Ana KUKUCSKA, Povestea unei şcoli din Nădlac, județul Arad

    Orașul Nădlac este situat la extremitatea de vest a țării, în exclusivitate în Câmpia de Vest, la nord de râul Mureș. Este localitatea unde trăiește cea mai numeroasă comunitate de slovaci din România. 

    Săpăturile arheologice au scos la iveală urme de locuire din neolitic și din perioada daco-romană. În secolul X, așezarea s-a aflat sub stăpânirea voievodului Glad. Există referiri că la Nădlac exista o cetate la 1192, distrusă de tătari în 1241. Prima atestare documentară sigură datează din 11 martie 1313. La începutul secolului al XIX-lea a urmat o nouă etapă în dezvoltarea așezării, în care la Nădlac au fost colonizați slovaci. 

    Slovacii care trăiau în localitatea Tótkomlós (azi, în Ungaria) s-au înmulţit atât de mult încât hotarul comunei a devenit neîncăpător  şi de aceea au căutat pământ pe alte meleaguri. L-au găsit la Nădlac. În toamna anului 1802 au venit să-şi lucreze pământurile, iar în primăvara anului următor, adică în primăvara anului 1803, s-au mutat la Nădlac împreună cu familiile lor. Se presupune că au fost vreo două sute de familii. Pe lângă aceştia, au mai venit la Nădlac şi câţiva slovaci din Szarvas şi Csaba (azi, în Ungaria) şi mai multe familii din Slovacia.

Imediat după sosire, în anul 1803, slovacii au pus bazele unei biserici pe care au construit-o din cărămidă nearsă.

Slovacii s-au acomodat la Nădlac foarte repede, iar numărul din an în an a crescut foarte mult. Micuţa biserică a devenit neîncăpătoare, de aceea, deja în anul 1812 au început să construiască o biserică mare şi impunătoare care a fost terminată şi sfinţită în anul 1822.

Mai târziu, după câțiva ani, în 1834, pe locul fostului templu s-au construit „Şcolile centrale”  cu săli de clasă şi locuinţe pentru învăţători.

Pitită între templul înalt care se ridica semeţ spre cer şi casa parohială cu etaj, construită mai târziu, în anul 1885, clădirea şcolii, deşi destul de mare, părea modestă. Lungă, școala fără etaj se întindea de-a lungul străduţei înguste care o despărţea de biserică. La cele două capete se aflau locuinţele pentru învăţători. Fiecare locuinţă avea  cameră spre stradă, celelalte încăperi fiind construite spre curte, aşa cum se obişnuia şi la casele ţărăneşti. Cele două locuinţe au fost asemănătoare, construite ca în oglindă. Între ele au fost situate trei săli de clasă spaţioase, care cu ferestrele lor priveau spre stradă, dar şi spre curte. De o parte şi de alta erau  despărţite de locuinţe de nişte porţi mari, acoperite.

Clădirea şcolii a fost ca o cetate fortificată în care nu putea să pătrundă oricine. O frecventau copiii slovaci din familii mai înstărite, dar şi copiii din familii sărace, ca să înveţe să citească, să scrie şi să socotească – să se educe. În interiorul clădirii, pe copii îi aşteptau învăţătorii care cu răbdare şi abnegaţie le dezvăluiau tainele literelor şi ale cifrelor.

Anii treceau şi generaţii după generaţii se perindau prin băncile înguste de lemn. Se perindau şi învăţătorii. Unii veneau, alţii plecau.

Clădirea rece a trecut prin multe, dar nemişcată privea cu ferestrele sale spre lume. A supravieţuit primului război mondial, apoi şi celui de-al doilea. A cunoscut puterea comunistă şi pe pionierii acesteia. Rugăciunile şi cântecele religioase au fost înlocuite cu poezii şi cântece patriotice care nu-l venerau pe Dumnezeu, ci pe cei care au încercat să-i ia locul pe pământ. Elevii însă au fost elevi, asemenea celor care au învăţat aici înaintea lor cu mai bine de o sută de ani în urmă. Aveau dorinţe, bucurii şi întristări asemănătoare. Râsetele, ţipetele şi cântecele copiilor nu s-au schimbat.

Mi-a fost dragă această şcoală pentru că a fost şi şcoala mea. Şi eu am încălzit băncile ei reci în timp ce sorbeam primele cunoştinţe care m-au ajutat să cunosc lumea din jurul meu.

Mi-a fost dragă această şcoală pentru că a fost şi şcoala fiului meu. După mulţi ani şi el a pătruns în această cetate. Şi el a învăţat în aceeaşi clasă şi cu ochişorii lui nevinovaţi, dar curioşi, l-au urmărit pe învăţătorul care se străduia să-i dezvăluie tainele cunoașterii.

Şi astfel această şcoală nu a fost numai şcoala mea, ci a fost şcoala noastră. A fost şcoala a sute şi sute de elevi. Câţi elevi au stat aici aplecaţi deasupra tăbliţelor, iar mai târziu deasupra caietelor? Câţi au descoperit primele taine ale ştiinţei între zidurile vechii şcoli?

Întotdeauna am privit vechea mea şcoală cu respect, cu dragoste, dar şi cu oarecare nostalgie. De la o zi la alta părea mai mică, mai tristă, parcă sub povara timpului îngenunchea tot mai aproape de pământ, ascunzându-se la umbra crengilor falnicilor copaci în faţa anilor trecători.

Şi a sosit momentul când s-a hotărât că vechile ziduri pătrunse de igrasie dăunează sănătăţii și nu mai corespund să-i ocrotească pe micii elevi. Nu s-au mai ţinut cursuri acolo. Vechea clădire părăsită s-a micşorat şi mai mult şi, tristă, lipită de pământ, îşi aştepta sfârşitul. Eu, de asemenea, am fost tristă. Mereu sunt tristă când văd o clădire veche, părăsită.

Apoi, s-a întâmplat ceva groaznic, cineva, nu ştiu cine şi nu ştiu de ce, a hotărât că vechea şcoală, cea mai veche şcoală în care s-a predat în limba slovacă trebuie să dispară de pe suprafaţa pământului. Şi şcoala a fost dărâmată!

A rămas doar monumentul din faţa şcolii ridicat în cinstea eroilor nădlăcani căzuţi în primul război mondial.

    Şcoala în care au învăţat sute de copii slovaci mai bine de un secol şi jumătate a dispărut. Nu a rămas decât în amintiri şi fotografii vechi. Locul unde cândva se ridica şcoala este acum un spaţiu larg, pustiu din care răzbate tristeţea. Nimic nu mai aminteşte că acolo, cândva, o perioadă destul de lungă, a existat una din şcolile nădlăcane – şcoala mea – şcoala noastră.

***

Au trecut câțiva ani de când am scris aceste rânduri. Lucrurile s-au schimbat. In locul vechii școli se ridică acum o clădire nouă cu o altă destinație. Incă o dovadă că viața merge înainte. Oare generațiile următoare vor ști că acolo cândva a fost o școală în care răsunau glasuri vesele de copii? Probabil că nu!

 

Biserica evanghelică

Biserica ortodoxă Sfântul Ierarh Nicolae

Biserica catolică, construită în 1878

Liceul teoretic „J. G. Tajovsky” clasele IX-XII

Liceul teoretic „J. G. Tajovsky” clasele V-VIII

***

Ana Kukucska, născută Toth, în anul 1950, în Nădlac, a absolvit Facultatea de Litere, secția limba și literatura română – limba și literatura franceză, la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, promoția 1973 și a profesat, din 1990 până la pensionare, la Liceul româno- slovac din Nădlac, predând limba și literatura română – limba și literatura franceză.

https://asociatiaculturaladobreanu.blogspot.com/2019/06/ana-kukucska-nadlacke-zosity-caiete.html