Laleaua pestriță (Fritillaria meleagris), în Lunca Mureșului, la Subcetate

Revenind la tipologia copilului hoinărind prin păduri şi poieni asemeni tânărului Prooroc Ieremia, el nu face altceva decât să imite actele părinţilor şi moşilor lui. Plimbarea cu mâinile împreunate la spate este starea de sărbătoare a părintelui său, stăpânul platourilor domoale de sub munţi, arate şi semănate, al luncilor şi rariştilor curăţate şi îngrijite pentru hăsnuire îndelungată. Dacă stăpânul câmpurilor arate şi al fâneţelor se plimbă la sfârşit de aprilie, început de florar, ca să citească starea bucatelor familiei şi animalelor sale proaspăt înmugurite şi înverzite sub soarele primăvăratic, stăpânii luncii joase a Mureşului, respectiv ai Poienii Mari de sub Şesul Ditrăului şi ai Poienii Mici aparţinătoare satului de Peste Mureş, sunt cu siguranţă copiii.

Copilul din lunca Mureşului, cu un băţ şi o trăistuţă la şold colindă în lung şi-n lat poienile brăzdate de ierugi şerpuitoare pline cu apă şi cu surprize neaşteptate pentru el. El pare a fi culegătorul bucuriei depline, aduse de primăvară. Apele se ridică adesea, năvălind peste poiană, se retrag pentru scurt timp, se refac ca să inunde din nou. Vechile albii despletite de odinioară, des evocate în poveştile pescăreşti din zonă, se inundă, puhoaiele se ramifică, se descarcă forţele, apoi ele rămân pline de o apă din ce în ce mai caldă sub soarele orbitor de mai. Copiii nu stau locului, repetă acte vechi, dar mereu reactualizate. Unul dintre ele este acela de zăvorâre a ierugilor la vărsarea lor în albia – mamă. Peştii, prinşi în îngrăditurile lor din nuiele de răchită, caută albia mare, dar nimeresc în trăistuţele lor. De multe ori îi înşiră, pentru a etala isprava lor pescărească, într-o nuieluşă cu smoc de frunze la capăt. Veselia şi bucuria de a fi biruit iuţimea peştelui se întregeşte pentru copii prin culegerea unui bucheţel de ghiocei, respectiv de lalele pestriţe (Fritillaria meleagris, L., 1758), după buchia cărţii, flori ce vor fi oferite mamei sau surorilor de măritat, care le anină uneori, ca semn simbolic, la poartă.

Plăpânde creaturi ale naturii, florile din apropierea ierugilor mlăştinoase, formând covoare întinse de un albastru vineţiu, roz sau mov, erau ademenitoare pentru bătrânele sau mai tinerele ţesătoare de covoare, până spre începutul secolului al XX-lea. Femei şi fete adunau în poalele lor, în năfrămi şi verincuţe, maldăre de clopoţei mov, le duceau acasă, le fierbeau ori le lăsau o vreme la dospit, ca apoi să folosească compostul obţinut, amestecat în diferite combinaţii, la vopsitul lânii pentru ţesut. Culegerea în scopuri tinctoriale s-a pierdut odată cu apunerea perioadei de înflorire a ţesutului, prin anii 1970.

Un fapt care cerifică renumele său de raritate este şi una dintre cele mai frumoase legende legate de numele său. Se spune că în vremi îndepărtate această lalea era singura floare care lipsea din grădinile unui mare rege persan. Unei fete pe nume Daria, care îngrijea aceste grădini, i-a apărut în vis o fată înlăcrimată care i-a cerut flori pentru mama sa bolnavă. Daria i-a îndeplinit dorinţa, dar i-a cerut să-i aducă laleaua pestriţă care-i lipsea din grădini. Legenda spune că nu după mult timp o astfel de lalea ar fi răsărit printr-o minune în curtea palatului.

Important pentru noi este că folclorul românesc asociază această plăpândă floare, purtând amprenta lacrimilor de suferinţă pe petale, cu suferinţele neamului românesc mult încercat.

În ultimul timp, încălzirea climei a împuţinat debitul râurilor, iar în luncile Mureşului pâlcurile de lalele au devenit tot mai rare, ceea ce a făcut ca ele să intre sub protecţia legii, ca rarităţi.

Apa ierugilor se retrage treptat, solurile nisipoase formate prin dezintegrarea rocilor, având un drenaj foarte bun, pierd apa, fie prin înfiltrare, fie prin evaporare masivă. O perioadă prelungită de secetă poate duce la deshidratarea plăpândelor lalele. Din această cauză ele au ani mai buni, cu un florar ploios, dar şi ani mai secetoşi, care le împuţinează. Se spune că în anii cu lalele multe şi mălaiul, semănat în luna mai la munte, va fi frumos, nu i se vor răsuci frunzele. Rezistenţa lalelei stă în bulbul care îi asigură supravieţuirea şi înflorirea chiar în condiţii aspre. La păşunatul permis pretutindeni până la închiderea ţarinii, laleaua este evitată de animale, neavând miros plăcut, nici gust bun, bulbul fiind otrăvitor. Fragilitatea ei, stranietatea ei care vine din lipsa mirosului, otrava din rădăcină, faptul că nu poate fi domesticită pentru grădină, iar ruptă se stinge repede, legendele care o leagă de lacrimi, de suferinţă, au făcut ca în vechime ea să fie adusă doar până la intrarea în gospodărie, unde era pusă doar la porţile cu fete de măritat.

Pe cursul Mureşului superior, îi semnalăm cu bucurie prezenţa la Voşlobeni, Ditrău-Subcetate, Sărmaş şi izolat în defileul Topliţa–Deda, un teritoriu vast în care ar trebui căutată amprenta pe care o lasă asupra populaţiei această minune a primăverii. Sunt flori frumoase, dar nu ţin în păhar. Înfloresc pe vremea aratului la mălăişti şi la pusul cartofilor. Dacă-s slabe ele, e slab şi anul, însamnă că-i mai fără ploaie şi asta-i de rău. (Ana Suciu a Bicăjanului)

Neajungând în grădinuţele de suflet ale mamelor noastre, având o perioadă de înflorire de doar şapte zile şi ofilindu-se repede când sunt puse în pahar, lalelele, culese cândva pentru vopsitul lânii, nu au ajuns totuşi motiv în covoare, deşi geometriile sale în tăbliţe de şah ar fi fost un bun izvod, demn de tradus în algoritmul firului ţesut. Demn de invidiat rămân bujorul, trandafirul, florile câmpului, florile lanului de grâu, ca motive ornamentale preferate în ţesăturile din această zonă.

Astăzi, ca şi în trecut, laleaua este la fel de iubită şi aşteptată. Este culeasă, deşi este de mult ocrotită prin lege, după cum se ştie. Grupuri de tineri, cupluri de îndrăgostiţi, şcolarii conduşi de învăţătoarele lor pentru a-i învăţa să culeagă doar cîteva fire plăpânde pentru aşezat în ierbar, refac an de an acest mirabil exerciţiu de admiraţie, plin de atât de multe semnificaţii.

Pogăniciul, de mult timp tocmit, are câteva zile de condus vitele de funie. În zi de sărbătoare, aduce mamei sale din plimbările lui prin bălţile Mureşului, lângă bucheţelul de ghiocei şi câţiva pescuţi înşiraţi pe o jordie de răchită înverzită. Poartă pe cap o pălărie părintească modificată pentru el, cămăşuţă albă, ţărănească, cu mâneci largi răsfrânte, legată cu o cureluşă, pantaloni decoloraţi, ridicaţi pescăreşte deasupra genunchilor. Cu faţa rotundă îmbujorată, nasul în vânt, ochii vioi de culoarea pădurilor îndepărtate, neastâmpărat şi plin de viaţă, cu picioare osoase viguroase şi sprintene, desigur neîncălţate, colindă la nesfârşit prin amintirile noastre.

Etnograf ZOREL SUCIU

Fragment din capitolul Trăirea Florarului la Subcetate, în lunca Mureşului, în Doina DOBREANU, Zorel SUCIU, Acasă, la Subcetate, 2012, p. 26-33