Remember: PETRE SBÂRCEA (14 ian. 1932 – 30 oct. 2021) - Nicolae Bucur

                  „Muzica este trăire dar şi o sumă de tensiuni”

La 30 octombrie 2022 se împlineşte un an de la plecarea spre eternitate a maestrului Petre Sbârcea, unul dintre cei mai mari dirijori români şi mondiali, discipol al lui Sergiu Celibidache. A fost nepot al maestrului George Sbârcea, muzicolog, compozitor, scriitor, traducător, plecat în ceruri la 27 iulie 2005, la frumoasa vârstă de 91 de ani – împăcat şi împărtăşit că vor veni noi generaţii să ducă mai departe crezul predecesorilor. Am avut prilejul să-l cunosc personal pe George Sbârcea, cu care am avut dialoguri şi interviuri, onorându-l, printre altele, cu un capitol amplu (Nobleţea, vocaţia şi cordialitatea maestrului George Sbârcea) în cartea Ademenirea timpului, 2012. Dacă cu dânsul am reuşit câţiva ani la rând să întreţinem o corespondenţă elegantă, plină de loialitate şi de o măgulitoare prietenie, cu distinsul dirijor clujean Petre Sbârcea comunicările le făceam la telefon şi prin expedierea unor invitaţii, mesaje, colete cu cărţi, epistole (le ataşăm pe cele trei din anii 2016, 2018, 2021) *

Pornind de la reflecţia lui Gala Galaction „Amintire, amintire, tu singură eşti o realitate sufletească”, meditez la epistolele încântătorului mentor spiritual George Sbârcea ce ne spunea cu decenii în urmă privitor la generaţia sa că avea darul de a se entuziasma în tinereţea lor de fiecare înnoire, de orice bravură, de toate personalităţile ieşite din comun. Am regăsit în mesajele educative şi-n activitatea muzicală a celor doi Sbârcea (unchiul şi nepotul), pe acei oameni deosebiţi ai culturii româneşti şi universale, care azi figurează în enciclopedii, personalităţi model şi prin măreţia lor morală. Şi totodată pe acei activi discipoli care le urmează învăţătura şi sfaturile, acele poveţe de-a cunoaşte viaţa unora dintre muzicieni - creatori şi interpreţi, ei fiind cei care ne îmbogăţesc şi înfrumuseţează viaţa… „Muzica dăruieşte bucuriile cele mai alese”.

Despre bunicul său Petre Sbârcea îşi aminteşte că a fost medic…,,Bunicul meu a fost medic, un băiat de ţăran de la Topliţa, dar un băiat care a ajuns să fie medic foarte apreciat la Braşov, şi chiar într-o perioadă a ajuns să fie prefectul judeţului Braşov – fiind foarte apreciat ca şi om de caracter”. (Este vorba de Teodor Sbârcea care a fost primul medic primar român din judeţul Braşov). Cu privire la George Sbârcea spunea că era un tip extraordinar de avid de a cunoaşte tot. „A ştiut şase limbi, a lucrat în diplomaţie, a tradus foarte multe cărţi, a compus muzică, cea mai celebră piesă rămâmând (spune cântând) Ionel, Ionelule ce faci drăguţule…Deci a fost o mare personalitate. Toate întâlnirile pe care le-am avut cu el, mai ales când stătea la Cluj (pentru că la un moment dat s-a mutat la Bucureşti) mi-a fost foarte drag, mai ales că ştia să cânte bine la pian şi deseori cântam împreună la patru mâini simfonii de Haydn, Mozart, Beethoven…sunt amintiri foarte plăcute în legătură cu acest lucru”. (Atunci eram student, aveam 18-20 de ani, iar el avea 50-60) Sursa: http:/ /czb.ro/articol/2389/.

Din convorbirile telefonice cu prodiciosul dirijor, profesor de dirijat simfonic la Academia de Muzică din Cluj, Petre Sbârcea, dar şi din documentaţia făcută pe sursele media mi-am dat seama, că la capătul celălalt al firului, persoana care-mi vorbeşte cu atâta delicateţe are în Eul dânsului mai întâi suflet…fineţe şi mai apoi…vocea/sunetul…Cu alte cuvinte sufletul e un izvor nesfârşit de frumoasă poezie, răscoleşte toate sentimentele. Şi ne-a convins Petre Sbârcea, de-a lungul anilor, că muzica i-a devenit „arta cea mai liberă şi mai civilizatoare decât toate surorile sale” (N.Flimon). „ Am avut şansa să-l cunosc pe Sergiu Celibidache şi am fost foarte emoţionat când mi-a spus: ,,...eşti primul român care mă caută”. Pentru mine a fost un lucru extraordinar! Totuşi, pe mine m-a format Antonin Ciolan”. Am fost educat în spiritul muzicii vieneze, soarta m-a îndemnat/călăuzit spre operă şi dirijat simfonic, ni se destăinuia. Cu privire la latura pedagogică ne spunea că a avut dascăli de excepţie. Ca-n orice artă profesorul, dirijorul ne dă de înţeles că şi-n muzică trebuie să avem acea „nebunie în suflet”. De unde vine? N-aş putea spune…

A fost dirijor titular la Opera Română din Cluj (1957-1976), la Filarmonica de Stat din Sibiu. Invitat permanent al orchestrelor din Germania, Ungaria, Italia, Austria, Iran, Franţa, Belgia, Rusia, Olanda, Elveţia, Luxemburg şi multe altele. Domnia sa a dirijat primul turneu al filarmonicii sibiene, 1981, în Corsica, cu ocazia inaugurării Operei din Bastia. A fost profesor universitar Academia  de Muzică Cluj. Dirijor şi director al Operei Naţionale Române din Cluj-Napoca (dirijor între 1957-1976, respectiv director în perioada 1991-2000), cel mai longeviv manager din istoria instituţiei; Petre Sbârcea a fost, de asemenea, dirijor şi director al Filarmonicii de Stat din Sibiu (1976-1990). Va rămâne mereu un nume important pentru instituţiile unde a activat şi pentru întreaga viaţă muzicală românească.  

În relaţie cu discipolii prea multe indicaţii nu le-a dat, le-a descoperit talentul, i-a urmărit la concerte şi la spectacolele de operă. A fost mereu în contact cu elevii săi. Unora le-a spus că dirijatul se face din mâini şi nu din cap! „Îi felicit dar le spun şi părerea  - simplu: Cum să faci ! Cum să nu faci!” – pare a fi mottoul Dascălului. Precum şi acest sincer şi graţios sfat: bagheta unui dirijor n-are voie să tremure când o ridică !  Privitor la activitatea didactică desfăşurtă în calitate de profesor la Academia de Muzică Gheorghe Dima din Cluj-Napoca, aici – de mai bine de cinci decenii a îndrumat în cadrul catedrei de dirijat orchestra paşii viitorilor maeştri ai baghetei, unii dintre cei ce au beneficiat de mentoratul lui Petre Sbârcea fiind astăzi nume importante ale vieţii muzicale româneşti.    

Întrebat dacă are emoţii înaintea unor concerte, şi-a amintit că în tinereţe a avut emoţii când a practicat înotul, făcând sport de performanţă fiind în lotul de nataţie. Pe parcurs aceste emoţii pot fi stăpânite. Consideră că „cei care n-au emoţie au o deficienţă, aceste emoţii îţi dau ceva în plus”.     

La 88 de ani va mărturisi: „Trebuie să vă spun că cel mai bine mă simt în România. Aşa am fost educat de părinţi, noi trebuie să stăm, şi la bine, şi la rău, acolo unde ne-am născut!”. 

Meritele personalităţii reprezentative a vieţii muzicale româneşti, un maestru al baghetei dirijale Petre Sbârcea a devenit cetăţean de onoare al Sibiului şi Clujului; Doctor honoris causa al Universităţii „Babeş- Bolyai” Cluj; distins cu Ordinul Cultural al Românei. Medalia Mascagni (Italia). A fost decorat cu Ordinul naţioanal „Serviciul credincios” în grad de cavaler. În data de 26 ian. 2009 a primit titlul de cetăţean de onare al oraşului Sibiu însoţit de o diplomă, cheia oraşului şi o medalie aniversară, înmânate de primarul (pe atunci) Klaus Johannis. (Cf. Wikipedia, encicopedia liberă).  

            Nu a fost an în care să nu-i amintesc D-lui Petre Sbârcea despre Festivalul de Muzică Veche de la Miercurea Ciuc, care anul acesta - 2022 şi-a sărbătorit cea de-a XIV- ediţie şi să-i adresez invitaţia să ne onoreze cu prezenţa. A fost încântat de această manifestare, de Programul (pe care-l trimiteam cu descrierea programelor de concerte şi prezentarea participanţilor, dar şi Programul Universităţii de Vară de Muzică Veche) atât de bogat şi divers. A considerat şi domnia Sa că asculatarea şi cultivarea muzicii vechi nu poate fi decât o călătorie prin sunetele Evului Mediu, Renaşterii şi Barocului, prin care se dezvăluie sentimentele şi gândurile oamenilor din acele vremuri. Acum patru ani mi-a dat de înţeles că şi-a programat să vină pe meleagurile noastre dar din motive pe care nu le-am aflat întâlnirea noastră nu a avut loc.

Nu mi-a fost uşor să-mi desfăşor sentimentele când persoana despre care am pomenit aici nu mai este printre noi. Se spune că în sufletul oamenilor să nu intri numai unde ţi se va deschide. Fiecare om are un colţişor al său de taină în care nu vrea să intre nimeni decât numai Dumnezeu…Vreau să cred că dacă opera literară nu poate fi concepută nici fără autor, nici fără cititor, tot aşa nici muzica nu poate fi savurată fără compozitor şi nici fără dirijor. Petre Sbârcea a fost o persoană smerită, discretă având o mare dragoste pentru muzică. A fost un dascăl iubit, dirijor preţuit, mentor pentru numeroase generaţii.                 

                               Miercurea-Ciuc, 11 nov. 2016

        Stimate D-le Petre Sbârcea, 

Cam de multicică vreme aş fi dorit să iau legătura cu Domnia Voastră, având în vedere şi de faptul că în anul 2012 mi-a ieşit de sub tipar cartea „Ademenirea timpului”, în care un capitol este dedicat muzicologului, compozitorului, scriitorului George Sbârcea. Nu-mi puteam permite ca modesta mea încercare să nu pătrundă şi în familia, rudenia distinsului cărturar clujean apoi bucureştean. Mi s-a ivit, în sfârşit, acest prilej, în ziua de 4 nov. a. c. cu ocazia manifestării de la Topliţa, dedicată compozitorului născut pe meleagurile topliţene. Am întâlnit-o pe distinsa doamnă Livia Sbârcea şi fratele Dumneaei. M-am interesat de Dvs. ştiind că domiciliaţi şi activaţi la Cluj. Astfel mi-am permis să aflu adresa şi să împărtăşesc, pe această cale, o fărâmă din rodul spiritual de prin părţile noastre, inclusiv cele ale subsemnatului.

Am deosebita onoare, ca pe această cale, să Vă încarc programul cotidian şi nu numai, cu nişte materiale care V-ar putea interesa.

. Evident mai întâi cartea la care, probabil, veţi avea păreri, observaţii şi chiar obiecţii, pe marginea “scrierii”, spre exemplu, despre George Sbârcea.

. Vă ofer şi materialul manuscris (care a stat la baza intervenţiei mele) şi îşi aşteaptă tipărirea, alături de alte eseuri ale autorilor invitaţi, în volumul pregătit cu prilejul Simpozionului care a avut loc la Topliţa sub genericul “George Sbârcea sau armonia pe note”.

. Programul Festivalului de Muzică Veche Miercurea-Ciuc, 14-17 iulie 2016, se doreşte o mostră a acesteia, aş zice, unicată manifestare culturală tradiţională din ţară. Festivalul dăinuie de peste trei decenii, desfăşurându-se anual (excluzând anii când a fost interzisă), în curtea Cetăţii Mikó din Miercurea-Ciuc, cu o impecabilă acustică, precum şi în sălile bastioanelor, la Biserica franciscană de la Şumuleu Ciuc, municipiul Odorheiu Secuiesc, comuna Lăzarea, gazda unei tabere internaţionale de artă plastică cu o vechime de aproape 40 de ani.

. Cotideanul „Înformaţia Harghitei” din 8 nov. a consemnat „evenimentul”, pe care-l  anexez. Sunt informat că„Mesagerul din Covasna”, jurnalul jud. Covasna va publica vineri, 11 nov. scrierea mea pe care o aveţi în manuscris.

Voi face tot posibilul ca la apariţia vol. pomenit să Vă onorăm, prin membrii Fundaţiei Culturale “Miron Cristea” Topliţa, cu un exemplar.

Vă doresc toate cele bune, multă sănătate.

Cu deosebit respect,  Nicolae Bucur

                                                                                                           

Miercurea-Ciuc, 25 martie 2018

    Mult stimate D-le prof. Petre Sbârcea,

        De vreo câteva săptămâni mă tot pregătesc să Vă adresez aceste rânduri. Când am onorat invitaţia alăturată şi am precizat titlul lucrării mele Moştenirea muzicală şi literară, elocventă şi pilduitoare a magistrului George Sbârcea m-am gândit şi la Domnia Voastră, la activitatea atât de entuziastă pe care o prestaţi la Cluj, Sibiu şi în alte locuri.

    Stimate D-le profesor prin această epistolă îndrăznesc să Vă rog, cu tot respectul, să-mi aşterneţi câteva gînduri, în calitatea Dvs. de rudă apropiată a maestrului George Sbârcea, despre această personalitate atât de dragă şi nouă, cei de pe aceste meleaguri. Sincer să fiu mi-aş fi dorit să fiţi prezent la manifestarea de la Sfântu Gheorghe. N-am îndrăznit să fac o astfel de propunere organizatorilor la data respectivă, datorită vremii atât de „neserioase” pentru această primăvară şi bineînţeles a deranjului şi ale multelor şi nobilelor Dvs. activităţi.

    Mesajul Dvs. scris doresc să-l prezint în plenul Colocviului, devenind o surpriză plăcută audienţei din Sfântu Gheorghe şi nu numai. Îmi doresc acest „gest” din partea  Domniei Voastre pentru că, nu odată, la Topliţa, Sfântu Gheorghe, Miercurea-Ciuc, Radio Târgu Mureş cu prilejul manifestărilor culturale am pomenit de persoana Dvs. şi de activitatea dirijorală şi didactică atât de rodnică şi măiastră.

    Vă anexez şi cartea mea de vizită cu adresa de la domiciliu  (cred că o şi aveţi), pentru expedierea „materialului” Dvs. ca acesta să-mi parvină din timp. Eu pe data de 12 aprilie trebuie să fiu deja la Sfâtu Gheorghe. Aş putea primi şi pe e-mail textul, dacă dispuneţi de această sursă de comunicare. Textul expus la Colocviu voi încerca să-l şi public în cotidienele celor două judeţe, Covasna şi Harghita.

    Vă implor să-mi satisfaceţi această rugăminte şi să mă scuzaţi pentru acest deranj ştiind de încărcatul Dvs, program. 

    Vă doresc toate cele bune, multă sănătate şi să ne auzim cu bine.

    Cu stimă şi deosebit respect, 

                                                          Nicolae Bucur  

    P.S. Alăturta Invitaţia (pentru a afla despre  Programul manifestării) şi textul intervenţiei mele.

   

CENTENAR GEORGE SBÂRCEA

         

George  Sbârcea – 100 de ani de la naştere

                    

Incursiune în evocările sale        

     Pe noi, cei care trăim în prezent şi dorim să ne împlinim visele în/pentru viitor, ar trebui să ne intereseze trecutul. Mă gândesc la acel trecut al autorilor care au fost stăpâniţi de sentimentul ireversibilului, cei care au dat naştere la o diversitate de întâmplări trăite sau au fost doar spectatorii acelor evenimente. Mărturisirile lor fac din  cititori, de multe ori, nişte contemplatori dependenţi de memorialistică. Aşa îmi explic de ce amintirea, trecutul este cheia fiinţei noastre, fără de care, n-am exista.

     Mi-am permis acest preludiu, cu gândul la preţioasele cărţi, numeroase articole, eseuri, studii pe care ni le-a dăruit George Sbârcea. Scrierile sale emană flăcări de dragoste şi frumuseţe, de prietenie şi magie. Ele pâlpâie şi astăzi în inima cititorilor, iubitori de adevăr şi frumos.

     Am pomenit de trecut căci la 23 martie a.c. se împlinesc 100 de ani de la naşterea scriitorului, muzicologului, compozitorului şi criticului muzical George Sbârcea. Avea să vadă lumina zilei în localitatea harghiteană Topliţa în primăvara anului 1914. Ne-am despărţit de el acum nouă ani, la 27 iulie 2005.

     Vom încerca s-o apropiem pe această deosebită personalitate (vorbitor curent a şase limbi) de prezent, de toţi cei care l-au cunoscut sau au avut parte de opera sa literară şi muzicală (a scris, tradus, editat 83 de cărţi). L-am cunoscut personal, mi-a acceptat dialogurile şi interviurile cu o generozitate ieşită din comun, am reuşit câţiva ani la rând să întreţinem o corespondenţă elegantă, plină de loialitate şi chiar de o măgulitoare prietenie. Am simţit din partea domniei sale acea afecţiune şi dispoziţie sufletească pe care o are magistrul faţă de discipol.

     „Singura flacără care a aprins tot ce putea atinge în mine a fost şi a rămas, până azi, muzica.” – ni se destăinuia în 1989. Pe tineri îi povăţuia să cunoască viaţa unor muzicieni – creatori şi interpreţi, ei fiind cei care ne îmbogăţesc şi înfrumuseţează viaţa. „Muzica dăruieşte bucuriile cele mai alese.”Pasiunea pentru muzică a îmbinat-o cu cea a scrisului şi a scris timp de mulţi ani fiindu-i foarte greu să se desprindă de masa de lucru.

     Aşa cum reiese din memorialistica sa, din dialogurile şi interviurile avute, George Sbârcea a fost un jurnalist incisiv şi incomod, dar de mare succes. Decenii la rând a fost prezent în presa cotidiană şi în publicaţiile literare cu scrisul colorat şi sprinten. De altfel această sprinteneală, agilitate, supleţe va fi transpusă şi-n activitatea de compozitor. Ne vom referi doar la “povestea” cântecului Ionel, Ionelule semnat Claude Romano, pe versuri de N. Constantinescu, N. Vlădoianu şi C. Romano, cu precizarea că la majoritatea melodiilor G. Sbârcea a scris şi versurile. În culegerea sa de anecdote muzicale Muza veselă, 1963, 1969,  „savurăm” că Ionel, Ionelule, a fost compusă încuiat într-o cabină a Teatrului „Alhambra”, singur cu un pian, cafea şi ţigări. Era răspunsul la ameninţările directorului  Teatrului, că va fi concediat dacă nu compune o melodie de succes. Cântecul nemuritor a fost lansat în 1937. Alte piese de succes cântate şi astăzi: Un tango de adio, Dar-ar naiba-n tine, dragoste, Inimioară, inimioară, Anişoara.     

     Din „amintirile” şi evocările lui G. Sbârcea nu lipsesc acele personalităţi literare şi artistice care au lăsat în urma lor amprente durabile şi luminoase, creaţii şi opere importante. Capitala, dar şi Clujul i-a oferit acel privilegiu să facă cunoştinţă cu o serie de oameni cu preocupări similare lui, de la care mereu a avut ceva de învăţat, alţii, ca poetul Radu Stanca, şi n-a fost singurul, solicitându-i colaborarea muzicală sau cei care-i propuneau librete de reviste, operete, comedii.    

     Într-o seară de primăvară a anului 1940 avea să-l cunoască pe Anton Holban (n.10 II. 1902, Huşi-d. 15 I. 1937, Bucureşti), ale cărui cărţi Romanul lui Mirel, Parada dascălilor le citise, precum şi câteva schiţe publicate prin reviste, inegale ca stil şi observaţie psihologică. Nepotul criticului literar Eugen Lovinescu şi-a trăit scurta viaţă, 35 de ani, în nelinişti şi într-o permanentă obsesie a morţii. Atras de formula scrierii proustiene, a scris o proză subiectivă, discontinuă, lipsită de epicitate, confesiunea unui eu torturat de nevoia autoanalizei. Aşa cum reiese din pasajele dedicate lui A. Holban, l-a întâlnit pe acesta la una din audiţiile săptămânale de la casa unui ospătar discofil, pe care le frecventa când şi când, fiind un meloman pătimaş. „Mi-a destăinuit, îşi aminteşte G. Sbârcea, ceea ce aflasem de altfel din scrierile lui, că muzica, dar îndeosebi Beethoven îl preocupa în gradul cel mai înalt.” Cititorului i se oferă în continuare câteva „trăsături”şi asocieri de note fizice şi morale, ce vin să „distingă” portretul celui care „asculta cu întreaga fiinţă” adevărata muzică. Vom nota şi această descătuşare de sinceritate a autorului care şi-a dorit să reţină „cam tot ce era caracteristic în cuvintele şi manifestările” lui Anton Holban.  „Dacă Holban a lăsat să mă apropiu de el a fost, probabil, pentru că eram amândoi fără prieteni, fără cunoştinţe apropiate în casa unde l-am întâlnit.” (pe cei doi îi despărţeau 12 ani n.n.).

     Părăsind Ardealul, în capitală, G. Sbârcea îşi va găsi adăpost provizoriu datorită mărinimiei compozitorului şi profesorului de istoria muzicii şi estetică muzicală Dimitrie Cuclin (n. 24 martie 1885, Galaţi) pe atunci la 55 de ani. Pentru tânărul  care împlinise 26 de ani, „compozitorul acesta de o fecunditate hugoliană ” era asemuit cu „un înţelept al antichităţii – artist, filozof, pedagog, savant, mag, profet.” Evident că a exercitat o puternică fascinaţie asupra discipolilor săi. „Discursul muzical era pentru el un mijloc de a anula timpul care devorează, negându-i forţa destructivă. Socotea muzica un fel regulator de climat, un stabilizator de temperatură pentru structura sufletească veşnic mobilă a omului modern.” -  notează G. Sbârcea.

     La două luni, de când părăsise Clujul, tânărul învăţăcel încerca să-şi regăsească echilibrul, întâlnirile cu Dimitrie Cuclin îl mai linişteau. Avea să remarce: „Simţeam o bucurie intensă la apropierea acestui om de o rară bunătate, care mă trata ca pe un prieten de aceaşi vârstă. Când vremea era frumoasă, mă lua cu dânsul fie la o expoziţie, fie la vreo conferinţă, fie la un recital sau concert... Discutam pe drum despre curentele de renovare a muzicii...”

     În urma unui concert de la Ateneul Român, în al cărui program figura Concertul în do major de Mozart, iar după pauză s-a cântat Simfonia a VII – a de Beethoven, la ieşire, sub cerul înflorit de stele, Dimitrie Cuclin, îi  spuse tânărului însoţitor: „Muzica lui Beethoven este ceva deosebit de tot restul muzicii. Sunetele lui se întregesc unele pe altele printr-o acustică ideală. Fiecare ton are scăpărarea unei scântei, arhitectura e limpede şi îndrăzneaţă. Orchestra e tratată ca o paletă de pictor; de câte ori ascult muzică de Beethoven îmi spun că este zadarnic să mai compui după el. Îmi vine însă în minte privighetoarea, care nu cântă ca să întreacă melodiile cântate înaintea ei, ci ca să satisfacă o lege eternă: aceea de a preamări pe limba ei stelele şi infinitul. Acestei  legi trebuie să i ne supunem şi noi, cu toţii.”                 

     În finalul acestui portret spiritual G. Sbârcea va conchide: „Dimitrie Cuclin era, cum se vede, nu doar compozitor ci şi poet, un poet de mare sensibilitate. De la el ştiu că viaţa seamănă cu o pădure spinoasă, plină de primejdii şi capcane, în care trebuie să înaintezi cu băgare de seamă, fără a te lăsa descurajat de piedicile întâlnite.”

     Privim în urmă cu sentimentele pline de nostalgie la maestrul care din vara anului 2005 „comunică” cu noi din înaltul cerului, cărţile şi emisiunile sale muzicale devenind mărturii  ale omului şi ale poveştii muzei sale cu har – muzica. O moştenire elocventă şi grăitoare pentru gândurile şi activitatea celor care îi succed vor rămâne şi aceste poveţe, îndemnuri de suflet:

„Nu numai piatra, zidul, marmura sunt durabile. Durabil e şi cântecul. El trece peste ani, leagă un timp de altul, ajută să ne recunoaştem rădăcinile.”

      
                                      Dr. Nicolae Bucur     

Dr. Nicolae BUCUR - Despre Nichita Stănescu și George Sbârcea

           Redeschideţi Antumele şi Postumele poetului...

                                   

„Pe poeţi niciodată să nu-i urăşti... să-ţi dai silinţa, să-i înţelegi...” Nichita Stănescu
           

Pe data de 31 martie, Nichita Stănescu (n.31 mart.1933 - d.13 dec.1983) ar fi împlinit 83 de ani. Reiau titlul unui text din cartea mea Ademenirea timpului (2012), dedicat poetului: De ce Nichita nu-mi dă pace?, încercând să-i aduc în actualitate personalitatea.  Într-adevăr de ce ne-am ataşat atât de mult de acest poet şi opera lui?!

Pentru că „Poezia este o stare de spirit şi depăşeşte acea capacitate de-a o putea cuprinde în definiţii...”, cum avea să-mi răspundă la întrebarea privind „definiţia” mai specială a poeziei, cea care i-a fost ultima soţie a poetului, Dora Stănescu.

Pentru că originala sa operă, prin profunzimea conţinutului, a mesajului şi diverselor modalităţi de limbaj ne-a devenit „interlocutorul” incontestabil. Este vorba, evident, de cel ce a ştiut să-i decodifice „alfabetul interior”, semnele şi însemnele tăinuite acolo, cuvintele şi „necuvintele” sale.

Mai cred că şi oamenii zilelor noastre îşi doresc „comunicarea” cu poemele „marelui blond”, care să le vorbească şi să-i instruiască, să le încarce cu frumuseţe căminul şi sufletul. Creaţia lui Nichita ne-a devenit acea respiraţie a aerului tare al înălţimilor, cu care ne mândrim, al cărui autor rămâne mereu în amintirea neamului, a fiecăruia dintre noi.

Nichita partener de dialog?!

Este foarte posibil dacă-i redeschidem Antumele (Sensul iubirii, O viziune a sentimentelor, Dreptul la timp, 11 Elegii [Cina cea de taină], Alfa, Roşu vertical, Oul şi sfera, Laus Ptolemaei, Necuvintele, Un pământ numit România, În dulcele stil clasic, Belgradul în cinci prieteni, Măreţia frigului, Epica magna, Operele imperfecte, Noduri şi semne, Oase plângând ş.a.; Postumele (Album memorial Nichita Stănescu, Ordinea cuvintelor, Nichita Stănescu – frumos ca umbra unei idei, Argotice [Cântece la drumul mare], Tânjiri către firesc, Cărţile sibiline ş.a.) Ne vom reîntâlni cu spiritul poetului – profetul sentimentelor, magicianul senzaţiilor, dascălul cuvintelor: „Îmi învăţam cuvintele să iubească,/ le arătam inima/ şi nu mă lăsam până când silabele lor/ nu începeau să bată...” (Ars poetica).

Să nu ne temem de autorul – partener de dialog, de făurarul admirabil, dacă cititorul din noi, fie şi prin desele noastre tăceri, facem faţă uneori mai greoi „avalanşei” de „sentimentalisme” radiate din impulsul lăuntric al creatorului şi „modernismele” – proprii programului său estetic, imprevizibil. 

Acceptaţi-l pe Nichita şi-n aceste noi vremuri, când egoismul şi aroganţa au devenit trăsături, aspecte „la modă”, iar prieteniile şi „iubirile” s-au rărit, fiind umbrite şi motivate de cunoscutul laitmotiv: „N-am timp!”.   

Nu-l discreditaţi pe poet, pentru că-i patetic cu iubirea, că vrea să fie iubit, că-i este dor de cineva sau că „vieţuieşte” în el sentimentul singurătăţii! Departe de mine să-i consideraţi toate creaţiile ca pe nişte panacee, pentru că şi-n această „conjunctură” a te „vindeca” de ceva nu depinde totdeauna de un Ea sau de un El. Iată-i şi „sfatul”: „Cuvintele şi lucrurile sunt totuna şi ele nu pot fi dezîmbrăţişate decât prin semnele amândurora”.

Vom avea mereu taine şi noi fire, subţiri ori mai groase, din lumea mare şi încă atât de necunoscută a viselor şi realităţilor poetului care vor fi aduse la lumină.          

Să-l preţuim pe măreţul poet pentru moştenirea sa de-a ne fi lăsat o operă modernă şi valoroasă.

Reîntâlnirea cu George Sbârcea şi scrierile sale

     „Oricare dintre amintirile sale dobândeşte nu numai un înalt grad de autenticitate, ci şi o vastă gamă de nuanţe şi culori”.                                                     Iosif Sava                                                   La 23 martie anul acesta se împlinesc 102 ani de la naşterea compozitorului, muzicologului şi scriitorului George Sbârcea (n. 23 martie 1914 – d. 27 iulie 2005).

Voi deschide această intervenţie cu un citat din Ralph W. Emerson[1][1], care se pretează atât de bine personalităţii despre care mi-am propus să vorbesc. „Pentru poet şi pentru înţelept, toate lucrurile sunt amicale şi binecuvântate, toate experienţele trăite sunt utile, toate zilele sunt sfinte, toţi oamenii sunt de esenţă divină”. Dacă poezia „nu e o stare universală, ci un aspect sufletesc particular câtorva indivizi”, cum ar spune G. Călinescu, de ce n-am însuşi ideea că muzica te îndeamnă să te închini frumosului. Cu sunetele şi ritmurile sale ea glăsuieşte „în toate idiomurile”. Desprindem de aici, că în spatele oricărei opere de artă există gândul, care a născut-o...există munca, ce a materializat gândul... există omul, cu gândurile şi travaliul lui.

        Acele puţine, totuşi, convorbiri cu George Sbârcea, mi-au dat prilejul să constat că valoarea unei opere stă în posibilitatea ei de a se lăsa descoperită mereu, de a aduce noi elemente argumentative, de a-i deschide continuu structura ei dinamică, dar şi sentimentală, simbolică şi încărcătura mesagistică. Cred că domniei sale îi pot atribui aceste vorbe: „Numai cultura şi arta ne pot îmblânzi”. Astăzi reflect şi zic: lucrurile mici le înveţi în copilărie, cu cele mari te întâlneşti la anii maturităţii, de cele savante te minunezi la bătrâneţe.  

        Arta nu a imitat niciodată lumea, ci a potenţat-o...a transpus-o în forme memorabile, i-a imprimat o ordine şi o logică, apte să o facă accesibilă, de înţeles. În acest spirit m-am apropiat şi am savurat „opera” şi „lecţiile” spuse şi scrise de George Sbârcea (cu pseudonimul artistic Claude Romano). Cu deosebit interes l-am admirat pentru prelegerile sale privind „arta şi sensurile muzicii”, apoi viaţa şi opera marilor muziceini (inclusiv cele rostite pe micul ecran). Amintim aici şi „mângâietoarele” popasuri făcute spre „fenomenul muzical” şi  „fizionomia muzicii”, înţelegerea şi imaginea interpretativă a muzicii sau modalitatea de-a te invita să pătrunzi în „labirintul” unor artişti geniali şi a face acele „călătorii” în „Oraşele muzicii” pe calea undelor radioului şi-n „serialul televizat” de acum cinci decenii (1966). Toate aceste rendez-vous-uri pline de reflecţie şi spiritualitate, încărcate de nobleţe au uşurat calea melomanului de a trăi la tensiune „sentimentele” exprimate de un Beethoven sau Brahms, Chopin sau Schubert, Enescu sau Bartók ş.a.   

        Din dialogurile cu maestrul aveam să aflu sau să găsesc răspunsuri la întrebările: De ce trebuie să asculţi şi ce este important de ascultat? Cum să devii sensibil la ascultare? Fiecare sunet constă în vibraţii ale aerului, se spune, şi o coloană de aer se numeşte sunet...De la această istorică constatare, îmi vine în minte o reflecţie atât de originală a eseistului deja pomenit, Emerson. Nu pot să nu o reproduc, ca un răspuns logic la „jocul” terminologiilor muzicale amintite: „Uneori umbrele din viaţa noastră apar doar pentru că stăm chiar în calea luminii”.

Citind şi recitind cărţile lui George Sbârcea, în diferitele mele etape ale vieţii, treptat mi-am dat seama cum se aprinde acea scânteie, apoi devine flacăra dragostei pentru sublimele frumuseţi ale muzicii... Iluzia că lectura unei cărţi este suficientă pentru a deveni sensibil la o sonată sau simfonie de Beethoven sau Brahms, este evident falsă. Apropierea de ceea ce numim muzica mai specială (alţii îi spun grea): simfonia, opera, muzica de cameră, ţine de frecventarea perseverentă a muzicii însăşi. Rezultă mai apoi acel interes şi imagine capabile a-ţi sugera ceva din infinitatea acestui univers care este şi va rămâne muzica. Vei afla că o simfonie, o sonată, un cvartet sunt încărcate de gânduri, stări, frământări despre viaţă, pe care nu vei izbuti să le desluşeşti fără o participare intelectuală activă. Cu alte cuvinte nu-i destul să simţi muzica, ci trebuie să o şi înţelegi, să o pricepi afectiv – sentimental, emoţional. S-a dovedit că orice capodoperă a muzicii este capabilă să prilejuiască senzaţii agreabile „amatorului”. „Nu se poate nega că o nocturnă de Chopin va mângâia auzul, că o simfonie de Mozart va destinde spiritul încordat după o zi intensă, că Boleroul de Ravel ne va transpune într-o stare de euforie, (...) ascultând concertul pentru vioară de Beethoven sau Ceaikovski melomanul va duce cu sine cel puţin o melodie bună de fredonat în clipele de [far niente]”. (George Bălan, Sensurile muzicii, Ed. Tineretului, 1965, p.126).  (far niente – din it. Vezi expresia dolce far niente – dulce trândăvie, plăcută lene n.a.)

        Mutându-ne pentru un moment pe planul literaturii se spunea că „pe măsură ce un om îmbătrâneşte, cu atât mai mult îi place Goethe, pe care, în cele mai multe cazuri, la anii tinereţii, îl socotea pedant, pretenţios şi în genere plictisitor... pe măsură ce îmbătrâneşte vorbeşte tot mai mult şi mai zgomotos despre sine însuşi”. Aşa stau lucrurile şi-n muzică, te obişnuieşti cu un Bach, Berlioz, Haendel, Haydn, Liszt la vârstă mai înaintată. Familiarizarea cu valorile atât de diverse şi multicolore ale compoziţiilor artistice, devine un criteriu foarte important al celui interesat de atracţia frumuseţilor majore înscrise pe tabloul muzicii universale.

        Fie-ne îngăduit să invocăm, în acest context, confesiunea filosofului Cioran despre un muzician ca Bach: „Când asculţi pe Bach vezi cum se înfiripă Dumnezeu. Căci muzica lui este generatoare de Divinitate. O viziune plastică a fiinţei divine ţi se desfăşoară în faţă şi creşte Dumnezeu sub ochii tăi. După un oratoriu, o cantată sau o pasiune, trebuie să existe Dumnezeu. Altcum, toată muzica lui Bach este o iluzie sfâşietoare, ea fiind mult prea nedefinibilă pentru a o degrada într-un deliciu estetic. Ce va fi fost pe vremuri prin ceruri nu se ştie. Doar de la Bach încoace există Dumnezeu... Şi când te gândeşti că atâţia teologi şi filosofi şi-au pierdut zilele şi nopţile în căutarea argumentelor pentru existenţa lui, uitând singurul argument valabil: Bach”. (Apud Eugen Simion, Cioran: o mitologie a nedesăvârşirilor, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2014, p.208). Mă întreb retoric cum ar fi comentat George Sbârcea aceste memorabile, splendide fraze ?!

        Bogata zestre de scrieri pe care ne-a lăsat George Sbârcea, este în bună parte rodul acelor întâlniri pe care le-a avut, cum însuşi ne mărturiseşte, în calitate de cronicar muzical, de membru în jurii naţionale şi internaţionale, de impresar sau simplu auditor al numeroaselor concerte, recitaluri, spectacole lirice, festivaluri în ţară şi peste hotare, cu dirijori, artişti instrumentişti, cântăreţi, critici, compozitori...„ Eu le păstrez adeseori şi autografele, dedicaţiile, corespondenţa, odată cu interviurile, cronicile, portretele prin care am simţit nevoia de a-mi tălmăci impresiile. Ceea ce am reţinut în primul rând din întâlnirile acestea este suflul pasionat al muzicii, al dragostei de muncă şi respectului de om ce trece deopotrivă peste manifestările marilor şi ale mai puţin marilor artişti pe care i-am cunoscut. 

Paginile ce urmează nu sunt fructul unor lungi elaborări. Ele au fost scrise spontan, câteodată pe un ton de anecdotă, întotdeauna la temperatura înaltă a entuziasmului...” (George Sbârcea, Întâlniri cu muzicieni ai secolului XX, Editura Muzicală, Bucureşti, 1984, 240 pag. cu foto. Din Prefaţa cărţii, Bucureşti, 1 noiembrie 1982).

        Am în faţă câteva titluri ale autorului G. Sbârcea apărute de-a lungul anilor la Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor: Ciocârlia fără moarte (Grigoraş Dinicu şi Bucureştiul lăutarilor de altădată), Dimitrie Popovici – Bayreuth (Cântăreţul pribeag 1860-1927), Tiberiu Brediceanu în slujba muzicii româneşti, Mihail Jora (Biografia unui compozitor român din secolul XX), Oraşele muzicii – vol.I, II, Darclée, Puccini (Viaţa şi opera), Rossini sau triumful operei bufe, Jean Sibelius (Viaţa şi opera), Muzica veselă, Jazzul - O poveste cu negri şi mic dicţionar al jazzului, Când Dunărea era albastră - Povestea valsului vienez şi a familiei Strauss ş.a. (altele au fost menţionate în cartea mea „Ademenirea timpului”, capitolul Nobleţea, vocaţia şi cordialitatea maestrului George Sbârcea pp. 191- 216).

Cărţile lui G. Sbârcea au rămas până astăzi şi vor rămâne pentru multe generaţii mesaje spirituale de viaţă revărsată şi tot atâtea îndemnuri către moralitate, muzicologul, scriitorul înţelegând prin creaţie luciditate interioară şi jocul liber al gândurilor. Cărţile citite şi cele concepute pentru a vedea lumina tiparului au fost pentru distinsul cărturar ceea ce a fost şi pentru Vlădica Antonie Plămădeală: „Hrana cea de toate zilele... au fost respiraţia mea. Fără cărţi...viaţa mi se pare fără sens. Trăiesc prin fiecare carte veche sau nouă. Cartea mi se pare a fi mijlocul cel mai puternic de a mă reţine pe Pământ”.

        George Sbârcea a fost capabil să-şi spiritualizeze viaţa, să se reinventeze permanent. A fost un creator, având acel har ca prin vorbe şi scris să te convingă, de pildă, că  evenimentul comentat avea încorporat în el o anumită valoare sau semnificaţie. Pornind de la o celebră distincţie heideggeriană am putea spune că „viaţa” din cronicile muzicale ale maestrului nu se desfăşoară în preajma unor „fiinţări – simplu prezente”, ci a unor „fiinţări – la – îndemână”, pur şi simplu le intuia. Practic realitatea era „vestimentată” de sensuri, iar individul, omul trebuia „urmărit” prin procesul permanent de autoconstituire. După G. Sbârcea, cel puţin cum reiese din scrierile lăsate, ne dă de înţeles că indivizii se schimbă câte puţin cu fiecare acţiune pe care o fac, şi într-un final, ajung să îşi elucideze identitatea prin instaurarea unei dominante a atitudinilor.     

Artistul de geniu, conform concepţiei muzicologului, este voinţa de putere, deoarece el este capabil să elaboreze înţelesuri inedite. Iar ceea ce îi lipseşte „omului de rând” este tocmai acest instinct care îl face să privească lumea cu alţi ochi. Şi atunci te întrebi ce-i autocreaţia? Ea înseamnă, ar veni răspunsul, invenţie de sine. Deci sinele trebuie descoperit!

Pe George Sbârcea l-am descoperit. El ni s-a mărturisit. Patrimoniul său estetic uman ne-a fost dăruit spre înţelegere şi răspândire şi altor generaţii. Evocările, cronicile, monografiile, cărţile, povestirile despre viaţa compozitorilor şi opera acestora ne sunt prezentate, „în măsura în care frumuseţea muzicii se poate tălmăci prin cuvinte”, cum însuşi autorul ni s-a confesat.   

Dr. Nicolae Bucur

Din cartea în pregătire Şoapte de altădată – File de Jurnal

---

[1] Ralph Waldo Emerson (n. 25 mai 1803, Boston – d. 27 aprilie 1882), eseist, poet, orator, publicist şi filozof american, liderul mişcării transcendentaliste. Un predicator pentru sine însuşi, Jurnalele sale intime (sursă de idei şi experienţe) s-au suprapus peste Eseuri şi se revărsau în ele. Toate lucrurile aveau pentru el o dublă interpretare, un sens propriu şi unul simbolic. A pledat pentru egalitatea tuturor subiectelor, pentru contemporaneitate şi pentru o artă americană democrată.

De la meșteșugul rapsozilor populari la măiestria profesioniștilor în arta muzicală

Profesor Doina Dobreanu

Subcetate

Muzician Ioan Morar

Cluj-Napoca

1. Despre repertoriul muzical-coregrafic al zonei Topliței

Folclorul oglindeşte în forme multiple şi variate sentimentele, gândurile şi năzuinţele unui popor în diferite etape de dezvoltare. „Situația economico-socială determină existența vieții artistice, intensitatea ei, cât și repertoriul; toate corespund stării sufletești a omului, stare care – la rândul său – este dictată de însăși baza materială a existenței.” [1]

Creațiile folclorice sunt manifestări sincretice, adesea, în sensul că trăiri și gânduri se exprimă simultan în versuri, muzică și joc. Jocul tradițional, spre exemplu, este un adevărat spectacol tridimensional, un fenomen artistic realizat simultan prin mișcare, sunet și cuvânt, cu un simț natural, un gust simplu și sănătos, cu rădăcini adânci în tradiție.

Dacă încă în prima jumătate a secolului al XX-lea, cântecele jocurile și obiceiurile se transmiteau prin relațiile directe dintre oameni – în familie, la șezători, la muncă, la joc, la diferite petreceri -, în prezent, ele se învață doar prin mijlocirea unor instituții: școala, biserica, cămin cultural sau casă de cultură.

Satul nu trăiește, și nu a trăit niciodată, doar cu propriile creații, ci mai ales cu cele aduse din vecinătate sau din alte părți. Adevărul este că „fiecare interpretare diferă de la om la om”, că fiecare interpret popular „nu este un simplu executant, ca un corist, ori orchestrant, ci un al doilea creator al cântecului ce interpretează.” [2]

Este necesară cunoașterea și punerea în valoare a folclorului, fiindcă el este și va rămâne o prețioasă și sinceră arhivă a acestui neam, arhivă care ne oferă posibilitatea de a ne reconstitui oricând trecutul, purtând pecetea condițiilor specifice în care s-a produs procesul de etnogeneză a poporului român. Folclorul este, așadar, tezaurul identității noastre naționale.[3]

Pe fondul unei tradiţii ancestrale, trecerea timpului şi harul iscusiţilor creatori populari au cizelat cu migală şi în aceste aşezări românești din nordul județului Harghita – Toplița, Subcetate, Sărmaș, Gălăuțaș, Bilbor, Corbu, Tulgheș - creaţii ale folclorului literar, muzical şi coregrafic, care coexistă cu obiceiurile şi tradiţiile statornicite, legate de viaţa de familie, de muncă, de sărbătorile de peste an.

Zona Topliței este o zonă folclorică, lingvistică şi etnografică de interferenţă, cu elemente ardeleneşti şi moldoveneşti. Se păstrează pregnante particularităţi moldoveneşti, chiar bucovinene, în port, muzică şi dans.

Există în această zonă folclorică o mare varietate de jocuri populare.

Fiind o zonă folclorică de interferență, dansurile în stil carpatic (dansuri de grup: hora, sârba, brâul), preponderente, coexistă cu cele în stil moldovenesc (ștraierul/ polca și învârtita) și în stil ardelenesc (dansurile feciorești și învârtita), concluzionează dr. Florina Matei-Truță. [4]

De cercetarea muzicii jocurilor populare din zona Topliței s-a ocupat și etnologul Dr. Constantin Secară în capitolul IV, Muzica jocurilor populare. Constante perene și mutații contemporane, din lucrarea Situația actuală a folclorului muzical în comunitățile românești din zona arcului intracarpatic valoare identitară a spiritualității românești, în contextul multietnic și multicultural european contemporan [5]. Cercetătorul face sumare considerații privind jocurile populare din zona Topliței, studiind jocurile populare din comuna Gălăuțaș.[6]

Au fost identificate în această localitate trei categorii principale de jocuri: jocuri românești, jocuri rituale și ștraiere, de fapt aceleași ca în toată zona românească a Topliței. Jocurile românești se împart la rândul lor, în jocuri feciorești-bărbătești (Țărănește cu bărbați, Lăzasca, Boiereasca, Corobeasca, De-a bota, Prundu, Rața, Floricica, Banu Mărăcine, Varvigeanca, Brustureanca, Sârba studenților, În două părți, Mocăneasca) și jocuri de perechi (Țărănește cu femei, Roata stelelor, De-a lungul, Învârtite – rari sau repezi).

Jocurile rituale sunt reprezentate prin jocurile specifice nunții (Jocul miresei, La găină, Cioroflica iute), cu „ciuituri” (chiuituri, strigături) și prin Jocul caprei sau Zicala caprei, din cadrul ciclului sărbătorilor de iarnă.

Se vorbește în carte despre bogata zestre de ștraiere existentă în zona Topliței, în total 24, dintre care: ștraiere de început, ștraier de bătut, ștraier de schimbat, ștraier iute ș. a.

Noi vom prezenta, spre exemplificare, transcrierea muzicală a trei jocuri tradiționale din Subcetate/ zona Topliței, realizată de muzicianul Ioan Morar, care ne-a pus la dispoziție transcrierea muzicală a întreg repertoriului muzical-coregrafic, pentru realizarea monografiei comunei Subcetate[7], așa cum domnia sa l-a învățat de la rapsozii populari din Subcetate și așa cum l-a cântat în vremea uceniciei sale în arta interpretativă la vioară. Este vorba despre:

Țărănește cu femei (joc în perechi), Învârtita din Varvigi (joc în doi) și Sârba (joc în roată). 

Subcapitolul Repertoriul muzical-coregrafic din Subcetate, în notația muzicală a lui Ioan Morar, din amintita monografie[8], cuprinde:

I.       Jocuri în perechi și în roată: Țărănește cu femei, De-a lungul, Roata stelelor, Floricica, Învârtita din Varvigi, Învârtita iute (1-2), Sârba; De mers la cununie, Jocul miresei/ Perina, De ciuit găina;

II.     Jocuri bărbătești: De-a bota, Țărănește cu bărbați, Boiereasca, Prundu', Rața, Corobgeasca, Lăzasca, Banul mărăcine, Varvigeanca/ Rața, Sârba studenților, Sârba;

III.    Jocuri de doi: Ștraiere (I-XX), Învârtita, Șchioapa.

Aducem mulțumiri domnului Ioan Morar pentru bunăvoința și strădania de a lăsa urmașilor, înscrise pe portativ cu competența specialistului, aceste bijuterii muzicale, bunuri ale patrimoniului local și național și repere identitare în același timp.

Despre ucenicia sa în învățarea repertoriului jocurilor din zona Topliței, Ioan Morar mărturisește: „Se poate spune, cu mândrie, că satul românesc, de-a lungul secolelor, a fost și este încă, încărcat cu inteligență și manfestări de natură spirituală de înaltă vibrație. Românii – bărbați și femei -, au crescut de mici în acest mediu de manifestare a priceperii și iscusinței, în a-și meșteri tot ce aveau nevoie în gospodărie și comunitate. Așa au fost tâmplarii, fierarii, dulgherii, cojocarii, sau cei care-și construiau mori, batoze, prese etc. În materie de vestimentație, femeile satului au dat lumii adevărate comori care dovedesc spiritualitate, inteligență și frumusețe etică și estetică, comori care ne lasă uimiți. Dar toate aceste manifestări din lumea satului erau însoțite de un liant mult mai sensibil, care, alături de rugăciunea din biserică, îi făceau să fie absolut împliniți. Era muzica satului!

La modul individual, fiecare component al obștei știa să cânte, avea predilecție pentru un anumit repertoriu melodic, însă acest har al lumii sătești era concentrat în câțiva indivizi care, prin elemente de dexteritate specifice, își exprimau, vocal sau instrumental, un limbaj menit să unească întreaga comunitate, la toate evenimentele importante din viața omului: botez, cununie, aniversări, clăci, șezători, sau pur și simplu la întrunirea tinerilor la joc, care era un moment de încununare a întregii munci de peste săptămână, dar mai ales un liant important al evoluției psihodinamice a cuplului băiat-fată, viitoare familie.

Așadar, muzicantul nu avea o meserie, el avea o vocație, la fel ca aceea a învățătorului sau a preotului. Este adevărat că toți erau plătiți, într-un fel sau altul, dar esența manifestarii lor umane nu se putea cuantifica într-un preț.

I-am cunoscut pe muzicanții din Filpea, Subcetate, Sărmaș, Gălăuțaș și Toplița. Vreau să amintesc mai întâi pe Petre Buca, cel care a adus muzica satului din secolul al XIX-lea în secolul al XX-lea. Aveam 5-6 ani când l-am auzit cântând. El avea vreo 80 și, desigur, amprenta vârstei era evidentă în execuție.

Am ascultat în multe ocazii pe cei doi ași ai Filpei: Alexandru Marcu și Dumitru Cotfas - Sandu și Mitrucu, talente înăscute. Lor le-a urmat generația mai tânără a fraților Vasile, Petru, Dumitru și Ioan Morar.

Trupa Morar, în 1965:

Vasile - acordeon, Dumitru – țambal, Petru – tobă, Ionel – vioară

A urmat apoi Vasile Morar, caruia Sandu i-a predat învățarea repertoriului. La fel ca ceilalți doi antecesori, Vasile era foarte receptiv și, în aproximativ doi ani, era la nivelul mentorilor săi. Pe lângă vioară, Vasile a studiat și acordeonul, sub îndrumarea instructorului Kasay de la Clubul Fabricii din Gălăuțaș.

Petre Morar era acum dobașul trupei. În Subcetate, locuia țambalistul Ianusco Francisc, Fery. Așa se face că în jurul anului 1960 grupul era format din: Sandu și Mitrucu la viori, Vasile la acordeon, Fery la țambal și Petre la tobă. Trupa suna extraordinar. Era deliciul publicului. Vasile a cumpărat un țambal mic, pentru Dumitru, fratele nostru. Sub îndrumarea aceluiași Kasay, Dumitru a început studiul țambalului.

Ceva mai devreme, am început și eu cantatul la vioară. În scurt timp, am devenit partenerul de studiu al lui Dumitru. Vasile era acum maestru și la vioară, și la armonia de acordeon, și ne coordona pe cei doi mai mici, pe mine la vioară și pe Dumitru cu armonia la țambal.

În casa lui Ion a Petrii Varvarei și a Ilenei Morar, pe lângă stative, sucală, rășchitoare, vârtelnițe și urzar, Ionel cânta la vioară, Mitru la țambal, Petre la tobă, și toți coordonați de Vasile, cu acordeonul. Era aici un mini Conservator al Filpei. Deseori eram vizitați de Sandu care, împreună cu Vasile, descifrau de pe note valsuri, tongouri, foxtroturi, romanțe etc.

Astăzi a mai rămas amintirea lor. Toți s-au dus! Le mulțumim pentru tot ce ne-au oferit din sufletul lor pentru sufletul nostru! Să ne rugăm pentru ei!

Avem aici repertoriul local pe care ei l-au cântat la sute de evenimente din viața noastră și a comunității. Învățătorii și profesorii de muzică au o sarcină de la CER și de la PĂMÂNT să pună în mintea și mâna copiilor talentați acest repertoriu, alături de cursuri de joc popular. (Filpea la 6 februarie 2017)”[1]

Despre Vasile Morar, devenit violonist și dirijor al orchestrei Ansamblului Rapsodia Călimanilor a Casei de Cultură din Toplița, avea să relateze scriitorul târgumureșean, Mihai Sin, în Informația Harghitei [2]:

Vasile Morar – violonist și dirijor al orchestrei Ansamblului Rapsodia Călimanilor.

Dumitru Cotfas – vioară (stânga), Dumitru Morar - țambal

„Am cunoscut nu demult un om a cărui biografie, deși nu avea nimic spectaculos în ea, m-a împresionat profund. Într-una din serile acestui iulie atât de capricios, la Casa de cultură din Toplița, orchestra de muzică populară repeta de zor. Animatorul orchestrei, Moraru Vasile, dădea dovadă de o pricepere puțin obișnuită și am fost cu atât mai impresionant de cunoștințele sale muzicale, după ce l-am cunoscut, după ce mi-a povestit viața lui (atât cât se poate „povesti” o viață)! Moraru Vasile e de loc din Filpea, comuna Subcetate. I-a plăcut muzica de când se știe. Nu-i exclus ca în curând să-l vedeți pe Moraru Vasile și orchestra sa într-un turneu cu formațiile Casei de cultură din Toplița.

Veți vedea un bărbat obișnuit, de 30 de ani, îndesat, cu alură de tăietor de lemne, puțin cam stângaci pe scenă, dar veți auzi mai ales șuierul vântului prin pădurile de brazi, bolborositul Mureșului în amurg, chemările neînțelese, dar fascinante ale păsărilor și veți vedea… un alt Moraru Vasile, pentru că omul acesta e el însuși doar atunci când prinde în mâna masivă de tăietor de lemne, arcușul.”

După trupa fraților Morar – Vasile, Dumitru, Petru și Ioan -, din Subcetate –Filpea, taraful familiei Ioan, Liliana și Daniela Marcu din cumuna Subcetate, satul Călnaci, apreciat în zonă și pe Valea Mureșului Superior, s-a făcut remarcat chiar la nivel național. 

Grupul instrumental „Varvigeanca", în 1986:

Ioan Marcu - rapsod popular - vioară (cânta şi pe stânga şi pe dreapta) și taragot, Liliana Marcu - vioară, Daniela Marcu - vocal şi dobă cu corzi

Aici, alături de Ioan Bordea – acordeon, la o nuntă

Ioan Marcu - rapsodul popular al meleagurilor varvigene – a fost unul dintre cei mai talentaţi ceteraşi de pe Valea Mureşului şi din ţară, apreciat la toate manifestările folclorice la care a participat, premiat prima oară în 1974 cu premiul I, ca solist vocal de muzică populară la etapa finală a Concursului formaţiilor teatrale şi muzical-coregrafice de amatori de la oraşe şi sate. (Bucureşti, iulie, 1974). Spunea cu mândrie că însuşi Victor Radu i-a lăsat moştenire una din viorile sale. [1]

Fiecare formație muzicală a avut perioada ei de glorie, fiind solicitată la petreceri (nunţi) în localitate şi în satele învecinate.

Talentaţi rapsozi populari ai localităţii Subcetate au cooperat timp de mai bine de douăzeci de ani în cadrul unui taraf local, format din: Ioan Bordea, Ioan Marcu, Dumitru Cotfas, Alexandru Marcu, Ianoska Alexandru, Doru-Viorel Ciubîcă, apreciat de locuitorii din zonă atât pe scenele căminelor culturale, cu ocazia manifestărilor artistice sau a diferitelor festivaluri folclorice organizate în ţară.

Taraful și Formația de Jocuri Bărbătești din Subcetate - 1995

Referent cultural la Căminul Cultural din Subcetate, din anul 1992, Doru-Viorel Ciubîcă a înfiinţat ansamblul folcloric Rapsozii Varvigiului.[1]

Dacă jocul popular nu poate fi conceput fără muzica de joc, astăzi se poate lesne observa că muzica unor dansuri, trecute în fondul pasiv, continuă să existe în memoria instrumentiștilor.

2. De la meșteșugul rapsozilor populari Alexandru Marcu, Vasile Morar și Dumitru Cotfas la măiestria profesioniștilor în arta muzicală 

Ioan Morar și Adrian Morar

După zeci de ani, Ioan, mezinul trupei Morar din anii 60, își amintește cum s-a transmis arta mânuirii arcușului de la Alexandru Marcu și Dumitru Cotfas, la Vasile Morar, cel dintâi născut al familiei lui Ion a Petrii Varvarei și a Ileanei Morar din satul Filpea, și de la acesta la el, învățăcel al fratelui său:

„Tata, Vasile și Sandu muzicantul au rămas acasă, la o poveste. Vasile și cu tata, printre altele, l-au abordat pe Sandu cum ar putea să învețe și Vasile să cânte la vioară. Sandu a fost de acord, dar trebuia ca Vasile să își facă rost de o vioară. Îmi pare că îl văd și acum pe Vasile, cum s-a schimbat la față și în privire, cum se trezeau în el toate energiile latente existente. S-a născut și a crescut printre brazi și acum vibrațiile omului și ale plantei comunicau și trebuiau să se întâlnească și să vibreze împreună pentru ei și pentru toată lumea.

Sandu le-a spus cam cât costa o vioară, dar pentru economiile familiei era o sumă foarte mare. Vasile, care termina clasa a VI-a la școala din Subcetate, își pusese în gând să construiască el vioara. A făcut o schiță a viorii lui Sandu, cu toate dimensiunile și caracteristicile specifice și toată primavara și vara a lucrat la ea. Eu aveam vreo 6 ani și de fiecare dată îmi îndeplineam în grabă sarcinile primite și mergeam în șopron lângă Vasile, să construim vioara.

Când se putea, mă lua și pe mine la jocurile organizate la școala de pe Filpea de către tinerii din sat, unde cântau Sandu și Mitrucu de pe Deal (Alexandru Marcu și Dumitru Cotfas, n.n.). Peste vară, a fost și o nuntă în apropiere de casa noastră, la care au cântat amândoi violoniștii. Cântau la unison extrem de curat și de bine sincronizați. Vasile era numai ochi și urechi și cred că de pe atunci și-a construit în minte ceea ce urma să devină realitate mai târziu.

În clasa a VII-a a dus vioara la prima oră de lucru manual și desigur că și-a asigurat nota maximă. Profesorul inginer Achim Săniuță a fost foarte impresionat de inițiativa acestui elev și l-a luat îndeaproape să studieze notele muzicale. A acordat vioara și l-a învățat primele noțiuni despre cântatul la vioară. Micul lutier, foarte apreciat de colegi, de profesori, de săteni și mai ales de familie, le-a aratat vioara lui Sandu și Mitrucu. Examinând-o îndelung, au ajuns, totuși, la concluzia că nu se poate face un studiu serios pe acest instrument și că el are mai mult valoare muzeistica, artizanală. Vasile cunoștea mai mulți muzicanți pe Filpea, în Sărmaș și Subcetate, dar era unul cu adevarat consacrat în Sărmaș, căruia i se spunea Orbuțu’ de pe Runc. Nu îi știu adevăratul nume. L-a vizitat de mai multe ori și ne vorbea cu entuziasm de acest muzicant deosebit de sensibil, înțelept și prietenos. De la Orbuțu’ a cumpărat Vasile prima lui vioară profesionistă. A plecat la Sandu, care locuia aproape de noi, și au și început lecțiile de vioară.

Învățau după auz (după ureche), dar cu toate astea au progresat foarte rapid. Vasile era extrem de sârguincios. Își dorea să îi poată întrece pe cei doi ași ai Filpii. După aproximativ doi ani, să zicem, Vasile stăpânea destul de bine cântatul la vioară. Sandu venea des la noi cu vioara. Participam la adevărate reprezentații de vioară. Sâmbăta și duminica, Vasile mergea împreună cu Sandu și Mitrucu la nunți, clăci sau botezuri. Pentru Vasile, însă, acestea erau cele mai reale ore de studiu în acea vreme.

Vasile a cumpărat un țambal, l-a încurajat și l-a învățat pe fratele nostru, Dumitru, să cânte la acest instrument. Exersam, între timp, și eu la vioară. Când Vasile era acasă, lua acordeonul și făcea toate corecțiile, atât la Dumitru, cât și la mine. A fost perioada în care am făcut mari progrese, cântand zilnic.”

Cu cunoștințele însușite de la rapsozii satului, Ioan Morar, mezinul trupei fraților Morar din satul Filpea a fost admis, recunoscându-i-se talentul, la Liceul de Muzică, apoi la Conservatorul „Gheorghe Dima” din Cluj.

A profesat ca violist, în vremea studenției, în Ansamblul Folcloric „Mărțișorul” al Casei de Cultură a Studenților din Cluj, apoi în Orchestra Națională a Operei Române, până la pensionare.

 Ioan Morar, în formația restrânsă a „Mărțișorului”

Ioan Morar a colaborat la realizarea monografiei comunei Subcetate prin notațiile muzicale ale repertoriului muzical-coregrafic din localitatea Subcetate, un tezaur muzical prețios. Cu ocazia Zilelor comunei din 19-20 august 2017, când a fost lansată monografia comunei, și-a bucurat consătenii cu prezența sa și a violonistei Alina-Maria Tăslăvan, nepoata sa, absolventă a Conservatorului „Nicolo Sala” din Benevento-Napoli, într-un recital de muzică clasică și într-un recital folcloric. A fost o onoare pentru localitate să-l aibă oaspete și pe fiul violistului, Adrian Morar, maestru dirijor la Opera Națională din Cluj-Napoca.

Arta muzicală atinge apogeul prin fiul maestrului violist Ioan Morar, maestrul dirijor Adrian Morar și director artistic al Operei Române din Cluj-Napoca, și este preluată de urmașul acestuia, Vlad Morar, absolvent al Academiei de Muzică din Cluj, secția de canto. Vlad este baritonul grupului Ad Libitum Voices, unul dintre puținele grupuri vocale din Romania ce adoptă stilul pop-opera, alături de tenorii Tiberius Simu și Sergiu Coltan, și de basul Cristian Ignuța, toți absolvenți ai Academiei de Muzica „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca, cu o bogată activitate artistică, fiind și colaboratori activi ai Operei Naționale Române din Cluj-Napoca.

De pe site-ul Operei Naționale Române din București am preluat următoarea prezentare a maestrului dirijor Adrian Morar:

„Profesionalismul, stăpânirea artei dirijorale, formația muzicală complexă sunt calități dobândite de Adrian Morar pe parcursul anilor de studiu, grefate pe un talent autentic și o avidă curiozitate intelectuală.

S-a îndreptat spre Academia de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca, unde a obținut diploma de dirijat cor (la clasa prof. univ. Florentin Mihăescu, 1990-1996), apoi pe cea de canto, studiind sub îndrumarea prof. univ. Alexandru Fărcaș și conf. univ. Emil Strugaru (1991-1997) și pe cea de master în specialitatea Fenomenologie muzicală (la clasa prof. univ. Gheorghe Victor Dumănescu și Aurel Stroe, 1996). Arta dirijatului de orchestră și pe cea a conducerii muzicale a spectacolelor de operă le-a deprins și prin participarea activă la diferite stagii de pregătire.

După debutul său la Opera Națională din București, Adrian Morar a fost invitat de mai multe ori să dirijeze diferite spectacole, iar în stagiunea 2006-2007 a deținut statutul de director artistic al acestei instituții. În perioada 1997-2009 a fost invitat, în repetate rânduri de Opera Națională Română din Timișoara, Opera Națională Română din Iași și Teatrul Liric „Elena Teodorini” din Craiova. Contactul cu publicul bucureștean a avut loc și în cadrul programelor simfonice. Astfel, timp de patru ani (2002-2006) a condus Orchestra Simfonică „Ateneu” din Capitală, activitate pe parcursul căreia a fructificat experiența câștigată ca dirijor la Academia de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca, unde a condus Orchestra simfonică, Clasa de operă și Cursul de dirijat la diferite nivele (1996-2001).

În anul 2002 a fost distins de Forumul Muzical Român cu Premiul „Ludovic Spiess”, iar în anul 2009 Academia de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca i-a decernat Trofeul „Lya Hubic”.

Maestrul Adrian Morar, la pupitrul Orchestrei Operei Române din Cluj-Napoca

GrupulAd Libitum Voices:

Cristian Ignuța, Vlad Morar, Sergiu Coltan și Tiberius Simu

3. George Sbârcea și Petre Sbârcea - Maeștri în arta muzicală

Nepot al Primului Patriarh al României Mari Miron Cristea, George Sbârcea s-a născut la Toplița, în 1914. A urmat la Cluj și studii juridice, dar, așa cum avea să mărturisească, „Singura flacără care putea atinge tot ce putea fi atins în mine a fost și a rămas muzica”.

A fost muzician și muzicolog român, compositor și pianist, editor de carte, scriitor și traducător. A folosit și pseudonimul Claude Romano, în perioada sa de compozitor și de lider de orchestră itinerantă.

S-a bucurat de apreciere în perioada interbelică nu numai în țară, ci și în străinătate. În 1938, la Paris, generalul Charles de Gaulle îl decorează cu Legiunea de Onoare, cea mai înaltă distincție a Franței. În 1942, primește titlul de Comandor al Ordinului Leul Finlandei, fiind singurul român care a fost distins cu acest titlu. A fost distins cu Premiul Ciprian Porumbescu al Academiei Române.

De-a lungul vieţii, George Sbârcea a scris şi tradus 83 de cărţi, între care Muza veselă, culegere de anectode muzicale, Editura muzicală, București, 1963, 1969, Veșnic tânărul George Enescu, Editura muzicală, București, 1981, Povestea vieții lui George Enescu, Editura Ion Creangă, 1982; a scris nenumărate articole pentru diverse ziare înainte şi după război, şi a elaborat o serie de studii printre care Obiceiuri, cântece şi jocuri magice din comuna Topliţa.

George Sbârcea este deschizător de drumuri în cultura românească modernă.
Vezi și:
 https://asociatiaculturaladobreanu.blogspot.com/search?q=sb%C3%A2rcea

Petre Sbârcea, nepot al lui George Sbârcea, este profesor al Academiei de Muzică din Cluj-Napoca, începând din anul 1960, la disciplina Dirijat orchestra. A fost dirijor al Operei Naționale Române din Cluj-Napoca (1957-1976) și director al Operei Naţionale Române din Cluj-Napoca (1992-2001). Între anii 1976-1990 a fost director şi primdirijor al Filarmonicii de Stat din Sibiu, și primdirijor din 2001. 

Petre Sbârcea, sărbătorit la a 80-a aniversare la Opera din Cluj-Napoca

„Nu numai piatra, zidul, marmura sunt durabile. Durabil e şi cântecul. El trece peste ani, leagă un timp de altul, ajută să ne recunoaştem rădăcinile”, spunea George Sbârcea.

Publicat în SANGIDAVA, 8 (XIV), 2020, Editura Nico, pp. 285-299.

EPILOG:

CÂNTEC DE JALE,

 de DUMITRU HURUBĂ

 Ades mi-e dor de Nuţu Marcu,
De muzicantul din Săştiu,
De el mişcând pe strune arcu’
Cum altu-n viaţa mea nu ştiu…

 
Cu Nuţu ne-mpăcam ca fraţii,
Iar până adormeam în fân,
Vorbeam şoptit de constelaţii
În verile cu cer senin;
 
Vorbeam făcând-o pe deştepţii,
Deşi nu prea aveam habar,
De multe ori eram nedrepţii,
Dar fără-un ban în buzunar!
 
Dar nu era loc de tristeţe,
Aveam cu Nuţu planuri mari,
Utopice, dar îndrăzneţe,
Cum şi păream în sat: bizari!
 
Şi Nuţu începea să cânte –
Vioara-n mâna lui plângea,
Ori se ruga de cele sfinte
Când dinspre strune suspina…
 
Prin glasu-i, Nuţu, muzicantul,
Mă legăna nemuritor,
Lăsam în urma noastră neantul
Purtaţi de muzică în zbor…
 
Şi melodii – superbe plângeri –
Se contopeau în dor şi drag,
Dar astăzi Nuţu, printre îngeri,
Ca Paganini, este mag…
Simeria, 1 Sept.2023

BIBLIOGRAFIE :

BUCUR – CATRINA 2012/ Bucur, Nicolae și Catrina, Constantin, Tezaur de etnografie și folclor în județele Covasna și Harghita, Editura Eurocarpatica, 2012, 488 p.

DOBREAN – MONOGRAFIA 2017/ Dobreanu, Doina; Dobreanu, Vasile, SubcetateMureș. Prezentare monografică, Colecția „Exemplarium”, Editura Cezara Codruța-Marica, Târgu-Mureș, 2017, 468 p.

Eliade, Mircea, Folclor și literatură, în Meșterul Manole, Ed. Junimea, Iași, 1992

MATEI - FOLCLOR MUZICAL 2005/ Matei Truță, Florina, Însemnări pe marginea unor culegeri de folclor muzical din zona Toplița – județul Harghita, în „Angvstia”, nr. 9, 2005, pp. 303-319.

MATEI - MUZICA DE JOC 2005/ Matei Truță, Florina, Folclor muzical din zona etnoculturală Toplița. Considerații privind muzica de joc, în „Angvstia”, nr. 9, 2005, pp. 319-325.

NICOLA 2014/ Nicola, Ioan R., Monografia satului Feleacu, județul Cluj. Studiu etnomuzicologic, corpus folcloric muzical și texte fără melodii. Schiță monografică, Ediție îngrijită de Ion Cuceu, Elena Hlinca-Drăgan, Zamfir Dejeu, Seria „Monografiile Arhivei de Folclor a Academiei Române”, nr. 18, Editura Tradiții Clujene, Cluj-Napoca, 2014, 488 p.

Sbârcea, George, Vitalitatea folclorului muzical, în „România liberă”, 13 aug 1986.

Secară, Constantin, Situația actuală a folclorului muzical în comunitățile românești din zona arcului intracarpatic valoare identitară a spiritualității românești, în contextul multietnic și multicultural european contemporan, Editura Muzeului Național al Literaturii Române, Colecția „Aula magna”, București, 2013, 286 p.

Sin, Mihai, Vioara lui Vasile Moraru, în „Informația Harghitei”, anul II, nr. 448, 1969, p. 2

---

[1] Formația folclorică „Rapsozii Varvigiului” a reprezentat Căminul Cultural și comuna Subcetate la Festivalul Cântecului și Jocului Ciobănașul din Întorsura Buzăului, edițiile 1996, 1997, 1998, 2005, 2009; la Festivalul Internațional de Folclor, Cântecele Oltului din Călimănești, edițiile 1998, 2002 (fiind remarcată „pentru înaltă ținută artistică”); la Festivalul de colinde și obiceiuri de iarnă Crăciunul la români, organizat de Fundația culturală „Mihai Viteazul” din Sfântu-Gheorghe, edițiile 1994, 2008, 2014; la cea de-a 36-a ediție a Festivalului Folcloric Szejke, Odorheiu Secuiesc, 29 iun. 2002.

„Rapsozii Varvigiului” sau membri ai ansamblului au fost premiați la diverse festivaluri-concurs: premiul special la Festivalul-concurs Comori folclorice, al tarafurilor tradiționale și grupurilor instrumentale de artă populară, ediția a V-a, Brad, 10-11 sept. 1998; Premiul III, la editia a VI-a, Brad, 20-21 aprilie 2000; Premiul III, la editia a VII-a, Brad, 23-24 mai 2002; Premiul Trio instrumental pentru „Trio Rapsozii Varvigiului”, Gherla, 21 iunie 2002; Premiul special grupului instrumental „Trio varvigean”, la Festivalul-concurs Comori folclorice, editia a IX-a, Brad, 22-23 mai 2003 (președinte al juriului Prof. Univ. Dr. Gheorghe Oprea), Premiul special Trio instrumental pentru „Trio Rapsozii Varvigiului”, Gherla, 23 februarie 2003.

Taraful şi soliştii vocali "Rapsozii Varvigiului" au participat la realizarea emisiunii Tezaur folcloric, în parteneriat cu TVR 1, la Bălan. în anul 2001.

---

[1] După ani de muncă îndârjită, susţinută de o pasiune devorantă pentru folclorul autentic, în 1986 a obţinut împreună cu fiicele sale, Liliana și Daniela, ambele atunci eleve la liceul din Subcetate, Premiul special al juriului, la Concursul interjudeţean al cântecului păstoresc “Mioriţa”. Petiţa Silvestru scria la acea dată în „Flacăra”: “Surpriza celei de-a VI-a ediţii a Concursului interjudeţean al cântecului păstoresc Mioriţa, desfăşurat în vara aceasta la Topliţa, a constituit-o apariţia pe scenă a familiei Ioan Marcu din Subcetate: tata şi două dintre cele trei fete ale sale.(...) Programul familiei amintite a incitat publicul prin ineditul şi autenticitatea melodiilor, prin perfecta armonizare a interpreţilor şi prin vivacitatea tinerească imprimată cântecelor prezentate. Premiul special al juriului a consacrat această apariţie insolită, comentată entuziast de spectatori.

Cine este nervum rerum al acestei realizări? Agricultorul Ioan Marcu s-a născut în anul 1945 într-o familie ţărănească din localitatea în care trăieşte ca bun gospodar şi pe care o reprezintă cu prestanţă la toate manifestările la care participă. Vocal şi la fluier, „cânt de când mă ştiu”, ne-a declarat, beneficiind de un climat familial propice (...) Repertoriul acestora cuprinde o sferă largă de jocuri şi cântece din toată ţara. Iată câteva dintre melodiile culese şi întregite cu text propriu: Io-s fecior de varvigean, Pe valea Călnaciului, Aşa-i jocul pe la noi, Lele Floare, Baraboiul, Floricica, Raţa, Busuiocul, Bucură-te, soacră mare, Brustureanca, Mândră sunt că-s varvigeancă, Ieşi afară, măi Ileană, Sus pe Muntele Bătrâna, Aşa se joacă la tuns..”

Aprecierea unanimă a celor prezenţi la spectacol a fost exprimată cu sinceritate de domnul George Sbârcea în ziarele bucureştene „Scânteia”, în articolul Pe urmele Mioriţei..., din 2 aug. 1986, şi în „România liberă”.

Despre felul în care au fost interpretate „cântecele de un evident inedit despre viaţa mulgaşilor de oi şi despre căşuleanul cu mireasmă de smirnă”, George Sbârcea conchidea: „Impetuoasa fantezie şi înzestrările interpretative cu totul neobişnuite ale familiei Marcu au fost dominate de ceea ce este una din calităţile fundamentale ale cântăreţilor poporului: sensibilitatea care nu se exprimă niciodată fără a fi disciplinată”. Ioan Marcu ne-a lăsat câteva cântece din repertoriul său pe casetele audio Gala tarafurilor (I-II), cu înregistrările din concertul cu public din 30 oct 1995, din Studioul Mihail Jora al Societăţii Române de Radiodifuziune. Partea I (A) cuprinde Taraful Varvigeanca din Subcetate –Mureș, condus de Ioan Marcu; solişti: Ion şi Liliana Marcu; repertoriu: Învârtita ca la Subcetate, De când mă ştiu pe lume, Ciocanul, Aşa-i jocul pe la noi, Cântec de cătănie.

---

[1] DOBREAN –MONOGRAFIA 2017, pp 194-196

[2] Mihai Sin, Vioara lui Moraru Vasile, în „Informația Harghitei”, 1969, nr. 448, p. 2

---

[1] NICOLA 2014, p. 16

[2] Idem, p. 25

[3] BUCUR – CATRINA 2012, p.53

[4] MATEI – MUZICA DE JOC 2005, p 319-322

[5] Ed. Muzeului Național al Literaturii Române, Colecția „Aula magna”, București, 2013, 286 p.

[6] Subcapitolul 4.3. Studiu de caz: Muzica jocurilor populare românești din Gălăuțaș - Harghita. Reminiscențe ale unor vechi interferențe multiculturale; 4.3.1. Repertoriul jocurilor din Gălăuțaș, de la jocurile românești la ștraiere.

[7] Doina Dobreanu, Vasile Dobreanu, SubcetateMureș. Prezentare monografică, Colecția „Exemplarium”, Editura Cezara-Codruța Marica, Târgu-Mureș, 2017, 468 p.

[8] Op. Cit,. pp.211-233