1. MONOLOGUL – PROCEDEU LITERAR ŞI ARTISTIC
(Alexandru Dima, 1905- 1979, istoric literar)
Un monolog prezintă trăirile, emoţiile şi gândurile unui personaj. Conflictul interior
pe care-l întâmpină cititorul are un mare impact asupra acelui personaj.
Deseori personajul prin intermediul monologului îşi găseşte acel
refugiu la care tinde spre a-şi deschide propria fiinţă. Spre deosebire de dialog,
monologul nu are replici şi nici destinatar. Monologul interior ajută la
caracterizarea personajului. Deseori prin monolog personajele se autodescriu
ceea ce ne ajută la caracterizarea directă a personajului (Iustinian Moraru).
Monologul interior sau literar poate reda
gândurile, sentimenele etc. unui personaj spre a le aduce la cunoştinţa cititorului sau
spectatorului. Monologul propriu-zis este destinat unui grup de persoane şi
poate lua forma unei declaraţii, unei confesiuni sau unei povestiri.
Principalele tipuri de monolog narativ ar fi: monologul adresat, monologul
interior, fluxul conştiinţei.
În dramaturgia modernă, există şi texte
construite în întregime pe baza monologului (IONA ,
PARACLISERUL de Marin Sorescu). Aici nu
e vorba despre monologul dramatic propriu – zis, ci despre o formă mixtă a
monologului dialogat. In piesele lui Marin Sorescu „personajul se divide în
> voci < exprimând fiecare altă nuanţă (deznădejde, teamă,
speranţă ), existenţa unicului personaj reunindu-se fără a le confunda timbrul
distinct ”.
Pescarul
IONA vorbeşte cu dublul său
lăuntric (monolog interior), întreaga
„acţiune” fiind un solilocviu (monolog) cu profunde implicaţii
filosofice. Să nu uităm însă că autorul şi-a alcătuit drama ca un DIALOG între IONA şi dublul său, întâlnindu-ne cu tema de
tăcere a personajului, nevoia de comunicare într-o
lume a singurătăţii. „E tare greu să
fii singur” devine strigăt cu profunde
implicaţii metafizice.
Individul (Iona ) este împins în spaţiul unei
singurătăţi absolute de o lege din afara lui, o singurătate voluntară în
interiorul unei idei (credinţe) din care eroul nu se grăbeşte să evadeze .
Conflictul pe care-l propune autorul a fost
prezent şi în alte piese ale dramaturgiei universale : omul faţă în faţă cu moartea.Locul unde a fost închis
de destin Iona (în burta peştelui) nu-i
stărneşte panică, nici surprindere întîmplarea intră, s-ar părea, în ordinea firească a lucrurilor. Marin Sorescu tratează absurdul în maniera cea mai realist cu putinţă. In această
anormalitate „ prizonierul ” îşi vede în continuare de treburile lui.
Cea mai importantă este ieşirea din acest spaţiu închis. Si în această piesă ne întâlnim cu „ ironia”lui Sorescu, aceasta fiind
dealtfel o soluţie de a ieşi din absurd, un mod de a depăşi
tragicul.Iona ,ieşit din spaţiul sufocant , descoperă un orizont dominat de
alte obstacole: burţile enorme de
peşti...Intelegem că pescarul a intrat în alt cerc şi că Universul este un
fel de pâlnie dantească (Dante Aligeri ). Problema esenţială a lui Iona nu este
sinuciderea, ci „ dacă mai reuşeşti să ieşi din ceva, odată ce te-ai născut ”.
Iona îşi spintecă
burta cu cuţitul strigând: „ răzbim noi cumva la lumină ”,lăsând sfârşitul acestei
admirabile piese deschis mai multor interpretări. S-ar putea
interpreta că spintecarea pântecului nu-i decât un gest de
eliberare în plus, un efort suplimentar de a ieşi dintr-o situaţie fără ieşire,
înfrângând un nou cerc, unul din numeroasele cercuri care, negreşit, îl
aşteaptă.
Piesa se încheie la acest punct, lăsând loc
jocului liber al speculaţiilor.Textul poate fi citit şi interpretat şi altfel, căci
numai în plan simbolic înfigerea unui cuţit în pântece poate fi începutul unei
noi aventuri în cercurile interioare ale spiritului.Gestul poate semnifica şi
altceva, o ieşire (o soluţie ) în sens
existenţialist, la capătul, totuşi, unui
îndârjit, hotărât efort al eroului de a nu-şi accepta
condiţia tragică.
Teatrul lui Marin
Sorescu este, indiscutabil, o meditaţie excepţional de profundă asupra
condiţiei omului modern. Dacă vorbim de semnificaţiile acestei drame ne putem
rezuma la trei: IONA este o metaforă
a singurătăţii, metaforă a morţii şi metaforă a destinului.
2. DESTĂINUIRE ÎN PREZIUA DE CRĂCIUN. ÎNTOARCERI ÎN TIMP
O răsfoire a
„arhivei” mele mă întâmpină cu o scriere, de fapt o invitaţie de acum16
ani...În ziarul Informaţia Harghitei nr. 4361, 19 decembrie 2007 cei interesaţi
sunt invitaţi la Şedinţa de cenaclu. Citez textul... Mâine,
20 decembrie, începând cu ora 17.00, Cercul Militar Miercurea Ciuc găzduieşte
şedinţa Cenaclului „Buna Vestire”. În cadrul şedinţei va citi în premieră d-şoara
Florentina Barbălată, versuri şi poezii din creaţia proprie. Sunt invitaţi să
participe toţi iubitorii de literatură. Vă aşteptăm cu drag! Membrii Cenaclului
„Buna Vestire”.
Transpunem textul nostru rostit atunci, care n-a văzut până acum lumina
tiparului. A purtat titlul de mai sus! După ştiinţa noastră Florentina îşi are
domiciliul în Bucureşti.
Condiţia
Poeziei este să emane senzaţii, impresii, imagini, idei.
Florentina Barbălată, cu luciditatea şi
delicateţea-i caracteristică ni se confesează printr-un ciclu de VERSURI şi
POEZII.
Este un debut liric la ceasul marilor
întrebări şi răspunsuri, amintiri şi regrete, cu speranţe că vremurile sunt ale
noastre. Un
debut nelipsit de emoţii, timiditate şi discreţie. Iat-o confesându-se, încă de la început: „Simt un fior ce mă doboară,/ De
neîmpliniri şi de dor/ Aş vrea, ca sufletul de odinioară,/ Să ne prezinte
într-un mare cor.” (Fiorul).
Există în aceste creaţii o notă meditativă nostalgică, un mod propriu de a trăi
trecerea fără înoarcere a timpului care ne petrece, ne urmăreşte, un fel
distinct de a fi trist sau optimist, o legătură trainică cu propriul
suflet.
Ceea ce impresionează plăcut şi dă frumuseţe
poeziilor este faptul că ele sunt născute dintr-o trăire interioară, precum
acest catren: „Sclipirea lacrimei tale de cristal / M-a făcut să mă simt ca un
val / Din marea ta albastră şi senină / Care se aseamănă c-o lună plină...” (Punctele
de suspensie lasă fantezia şi sensibilitatea cititorului pentru a duce mai departe mesajul). (De ce?)
Prozodia, chiar dacă pătimeşte pe alocuri, îndeplineşte minimile condiţii
ale tehnicii versificaţiei ; imaginile şi expunerea verbală corespunde
dispoziţiei afective a autoarei ; meditaţiile sunt duioase şi răscolitoare,
„icoanele” din copilărie sunt încărcate de fragilă melancolie, uşor fabricate,
trădând acea artificialitate; un univers de sine stătător care percepe
procesele devenirii obiective, îndurerată totuşi de „adevărurile” nefireşti. Se fac treceri, nu totdeauna
edificatoare, din planul spaţial în cel temporar, din timpul biologic în cel al
creaţiei, al imaginarului.
În mai toate comparaţiile unul din termeni este o idee, un sentiment al
creatoarei sau chiar o parte a eului ei. Să-i urmărim gama
sufletească...Sufletul e când un membru al unui cor de îngeri, (cum arătam),
când împlinit de dragostea unui Zeu (Am sperat). Cu toate că sufletul îi este greu „de golul” ce o „inundă”, (Un
zeu), nu şi-a dorit un „suflet orgolios” (Recunosc). Devine chiar optimistă
zicând: „Arată-ţi sufletul, chiar de eşti descoperit.../ Şi nu uita, că de
cineva eşti ocrotit” (Pentru că de cineva eşti ocrotit ). În alte versuri
sufletul ei se proiectează în trecut, spre acea viaţă anterioară; când „ritmul
inimii prea tare clocotind” este asemuit cu înalta şi zvelta căprioară zărită
în „pădurea inimii”. Compoziţia de o simplitate rafinată include imagini naive,
ludice: „Era sufletul meu de odinioară, / Reflectându-se într-o oglindă,
oglinjoară.”(De nerecunoscut).
Florentina Barbălată încearcă
să se comporte faţă de eul interior întocmai unui regizor care-şi
dirijează actorul pentru a intra în
propriul rol. Se pot cita versuri şi strofe întregi care situează stările eului
liric între realitate şi vis: „Fructule te rog frumos / Să te faci amar, /Ca nu
cumva să cad în ispită iar.” ( Fructul dulce şi oprit) sau „Verdele Raiului
sclipind / De umbrele ce se cuprind”. (Raiul). Visează des ca şi în poezia În
versuri, unde se simte înveşmântată „cu haine curate şi parfumate” ale Aceluia,
primind apoi înfăţişarea unei dimineţi, antrenată în „jocul perfect” al
versificării. Aceaşi sensibilitate umană se degajă şi din creaţia „Vreau”. Aici
„actriţa” îşi joacă rolul simţindu-se pe scena lumii, a vieţii cu tot ce are
pozitiv şi măreţ; starea plânsului o face doar pentru EA, împărtăşindu-l cu EL.
„Vreau să plâng pentru mine./ Dar şi pentru tine,/ Numai dacă
eşti o parte din mine.” Este sensibilă la duioşie, tandreţe,
dragoste, devotament, prietenie.
Tânăra noastră poetă nu trăieşte doar din visuri şi reverii, din cântece
şi lacrimi, ci este conştientă că în viaţă, „În lumea aceasta plină de cioburi...”,
trebuie să se confrunte şi cu „săgeţile care-o străpung şi-o- nconjoară”,
acestea fiind însăşi „gândurile...spuse de buzele pline de venin”. Rămâne
nepăsătoare la „răutăţile” celor ce nesocotesc valorile. (Doar simple
vorbe...). Poezia „În acelaşi timp” este o meditaţie, un crez de evadare din
lumea „celor care au în simţiri nori de ceaţă”. O uşoară şi sinceră dezamăgire
a celei care crede că „nimeni” n-o poate înţelege „ce simte şi trăieşte”, desprindem
din poezia „Nu e nimeni”. Şi dacă acel „nimeni”, sfătuitor terestru nu apare,
poeta speră într-un Cineva „picat din cer”. Nu putem neglija alte încercări,
cum ar fi Lacrima, o „judecată” persiflantă la adresa celor ce „încearcă să
interpreteze rolul pe care vreau să-l vizioneze”, unii dorind să pară „o floare
cu petale de raze de soare”, uitând că luminosul astru ar putea „să-i ardă din
ce în ce mai tare”. Eleganta elegie „Umbra” e plină de simţire şi motivaţie, sintagma
„Şi-mi este foarte, foarte greu” ne trimite undeva la Nichita Stănescu cu acel
genial verset „Mai rămâi cu mersul tău/ parcă pe timpanul meu/ blestemat şi
semizeu/ căci îmi este foarte rău” (În dulcele stil clasic). Pentru a rămâne la
interferenţe, asemănări, să amintim şi Marea dilemă, unde în strofa a II-a se
spune: „Îngerul din mine te iubeşte / Iar demonul te orbeşte / În ale tale
plăceri”. Ceva eminescian aici, dar aduce ceva şi din spiritul demonic al lui Baudelaire,
acolo dragostea nu-i poate oferi decât o trecătoare stare de exaltare, aici
acea stare de atragere şi respingere. („Te atrag şi te resping / În acelaşi
timp mă simţi/ Ca un înger şi un
demon...)
Persoana /Personajul din poeziile Florentinei Barbălată este un înţelept
care-şi fructifică în plan filozofic şi creativ experienţa de viaţă.
Neliniştile nu-i dau pace şi atunci îşi doreşte o întâlnire pentru a se putea
confesa, a-şi limpezi gândurile şi întrebările...Esenţiala frământare se rezumă
la faptul „ Că toate gândurile care-mi vin/ Mă fac să cred, că-ntotdeauna cerul
e senin”, prea multa limpezire i se pare nefirească. (Toate gândurile care-mi
vin...). Imaginea fiinţei iubite devine un flutur (Tu eşti al meu flutur),
senzaţia auditivă, vizuală şi tactilă, realizând o impresie de eleganţă şi
mister, pentru „Că totul s-a-tâmplat/ Pe-un nor”. Mai totdeauna puritatea şi
dragostea este regăsită sub cupola unei „iubiri albe şi candide”(Am sperat) sau
în micul ei univers, în căutarea unui Zeu
(Un zeu). Îşi doreşte o lume caldă, primitoare, înţelegătoare, sărutări
blânde şi evocări scumpe. Pentru poetă spaţiul devine o imagine mobilă, un
simbol ascuns al condiţiilor şi legilor care determină viaţa sa. Pretutindeni,
ea este în căutarea eului său şi al Celuilalt. La valorile realităţii se reacţionaeză cu „impresii” simboliste ale
lumii înconjurătoare şi ale celei interioare. „Jocul” imaginaţiei, ca la
romantici în anumite doze îşi face prezenţa, sensibilitatea şi simţurile
freamătă în multe versuri. Nu lipseşte nici retorica sentimentală şi nici
interogaţia poetică: „De ce să plîng?/ De ochii lumii ?/De ochii îngerului?/ De
ochii spectatorului?/ De ochii regizorului? (Vreau). Stările sufleteşti sunt ba
numite, ba sugerate. Nu o dată, compoziţia, în unele poezii trădează pe alocuri
o elaborare didactică, reflexivă, descriptivă sau evocativă. Evident la acest
prim început nu putem vorbi încă de o arhitectură prozodică, de o perfecţiune,
dar unda nostagică, o delicată muzicalitate interioară străbate în multe
versuri. Fireşte setul de poezii conţine şi creaţii mai puţin izbutite, mai
lipsite de vibraţie, insuficent încorporate universului intim al autoarei.
Poate e şi o chestiune de gust, ca atare, se poate discuta. Important este
faptul că Florentina Barbălată a îndrăznit, s-a întrecut pe sine şi ne-a
creat o plăctă surpriză în prag de
sărbători. Dânsa propune un moment, un reper de care trebuie să ţină seama
colectivul Cenaclului literar „Buna Vestire”, dar şi iubitorii de poezie de la
alte nivele.Vom ţine seama şi de mărturisirea făcută de autoare în „Conştienţă”:
„...tot ce-am adunat aici / A fost dintr-un jurnal înscris,/ Din inima demult
uitată,/ De mine şi de cei din jur care arată/ Ce mult le pasă, încă o dată/ De
tine, prea frumoasă fată”.
