ie, ie greu cusută,

Nopților le-ai fost durută,

În războaiele cu sânge,

Morților ce nu pot plânge...

De la munte până-n mare

Neamului i-ai fost strigare

De duminică și floare,

Cusătură cu-stelare...

Ie, sfânta mea rugare...

 

    ZIUA UNIVERSALĂ A IEI

    Sărbătoarea Iei a fost iniţiată în anul 2013 de comunitatea La Blouse Roumaine, care a dorit ca bluza tradiţională românească, ia, împreună cu tradiţia noastră moştenită din timpuri imemoriale, să devină un adevărat brand de ţară, recunoscut în întreaga lume. Chiar denumirea comunităţii reprezintă titlul unui tablou realizat de pictorul francez Henri Matisse care realiza o imortalizare a iei româneşti – “La blouse roumaine”, 1940 – creaţia fiind expusă la Muzeul Naţional de Artă Modernă din Paris.

Cămaşa cu altiţă, în primul rând,  reprezintă un simbol național. De aceea, sunt şanse să fie inclusă în lista patrimoniului UNESCO, după o analiză minuţioasă a experţilor acestei organizaţii. Expertiza poate dura până la un an.

Cămăși cu altiță din Subcetate

E o bucurie să vedem cum, an de an, crește interesul pentru ia / CĂMAȘA TRADIȚIONALĂ ROMÂNEASCĂ, în țară și pretutindeni în lume, unde trăiesc comunități de români. Ziua iei este legată de SĂRBĂTOAREA SÂNZIENELOR, respectiv de 24 iunie, zi solstițială, sărbătoarea Nașterii Sfântului Ioan Botezătorul. Astăzi, se organizează pretutindeni manifestări dedicate sărbătoririi iei.

MANIFESTĂRI DE ZIUA UNIVERSALĂ A IEI ÎN ZONA TOPLIȚEI

În urmă cu câțiva ani, în 2016 și 2017. Asociația Culturală Dobreanu și Colecția Casa cu amintiri au fost prezente la manifestarea culturală organizată la Casa de Cultură Toplița, sub egida organizației A.D.I. Călimani-Giurgeu.

Am apreciat inițiativa, modul de organizare, prezența colecționarilor particulari din zonă, calitatea și valoarea exponatelor, dar mai ales activitatea vie, permanentă a atelierului de creație prin cusătură – șezătoare, coordonat de preotul paroh din Toplița – Călimănel. PETRU CĂTINEAN. Au prezentat în expoziție cămăși realizate după modele vechi, demonstrând interes și pasiune, investite într-o activitate permanentă.

În 2021, la Toplița se organizează o nouă ediție a Sărbătorii iei, „IE cu istorIE”

ȘEZĂTORI DE CUSĂTURĂ

La Parohia din Toplița -Călimănel, preot PETRU CĂTINEAN

   La Parohia ortodoxă din Subcetate, preot MARIUS-TRAIAN CIUBUCĂ 

https://viatalasubcetate.blogspot.com/2018/02/sezatori-de-odinioara-si-de-astazi.html

ÎN ZI DE SĂRBĂTOARE

     Ce bucurie mai mare poți trăi decât să vezi bisericile însuflețite de prezența creștinilor îmbrăcați în frumosul port românesc tradițional, mai ales în zilele de sărbătoare ale verii – Paștele, Ispasul Rusaliile, Nașterea Sfântului Ioan, Sfântul Ilie, Ziua Crucii…-, sau la hramul bisericii!

SUBCETATE, 2011, Sărbătoarea fiilor satului (Peste Mureș)

DRAG PENTRU VALORILE CULTURII TRADIȚIONALE

Am iubit ia de când mă știu, fiindcă am fost îmbrăcată cu ea înainte de a vorbi și conștientiza valoarea ei, la numai 6 luni. Atunci mi-a cusut mama prima ie, una de Săliște, pentru a fi unică. 

Copilă eram când, într-o astfel de zi de sărbătoare, am fost fascinată prima oară de mulțimea minunatelor mâneci de cămăși ce răsăreau de sub bundițe. O însoțeam pe bunica la biserică… eram prea mică să înțeleg liturghia… toată atenția mea admirativă era îndreptată spre coloritul modelelor cusute pe mânecile cămășilor de sărbătoare. Cred că aceasta a fost prima mea participare la sărbătoarea iei, nedeclarată oficial, dar trăită cu intensă emoție . 

 

Au urmat altele, pentru fiecare serbare de sfârșit de an școlar, de la „absolvirea” grădiniței până la absolvirea școlii gimnaziale. În cei „șapte ani de-acasă”, mama a simțit că trebuie să-mi cultive, printre alte valori și trăiri statornice și pe aceea că „Limba, portul și credința/ Sunt a-noastre trei comori”…

Toate aceste amintiri au constituit imboldul strădaniei de a aduna laolaltă, într-o colecție, acele bijuterii ale portului nostru străbun care mi-au încântat ochii și sufletul de-a lungul timpului:

https://asociatiaculturaladobreanu.blogspot.com/2020/11/casa-cu-amintiri.html

COSTUMUL TRADIȚIONAL - TEMPLU LA PURTĂTOR

Citesc considerațiile profesorului IOAN SORIN APAN (1957-2012) despre simbolurile de pe ia românească tradițională. Acestea, spune profesorul, reprezintă „codul genetic al neamului nostru”. Unele simboluri vin din vremuri imemoriale, din vremea meșteșugarilor ceramicii de Cucuteni, Gumelnița… din spațiul carpatic (neolitic). Simbolurile de pe veșmintele noastre reprezintă informația codului genetic al neamului nostru și ele vorbesc despre soare și stele, pământ și flori, despre existența unei comunități, cu stilul său de viață în conexiune cu mediul înconjurător și divinitate. Costumul nostru tradițional este „un templu la purtător – adevăratul brand românesc”. El constituie o narațiune cosmologică care poate fi corelată, prin desenele și hieroglifele de pe costume, cu textele din folclorul literar.

 

Cosmina Marcela OLTEAN, Eseu autobiografic. Proiecte și colaborări ce m-au ajutat să cresc profesional și să devin Eu, cea de azi

Cosmina Marcela OLTEAN, Moderator bază de date internațională MutualArt, Consultant artistic la Virtual Art Academy SUA, Redactor la New Genres, publicație internațională de artă contemporană, Redactor-șef adj. la Revista Luceafărul Botoșani, dep. Artă/Cultură, Redactor la TIMPUL, Condeiul Ardelean / colaborator Informația Harghitei

   

 Totul a început cu câțiva ani în urmă, prin 2011/2012, în cadrul Cenaclului literar Buna Vestire din Miercurea Ciuc, condus de poetul Ionel Simota, unde s-au întâmplat două lucruri importante pentru mine: mi-am aprofundat pasiunea pentru scris, descoperită în liceu, concretizată ulterior în activitatea mea de redactor cultural și mi-am pus în valoare grafica, realizând serii de ilustrații de carte ce au ajuns pe coperta și în interiorul mai multor volume de proză sau poeme, semnate de Ionel Simota, Ștefan Danciu, Ioan Roman, Tania Scurtu, Georgeta Mănilă și alții.

Îmi dau seama acum că mi-e greu să enumăr toate momentele trăite alături de Cenaclul Buna Vestire din Miercurea Ciuc pentru că voi uita, cu siguranță, să spun tot. Însă trebuie să subliniez încă din primele rânduri faptul că întâlnirea cu cenaclul, cu poetul Ionel Simota și cu scriitorul Ștefan Danciu a avut un impact mare asupra mea și a formării mele ulterioare. Poetul Ionel Simota mi-a încurajat, susținut și valorificat mereu grafica. Dacă aceasta se află azi pe coperta și în interiorul unui mare număr de volume, i se datorează. Scriitorul și jurnalistul Ștefan Danciu a fost cel care a pus temelia activității mele de redactor. I-am mărturisit la un moment dat cât de mult îmi place să scriu articole de artă și despre evenimente culturale. Mi-a răspuns simplu și direct „Scrie!”. Domnia sa mi-a facilitat publicarea primelor articole în jurnalul independent Informația Harghitei, redacție în care domnia sa a activat foarte mulți ani. În continuare gândul meu se îndreaptă, în mod firesc, către redactorul-șef al jurnalului, dl. Mihail Groza, care poate fără să știe m-a susținut la fel de mult și m-a încurajat enorm cu publicarea fiecărui articol. În Informația Harghitei am debutat ca redactor, iar mulțumirile mele față de redactorul-șef și întreaga echipă redacțională sunt infinite.

Din 2014 m-am îndreptat spre Universitatea Națională de Arte George Enescu din Iași, unde am ales specializarea Istoria și teoria artei, specializare care presupunea multă lectură și redactare de texte. Pentru că scriam deja și publicam articole despre artă și evenimente culturale de aproape 2 ani, am simțit asta un mare avantaj. În mediul academic al UNAGE am evoluat enorm, având privilegiul de a mă forma sub îndrumarea unor profesori deosebiți. Prin programe și diferite proiecte am ajuns și în universitățile de arte din București și Cluj-Napoca. În timpul facultății am realizat și stagii de practică în muzee, în special cele găzduite de Palatul Culturii din Iași, fapt care mi-a alimentat în timp marea pasiune pentru muzeologie. Spre o carieră de muzeograf mă îndrept pentru că este exact ceea ce îmi doresc să fac, iar această profesie înglobează toate interesele mele culturale și intelectuale.

Într-un fel am fost și artist, măcar într-o mică măsură, mai ales între 2012-2017, timp în care am avut mai multe expoziții personale în țară și am ilustrat diferite volume și reviste culturale. Însă după 5 ani de studii universitare artistice, participări la conferințe, simpozioane de artă și jurnalism, diferite alte activități în domeniul istoriei artei și întâlnirea cu mari personalități din domeniul cultural și cel jurnalistic, gândesc altfel – poate nu sunt artist în adevăratul sens al cuvântului, dar am învățat să fiu teoretician al artei și să scriu despre artă, artiști și oameni de cultură. Asta știu sigur că pot să fac bine – să identific oameni și evenimente demne de a deveni subiectul unui articol sau interviu, demne de a fi consemnate și arhivate. La 8 ani de la publicarea primului articol în Informația Harghitei, timp în care am studiat, scris și publicat continuu, încă învăț – să gândesc și să scriu mai bine! Nu voi uita niciodată că baza a ceea ce sunt azi și “rădăcinile” mele profesionale vin din Miercurea Ciuc, de la Cenaclul Buna Vestire și redacția Informația Harghitei. Am spus asta cu fiecare ocazie și o voi spune mereu. Multe și sincere mulțumiri tuturor celor ce mi-au susținut și încă îmi susțin activitatea!

    O lansare de carte, o întâmplare fericită – un punct de plecare

Povestea mea alături de Cenaclul Buna Vestire Miercurea Ciuc a început la o lansare de carte din 2011, organizată de Centrul Cultural Toplița, pe atunci cu sediul în Castelul Urmanczy. Cea care m-a invitat atunci la eveniment a fost prietena mea Mariana Roșca, o tânără care la rândul ei s-a făcut remarcată prin talentul de a compune versuri și care era colaboratoare a cenaclului. Ea a fost cea care m-a pus în contact cu cenaclul.

Așadar prima mea întâlnire cu poetul Ionel Simota, cu versurile domniei sale și cu alți membri ai cenaclului, care l-au însoțit atunci, precum scriitorul Ștefan Danciu, s-a petrecut la castel. A fost o zi memorabilă pentru mine deoarece, fără să știu atunci, de acolo s-au ramificat multe întâmplări fericite pentru dezvoltarea mea. Mereu îmi voi aminti cu drag, nu doar pentru oportunitatea de a cunoaște mari oameni de cultură pentru Harghita, care ne reprezintă la nivel național și internațional, ci și pentru că, fără să știu atunci, astfel avea să înceapă o frumoasă poveste de prietenie și multe colaborări ce au dat roade. Am primit apoi invitația de a participa la activitățile din Miercurea Ciuc ale cenaclului. La primele evenimente am participat strict în calitate de spectator, iar la întâlnirile din cenaclu, ca martor al celor mai noi gânduri așternute pe hârtie de scriitori. Îmi amintesc la fel de bine prima impresie pe care mi-a dat-o Gheorghe Filip, moderatorul acestor evenimente și talentat epigramist, care m-a surprins prin talentul său oratoric, prin emoția și căldura din cuvintele cu care făcea prezentările. În cadrul cenaclului i-am cunoscut apoi pe fiecare îndeaproape. Nu îmi mai amintesc exact contextul în care am început să discutăm despre grafica mea, însă în scurt timp am devenit un fel de grafician al cenaclului, iar poetul Ionel Simota a fost cel care mi-a pus cel mai mult în valoare această calitate, sugerându-mi ca la evenimente literare organizate de cenaclu să încropesc câte o mică expoziție cu ilustrații de carte. Nu mai știu numărul expozițiilor realizate astfel, însă mi s-a dat ocazia mereu de a aduce o contribuție din punct de vedere vizual publicului adunat pentru literatură.

Între 2012-2017 am realizat mai multe serii de astfel de ilustrații și numeroase expoziții, ultimele fiind de fotografie, în Toplița (Casa de Cultură și Biblioteca Municipală), la Liceul Miron Cristea, Subcetate, în Miercurea Ciuc (Cercul Militar), Băile Tușnad (Hotel Tușnad) și Cluj-Napoca (Biblioteca Centrală Universitară Lucian Blaga). Toate au fost importante pentru mine în acel moment, însă cea de la BCU Cluj, a avut o mai mare importanță și anvergură. Expoziția din Cluj a fost posibilă tot prin intermediul cenaclului, unde am ajuns cu Ionel Simota și Ștefan Danciu, care și-au prezentat cele mai noi volume în cadrul unui eveniment. Atunci am discutat cu dr. Dan Brudașcu, directorul BCU, despre o posibilă expoziție de grafică acolo. La scurt timp, proiectul s-a materializat. Din 2014, momentul admiterii la UNAGE Iași, m-am concentrat aproape integral pe activitatea de redactor, publicând în diverse volume alături de alți autori, în mai multe reviste de cultură și istoria artei, naționale și internaționale. Activitatea curentă și lipsa timpului m-au îndepărtat treptat de grafică, însă fac în continuare fotografie.

Prin intermediul doamnei prof. Doina Dobrean (Liceul Miron Cristea, Subcetate), care mereu m-a sprijinit și m-a invitat să scriu cu mai multe ocazii în volume și reviste, am ajuns să scriu în volumele colective ale Cenacului la distanță din Iași, coordonat de prof. Ana Dumitrescu și prof. Ion Oprea, iar prin acest cenaclu am ajuns apoi în redacția Revistei de cultură Luceafărul, din Botoșani, a d-lui Ion Istrate. La Luceafărul am activat ca redactor în departamentul Artă/Cultură între 2014-2016, iar din 2017/prezent dl director Ion Istrate mi-a oferit cu generozitate funcția de redactor-șef adjunct al departamentului cultural. Din 2016 sunt redactor cultural și la Condeiul Ardelean din Sfântu-Gheorghe, condus de Doru Decebal Feldiorean, căruia trebuie să-i mulțumesc pentru atenția cu care mi-a valorificat mereu articolele și pentru spațiul generos pe care mi l-a rezervat în acest bilunar cultural. De aici încolo, din dorința de a evolua continuu, mi-am mai căutat câteva posibilități, nu doar pe plan național cât și internațional. Între 2016-2018 am scris și la Revista universitară EduSoft Iași, condusă de lect.univ.dr. Bogdan Pătruț (Universitatea A.I. Cuza, Iași) și în publicația academică internațională LiBRI, editată tot de Bogdan Pătruț.

    Eu, cea de azi

De anul trecut am început să scriu pentru TIMPUL, prestigioasa revistă de cultură, fondată în 1876 de Mihai Eminescu, I.L. Caragiale și Ioan Slavici, și la Revista Cadran, condusă de scriitorul Nicolae Băciuț, apărută sub egida Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, filiala Târgu-Mureș.

În prezent public ocazional în TIMPUL, Cadran, Informația Harghitei și permanent în Luceafărul și Condeiul Ardelean, iar activitatea mea zilnică se desfășoară exclusiv internațional, pe 3 contracte ce au legătură cu arta, la care țin foarte mult. Sunt moderator în baza de date internațională MutualArt (o importantă platformă/arhivă cu cele mai noi și complete informații din lumea artei și piața de artă, actualizată zilnic), în departamentul Rezultate Licitații, redactor și moderator social media la New Genres SUA, publicație de artă contemporană și consultant artistic la Virtual Art Academy SUA (top rated online art school), pentru care scriu materiale tip lecții de artă și istoria artei pentru cursanții școlii și nu numai. Iar pentru viitor îmi doresc să evoluez cât mai mult și cât mai bine în acest domeniu al artei și culturii românești, să cresc permanent ca om de cultură, să dezvolt tot ce am realizat până acum și să reușesc să las undeva o urmă. E tot ce-mi doresc. Asta caut zilnic prin munca mea. Dar nu voi uita niciodată unde a început totul și oamenii care m-au susținut în ascensiunea mea. Tuturor, un mare și sincer Mulțumesc!