duminică, 2 aprilie 2023

POVEȘTI DE VIAȚĂ din satul DE PESTE MUREȘ - SUBCETATE, HARGHITA (III)

 Fragmente din cartea ACASĂ, LA SUBCETATE, 2012,

 autori: Doina Dobreanu și Zorel Suciu

PARTEA I: 1. FAMILIA LUI NOCOLAE URZICĂ A MARII

PARTEA a II-a: 
2. Familia lui IACOB URZICĂ 3. Familia lui GAVRIL URZICĂ






4. Familia lui DUMITRU HURUBĂ


Dumitru şi Ana au fost bunicii lui nenea Traian, gospodarul destoinic de Peste Mureş care a rămas în conştiinţa celor care l-au cunoscut, ca bun familist, mare iubitor de animale, harnic şi vrednic cioban, agricultor şi muncitor.
Urmaşii lui Dumitru şi ai Anei Hurubă au fost: Nicolae, Dumitru, Ioan, Petru și Ioana.

4.1. NICOLAE D. HURUBĂ s-a căsătorit pe Duda, cu Paraschiva Suciu.

4.2. DUMITRU D. HURUBĂ nu a avut urmaşi, dar a crescut-o pe Ana Muscă (a lui Ciocârlan de pe Duda), care s-a căsătorit cu Dumitru Moldovan de la Şchiopeni şi s-au stabilit Peste Mureş. Dorinţa lui Dumitru şi a Anei Hurubă a fost ca unul dintre copiii lui Dumitru Moldovan, Valer, să le ducă mai departe  numele.

4.3. IOAN D. HURUBĂ (Nuţu Anii Pichii; 1898-1987) s-a căsătorit cu Ana Dobrean (1905-1991) şi au avut o familie frumoasă. Din cei 11 copii născuţi au rămas în viaţă opt.

Ioan Hurubă,în vârstă de 84 de ani, la întâlnirea fiilor satului din 1982

4.3.1. Traian I. Hurubă (1925-1995) s-a căsătorit cu Viorica Hurubă şi au pus temelia unei gospodării trainice alături de cea a părinţilor săi. Urmaşii: Eugenia, Iulia şi Emilia.

4.3.2. Mariţa I. Hurubă (n. 1927) s-a căsătorit cu Aurel Urzică şi au rămas Peste Mureş. Fiul lor: Marin.

4.3.3. Ioana I. Hurubă s-a căsătorit în Topliţa.

4.3.4. Leontina I. Hurubă (n. 1938) s-a căsătorit cu Petru Bordea în satul Filpea. Copii: Marin, Daniela şi Simona.

4.3.5. Dumitru I. Hurubă s-a căsătorit cu Ana Mureşan şi au construit casă în Subcetate, La Părău (Călnaci). Fiul: Sabin-Ioan.

4.3.6. Petru I. Hurubă s-a stabilit la Topliţa.

4.3.7. Iulia I. Hurubă (n. 1943) s-a căsătorit în comună cu Ioan Hanga, în 1963, şi locuiesc în Poiană. Copiii lor: Manuela şi Gheorghiţă. 

4.3.8. Livia I. Hurubă (n. 1947) s-a căsătorit pe Călnaci cu Ilie Cotfas. Fiii: Ilie-Costel și Dumitru-Florin.

Familia lui Ioan Hurubă, la întâlnirea fiilor satului din 1982

4.4. PETRU D. HURUBĂ a murit în război

4.5. IOANA D. HURUBĂ s-a căsătorit la Topliţa. 

Din jurnalul cu amintiri

10 august 2011. Plouă, prilej bun de depănat amintiri. 
Pe Iulia Hanga (n. Hurubă) o găsesc acasă, în mijlocul familiei. Nu aşteaptă prea multe rugăminţi pentru a povesti despre întâia perioadă din viaţa ei, petrecută în casa părintească de Peste Mureş.  I se aşază alături nepoţica, dispusă să asculte poveşti, alt fel decât cele de la televizor, cu bagheta magică.

    Mi-amintesc cu drag de casa noastră, cu mulţi copii şi cu părinţi blânzi, îngăduitori şi iertători. Şi de aceea se adunau la noi şi alţi copii, prietenii noştri de şcoală şi de joacă.
Unchiul Dumitru, fratele mai mare al tatălui meu şi vecinul nostru, nu avea copii şi nu suporta deloc gălăgia pe care noi o făceam. Era o adevărată distracţie pentru noi să-i facem unchiului în ciudă şi să-l punem pe fugă, urmărindu-ne cu biciul. De sărbători, când copiii mergeau la colindat, unchiul încuia poarta. Odată, nişte băieţi au sărit gardul şi l-au colindat. Unchiul i-a răsplătit tot cu biciul. De nerecunoscut a fost după ce în casa lui au apărut copiii nepoatei soţiei sale pe care au înfiat-o.
Hârjoana noastră cu unchiul Dumitru era una din puţinele distracţii ale copilăriei mele. Am crescut greu. La şcoală am făcut şase clase. Cu munca m-am obişnuit de mică. Nu lucram doar în gospodăria noastră, umblam şi cu ziua. Mi-amintesc cum lucram la secerat şi la prăşit, din zori până la apusul soarelui, pentru 15-20 lei pe zi, la Cioncoaia, pe Hodoşa. Cu banii ne cumpăram material din care sora mea, Tina, ne cosea la maşină fuste şi bluze. Vream să avem şi noi haine frumoase, ca celelalte fete din sat. Mergeam împreună şi la muncă, şi la joc duminica în sat, cu Aurelia Muscă şi cu Aurelia Cinardi, prietenele mele de Peste Mureş. 


Mâncarea obişnuită pe care o primeam la Cioncoaia era mămăliga cu brânză şi lapte acru sau ciorba de cartofi. Rareori primeam pâine şi atunci, veche şi uscată, era înmuiată în apă. Mi-aduc aminte că într-o seară, când găzdoaia aducea fedeleşul cu lapte acru, ne spuse cum tocmai alungase şoarecii din preajma-i… Am plecat flămânde acasă.
În două veri, aveam 16-17 ani, am fost la secerat în sate de pe lângă Reghin. Seceram un iugăr, şase persoane, pentru şase litre de boabe de grâu. Nucu, vecinul nostru, în echipă cu noi, era mereu nemulţumit, că nu legăm snopul o dată cu el, că nu e snopul la fel de mare ca al lui… Mi-a plăcut să lucrez şi lucrez şi astăzi cu plăcere, până mai pot…


1963 - Logodnici

La smuls de in


26 martie 2012. Mă întorc în cătunul de Peste Mureș după câteva luni de iarnă friguroasă. De astă dată cu gândul de a povesti cu doamna Viorica Hurubă și cu fiica dumneaei, Miluţa. Sunt bucuroase și ospitaliere. Nu se lasă mult rugate să-și amintească de vremurile de odinioară.

    M-am măritat cu Traian în anul 1952. Era iarnă. Între cei care au venit cu săniile după mireasă se afla și Sandu Țepeluș, văr cu mine, şi el de pe Călnaci, căsătorit cu Alexandrina, tot Peste Mureş. Am găsit-o aici vecină şi pe verişara mea, Măriuca, măritată în urmă cu câţiva ani cu Niculae Urzică şi rămasă văduvă la scurtă vreme după aceea, cu un copil mic. Îşi lăsa adesea băieţelul, pe Mitrucu, la mine, când mergea la lucru. Îl îngrijeam cu mare drag deoarece era tare cuminţel.
Acasă, pe Călnaci, mi-a fost mai greu, fiindcă eram orfană de tată de la 12 ani. Tata a murit în 1944… Dintre neamurile mele mi-au reproşat că mă mărit cu Traian, că e fabricant şi că le fac familia de râs, dar socrii mei, deşi oameni săraci şi cu o familie numeroasă, au fost oameni blânzi, aşezaţi, cumsecade, plăcuţi, liniştiţi şi preţuiţi oriunde mergeau. M-am lipit de socrul meu şi cu el ne sfătuiam mereu când aveam de luat hotărâri importante. Un sfat bun primea de la el oricine i-l cerea. M-am înţeles bine şi cu soacra, şi cu Voşlobanca, şi cu fetele ei.
Ne-am căsătorit în anul în care s-au schimbat banii. Pentru 3000 lei primeai 50. Nuntaşii n-au avut bani să se bănărească. De la nănaşul nostru, Mitru Lungului, am primit 50 lei şi o oaie cu miel. Am primit la nuntă 10 mieluţe şi 4 oi. Ne erau tare dragi. Traian parcă se uita mai cu drag la miei decât la mine. Eu m-am bucurat că am lână, că pot ţese pănură pentru haine şi că bărbatul meu nu rabdă iarna de frig la fabrică. Genu, vecinul nostru, un băiat de numai 7 ani, a fost primul nostru cioban. El a purtat cei 10 miei la păscut pe Coasta Higi, din primăvară până toamna. În câţiva ani am avut o turmă. Când a murit Traian, aveam 85.
Mi-amintesc cum odată, când veneam acasă de la tunsul oilor, după ce am trecut podul de lemn, Traian a alunecat şi a căzut în Mureş. Eram numai noi doi. Am strigat cât am putut de tare după ajutor, dar nu venea nimeni. Eu nu-l lăsam pe Traian de o mână, iar el nu se putea ajuta numai cu cealaltă şi parcă se tot afunda în mâlul de la marginea apei. Când am reuşit să-l trag pe mal, a sosit şi Nelu Boţului. „Te temeai că mă înnec, Viorică?, mi-a zis el. Eu am fost căpitan la marină!... A râs Nelu Boţului şi căpitan i-a rămas numele…

Viorica Hurubă cu Jenica, în 1955
A trecut viaţa frumos împreună, cu înţelegere şi încredere unul în celălalt. Mulţam lui Dumnezeu că le-am împlinit pe toate!. De când a căzut bărbatu-meu şi am rămas văduvă, viaţa s-a schimbat în toate privinţele… nici apa din fântână nu mai e bună. Acum e greu!
La cele spuse de mama Viorica, completează şi fiica ei, Miluţa: Am fost mezina familiei, o familie frumoasă, cu bunici şi părinţi buni şi cu suflet mare, cu copii ascultători; o familie unită la bine şi la greu: ceea ce ne propuneam şi făceam; noi îi ajutam pe bunici, bunicii ne ajutau, la nevoie, pe noi.Cartea de căpătâi a bunicului meu era „Biblia”. Dacă am vrut să mergem la şcoală, ne-au ajutat, chiar dacă în timpul liber mai mergeam cu mieii la păscut şi ajutam în gospodărie.
Am avut o copilărie frumoasă! Mi-amintesc cum într-o primăvară, când apa Mureşului s-a revărsat până aproape de case, băieţii mai mari, Duţă şi Marinel, au scos barca lui Mitru Părhaiţă, ne-am urcat în ea şi am vâslit prin poiană… Mi-aminesc cum mergeam dimineaţa la şcoală, un cârd de copii, împreună cu profesorul Dumitru Țepeluş. Abia ne ţineam de el: până el făcea un pas, noi făceam doi…
Astăzi, am rămas puţini Peste Mureş şi doar patru copii! E destulă tristeţe, şi în jur, şi în sufletele noastre pustiite!...
2011

    Florentina Bordea, În casa părintească
 
    M-am născut în satul de Peste Mureş, în anul 1940. Au urmat ani grei de război, dar copilăria mi-a fost frumoasă: eram copii mulţi şi acasă şi în sat şi ne înţelegeam foarte bine.
Tata era un om foarte credincios, ne învăţa să fim buni şi cinstiţi, să-i respectăm pe cei bătrâni. Traian era cel mai mare dintre fraţi, harnic, puternic şi hotărât. A făcut armata la marină. Când s-a eliberat, după trei ani, i s-a propus să lucreze în cadrul armatei. Nu a putut rămâne deoarece lui nu-i plăcea să-l comande nimeni, îi plăcea să trăiască liber. S-a întors acasă şi s-a apucat de gospodărie şi de ciobănie. Iubea animalele; îi plăcea şi să pescuiască. Iarna lucra la fabrică, iar vara o petrecea la munte cu oile. Cunoştea toţi munţii. Când mergeam să adunăm zmeură, îi ceream lui să ne îndrume spre locuri neumblate şi cu zmeură coaptă. Traian s-a căsătorit cu Viorica (n. Cotfas) şi împreună au trei fete. Le-a iubit foarte mult, dar cât şi-a dorit un fecior! I-a dat Dumnezeu, spre marea lui bucurie, trei nepoţi. A plecat împăcat în lumea celor drepţi având trei moştenitori destoinici: Răzvan, Ionică şi Horea.
Mi-amintesc când a ajuns frontul pe la noi, aveam 4 ani. Eram pe Hodoşa la secerat, cu mama, cu sora Maria şi cu fratele Traian. Tata era plecat la lucru la fabrica din Hodoşa. Venind acasă şi văzând că nu ne-am întors încă de pe Hodoşa, a pornit în grabă în întâmpinarea noastră. Parcă acum îl văd cum ne făcea semn cu pălăria, de departe, să pornim spre casă. Noi mai aveam puţin de secerat şi am fi rămas să terminăm. Apropiindu-se, ne-a spus că frontul ajunge la noi şi că e ordin să ne refugiem departe de sat cât mai repede. Traian încărcase carul cu snopi, ne-a urcat şi pe noi şi am pornit spre casă. La Podul de fier ni s-a spus că podul este minat şi să nu trecem pe sub el. Traian avea numai vreo 15-16 ani, dar era tare curajos. N-aveam de ales şi am trecut pe sub pod. Apoi, când podul a explodat, se vedeau pe cer bucăţile de şine ca stolurile de păsări călătoare.
Acasă, am descărcat în grabă snopii, am încărcat carul cu îmbrăcăminte şi mâncare şi am plecat pe Călnaci la un frate de-al mamei. Acolo, vitele nu au mai avut loc în grajd şi au rămas legate de gard, iar Traian a rămas noaptea lângă ele.
Îmi mai aduc aminte cum în curte la bunica erau instalaţi militari străini. Unii erau buni, ne îmbiau şi pe noi, copiii, din mâncarea pe care şi-o pregăteau ei. O dată am primit nişte gomboţi cu cireşe, dar nu i-am mâncat, i-am aruncat în urzicile de lângă gard.
Apoi au venit alţi militari… Sora mea, Mariţa, stătea ascunsă ziua în mălăişte, numai seara venea în casă şi atunci îşi  lega năframa acoperindu-şi faţa, să nu se vadă că este tânără.
Războiul s-a terminat, noi creşteam… Vara umblam cu vitele la iarbă pe Coasta Higi, cu Milu, iar în sărbători ne jucam. Mi-amintesc cum făceam program artistic, cu poezii, dansuri şi cântece. De obicei ne adunam în grădină la lelea Iulia… Văduvă de război, era o bunătate de femeie, nu avea copii, dar ne iubea  şi ne chema mereu la ea. Era obiceiul atunci să vină seara feciorii la fete. Noi, cei mici, ne ascundeam în mălăişte şi aruncam cu pietre, să-i speriem.
La Paşte ne adunam toţi de Peste Mureş în grădina părinţilor lui Milu Urzică, unde se făcea scrânciob şi huţ.
La Crăciun, toţi ne colindam unii pe alţii şi era tare frumos!
Îmi amintesc de şezătorile care ţineau din toamnă până primăvara. Mergeam cu furca la toate casele, pe rând.
Eram destule fete Peste Mureş: Aurelia, Iulia, Viorica, Aurelia, Nuţica, Veronica. Ne înţelegeam foarte bine şi ne făceam haine la fel. Ne adunam laolaltă în serile din postul Paştelui şi ne coseam cămăşi. Aşa era obiceiul atunci: să avem cămăși noi de Paşti. Primăvara şi vara când mergeam pe Hodoşa, la prăşit, la secerat sau la adunat de fân, ne întorceam împreună cântând cât ne ţinea gura. Eram tinere şi nu simţeam oboseala!
Cu drag mi-aduc aminte de părinţii, de fraţii şi de surorile mele! La fel şi de vecinii noştri: Mitru Bujor, Ioana şi Mitru Petruchii, unchieşul Dumitru, fratele tatei…
Ioana Mitrului Petruchii era o femeie înaltă şi bună la suflet şi îi ziceam Lunga. Se înţelegea foarte bine cu părinţii mei. Aveam pe Hodoşa pământurile învecinate. Ne întâlneam adesea la lucru acolo. La amiază, lua traista cu mâncare şi venea cu Alexandrina la noi, să mâncăm împreună. Alteori mergeam noi la ele. Mitru Petruchii venea deseori în poveşti la noi. Nu erau radiouri, nici televizoare atunci şi vecinii se adunau la poveşti, ba la unul, ba la altul.
Mitru Bujor era şi el un om cu sufletul mare. Când era tânăr, avea cai. Niciodată nu lua bani dacă îi cereai să facă vreun transport cu căruţa. Tot aşa a fost şi Nicu, băiatul lui cel mare, poreclit Bardezi. El avea maşină şi nu refuza pe nimeni când era solicitat. 
Mi-aduc aminte cu mare plăcere, dar şi cu melancolie, de vremurile acelea, în care trăiam Peste Mureş laolaltă aşa de bine, de parcă eram o singură familie!





💙💛💓



Întâlnirea fiilor satului în 2011









 


Publicat de la Niciun comentariu:

POVEȘTI DE VIAȚĂ din satul DE PESTE MUREȘ - SUBCETATE, HARGHITA (II)

Fragmente din cartea ACASĂ, LA SUBCETATE, 2012,
 autori: Doina Dobreanu și Zorel Suciu

PARTEA I: 1. FAMILIA LUI NOCOLAE URZICĂ A MARII

PARTEA a II-a:



Iacob Urzică, originar de pe Filpea, a fost adus de copil Peste Mureş şi crescut de familia Nicolae şi Măriuca Urzică. Aici s-a căsătorit cu Ana, şi-au întemeiat gospodărie şi aici au rămas. Copiii lor, Nicolae şi Vasile, s-au stabilit la Târgu-Mureş.

Mama Anuţa Urzică şi copiii: Nicolae şi Vasile


Casa părintească nu se vinde!
 
Această afirmaţie poate fi considerată o replică la prea multe anunţuri: casă de vânzare pe care o vedem prin satele şi oraşele noastre. Pentru noi, casa părintească nu se vinde pentru că ea înseamnă acasă, locul în care am văzut lumina zilei, am descoperit cerul albastru, am înţeles bucuriile şi durerile vieţii, am învăţat să fim oameni, dar mai ales am primit şi am dăruit dragoste de la şi pentru părinţii noştri. Deci casa părintească – mare sau mică - e locul plin de amintiri, unde am fost fericiţi sau am gustat amărăciunea vieţii. E locul care ne cheamă mereu, fie că trăiesc părinţii sau au trecut în lumea de dincolo.
Pentru că am ajuns la vârsta pensionării, trăind împreună cu famila mea în oraşul în care am muncit şi ne-am obosit atâta, şi pentru că cei care au trăit în casa părintească au pecat pe drumul fără întoarcere, ne-am hotărât să ne întoarcem la origini, la liniştea în care ne putem rememora amintirile: în casa părinţilor soţului meu şi să locuim timp de cinci luni ale anului – din mai până în octombrie – aici, departe de lumea dezlănţuită, Peste Mureş, într-un cătun de douăzeci de case, cu locuitori tot mai puţini. Oameni harnici, deschişi, omenoşi, cu bun simţ, tot mai bătrâni, dar foarte săritori, ei ne întâmpină mereu cu bucurie. Ne-au ajutat să ne reamenajăm casa şi curtea, la rândul nostru, îi ajutăm cu ce putem. Ne simţim liberi şi fericiţi că putem să păstrăm căsuţa pe care cu greu, cândva, demult au construit-o păriţii noştri. Aici e locul unde grijile, durerile şi îndoielile se atenuează până la punctul în care şi hipertensiunea arterială ridicată, de care sufăr, se normalizează.
Suntem fericiţi că am putut astfel să satisfacem o mare dorinţă a mamei de a nu o înstrăina, iar noi de a trăi cu ei în gând. Mereu îi pomenim, le repetăm vorbe, gesturi, gânduri pe care ni le amintim cu nostalgie.
Când venim primăvara şi când plecăm toamna o salutăm pe mama dintr-o mare fotografie – tânără, frumoasă, în costum tradiţional -, îmbrăţişându-şi cei doi băieţi mici – pe Vasile şi Nicolae -, pe care îi iubea ca lumina ochilor. De dragostea ei nemăsurată şi vizibil repetată ne-am bucurat toţi – băieţii ei, nurorile şi nepoţii. De multe ori, când modificăm ceva în aspectul interior al casei sau în curte, ne întrebăm: oare ce ar zice mămica despre ce am făcut? Regretăm că nu a avut fericita ocazia să-şi vadă nepoţii – pe Dan, Mircea şi Cristian – la casele lor. Dar ce să mai spunem despre cât de mult i-ar fi plăcut să-şi cunoască strănepoţii! Pentru că vrem ca aceştia să-şi cunoască originile, străbunicii şi viaţa la ţară, în fiecare vară îi aducem la căsuţa noastră, înconjurată de mult verde. Copiii ne întreabă cum se numeau străbunicii lor, câți ani au trăit, cine a făcut casa, mobila şi multe altele. Ne spun, spre bucuria noastă, că le place mult la Subcetate.
Putem să spunem, fără să exagerăm prea mult, că aici e micul nostru rai pământesc. Aici, parcă, şi bolile mai uită de noi!
Trebuie să recunoaştem că avem şi avantaje materiale, din grădina pe care o cultivăm cu zarzavaturi. De asemenea, cumpărăm produse naturale 100%. Şi schimbarea peisajului (oraş - sat) ne face foarte bine. Ne încântă natura: dealurile, brazii, florile şi Mureşul! Ce ne-am putea dori mai mult? Sănătate şi ani mulţi. În gând şi la mormânt, în faţa unei lumânări, mulţumim mereu celor care ne-au transmis o anume zestre sufletească şi un asemenea locuşor de vis. Ei pot dormi liniştiţi: casa nu e pustie, ei sunt cu noi şi noi cu ei. Poate de aceea susţinem cu convingere: Casa părintească nu e de vânzare, deşi ne-a fost cerută. Cel puţin cât trăim noi…
Îmi stăruie mereu în minte versurile lui Grigore Vieru:
Casa părintească nu se vinde,
Nu se vinde pragul părintesc.
Dintre-atâtea locuri dragi și sfinte,
Ochii mamei încă ne privesc…


2011, La Întâlnirea fiilor satului

💢



Biserica din Ditrău, în depărtare

 
    3. GAVRIL URZICĂ a avut şapte copii, un fiu cu prima soţie, din Bilbor, pe nume Petru, şi şase copii cu Eudochia, cea de-a doua soţie: Ioana, Maria, Ana, Ileana, Alexandru şi Aurel.
 
    3.1. PETRU Gv. URZICĂ. Din căsătoria acestuia cu Ioana au rezultat zece copii: Neculae (n. 1928), Valeria (1930-2012), Gavril (n. 1933), Mărioara (1935-1962), Dumitru (n. 1937), Lucreţia (n. 1939), Petru (n.1941), Dina (1944-1991), Aurica (n. 1946), Miron (n. 1951).
 
    Din jurnalul cu amintiri
 
    2 septembrie 2011. O vizitez pe doamna Valeria Pop şi îi cer să vorbească despre casa părintească, despre părinţi, fraţi şi surori, despre relaţia dumneaei cu cei din cătunul de Peste Mureş…

    Biata mama! Peste Mureş ea a avut cei mai mulţi copii şi mama lui Traian Hurubă. A crescut zece copii şi patru nepoţi. Nu s-a plâns niciodată că nu are ce să le dea de mâncare. Lucram pământul, creşteam animale… A fost greu, dar aş mai vrea să fim toţi împreună!, spune cu vocea tremurândă doamna Valeria. Cei mari mâncam cu părinţii la masa mare, care se întindea de fiecare dată, cei mici mâncau la măsuţă. Aşa tăia tata mămăliga că fiecare avea o bucată. Copiii ştiau de ruşine şi de frică, deşi nu erau bătuţi.
 Mi-amintesc cum plecam dis-de-dimineaţă la moară la Sineu, eu, Mărioara şi Nicolae, fiecare ducând într-un sac câte o mierţă de grâu. Mama plămădea pâinea cu aluat şi până seara era gata.
Din piele de porc făcea tata opinci pentru fete, dar nu ţineau mult; pentru băieţi cumpăra de cauciuc, mai trainice.
Când am terminat clasa a VII-a, am început a merge la joc, care se ţinea în pavilionul lui Gavril Pop din Centru. Mi-aduc aminte că o dată am întârziat şi tata nu m-a primit în casă. Am stat în şură până ce tata a adormit şi numai atunci m-a chemat mama în casă. Am intrat în serviciu la poştă, apoi, la 22 de ani, m-am măritat. Lucian a crescut mai mult la mama, Peste Mureş, cu Miron.
Toţi fraţii ne-am înţeles bine şi ne-am ajutat la nevoie. Fiind mai mare, eram sfetnicul cel mai bun pentru Dina şi Mărioara. Nu putem nici acum unul fără altul. Toţi suntem împreună, şi la bine şi la greu, toţi îl ajutăm pe Miron. El a fost cel mai mic şi a avut grijă de părinţi. Merg zilnic până la el şi acum, să văd ce face.
Am trăit bine laolaltă toţi cei de Peste Mureş. La botez, la nuntă, la clacă, toţi trebuiau să fie prezenţi. Şezătorile se făceau pe rând la fiecare casă. Veneau şi la noi, deşi casa era plină de copii. Cei mici adormeau pe canapeul de după sobă pănă stăteau femeile la lucru.
Cea mai bună prietenă a mea a fost Alexandrina, mai mare cu un an decât mine. Am crescut şi am umblat la şcoală împreună. Mergeam peste deal la ea. Am rămas prietene toată viaţa.



2011, La întâlnirea fiilor satului. frații Miron și Aurica


3.2. ALEXANDRU Gv. URZICĂ (n.1913). s-a căsătorit cu Olimpia Mândru (n. 1924) din Sărmaş. Copiii: Leontina  şi Alexandrina-Iulia 

Ileana, Eudochia, Olimpia şi Aurel Urzică, în 1942

Din jurnalul cu amintiri
 
5 august 2011. O vizitez pe doamna Olimpia Urzică în vârstă de 87 de ani, cu scopul de a-mi vorbi despre cum se trăia în cătunul de Peste Mureş în vremea când dumneaei a venit aici, căsătorindu-se cu Alexandru Urzică. Zâmbeşte şi tace… Mi-ar plăcea să-i pot citi gândurile. Caut, totuşi, un pretext spre a o incita să vorbească. Îi amintesc de fotografia descoperită în urmă cu câţiva ani la cumnata dumneaei, Ileana Marcu.
Fotografia o înfăţişează pe mama, Eudochia Urzică, pe cei mai mici copii ai săi, Ileana şi Aurel şi pe nora Olimpia. Fotografia este făcută în faţa casei, o casă tradiţională din lemn, cu târnaţ, pe care este aşezat un covor decorat cu motive realizate prin alesătură. Toţi sunt frumos îmbrăcaţi, în portul românesc de sărbătoare specific zonei noastre.
Poza fusese făcută cu scopul de a fi trimisă în război fiului, fratelui şi soţului Alexandru, spre a-i mângâia dorul de cei dragi lăsaţi acasă. Mesajul transmis celui plecat prin această fotografie este că toţi sunt bine, sănătoşi, dar că nu e deloc uşor fără el, că mama este împovărată de grijile familiei şi ale gospodăriei. Doar tânăra soţie îl încurajează printr-un zâmbet, expresie a iubirii şi speranţei revederii.
Olimpia Mândru a venit Peste Mureş din Sărmaş. Era tânără când s-a căsătorit. Mulţi ani i-au trebuit să se obişnuiască aici, să se simtă acasă. Bărbatul i-a fost plecat timp de patru ani în război . Anii aceia au fost grei şi pentru cei plecaţi şi pentru cei rămaşi, cu multă muncă şi cu multe lipsuri. Îşi aminteşte cu drag şi respect pentru soacra ei, o femeie bună, blândă şi înţelegătoare.
Au apărut apoi şi copiii: Leontina, în 1947 Sabin, apoi Iulia-Alexandrina. O imensă durere le-a adus moartea neaşteptată a fiului Sabin, în 1957.
În rest, muncă şi iar muncă, au crescut animale, au cumpărat pământ, au construit, au purtat fetele la şcoală.
Cu ce mare plăcere îşi aminteşte doamna Olimpia despre pasiunea şi meşteşugul ţesutului covoarelor!
Leontina, fiica cea mare, s-a întors după pensionare acasă, în cătunul de Peste Mureş, pentru a fi sprijin părinţilor în menţinerea gospodăriei lor, pentru ca sora Iulia şi cumnatul Aurel Mureşan şi nepoţii bunicii Olimpia, Daniel şi Paul, împreună cu familiile lor să găsească aici aceeaşi căldură şi ospitalitate.





2011, La întâlnirea fiilor satului

3.3. AUREL Gv. URZICĂ , căsătorit cu Mariţa Hurubă. Fiul: Marin

1950-Aurel Urzică şi Mariţa Hurubă, miri
 
Înv. Urzică Maria - Mirella, O sărbătoare de suflet

Am considerat că e bine şi necesar să-mi exprim în câteva enunţuri bucuria retrăită cu prilejul celei de-a treia ediţii a sărbătorii Fiii Satului Peste Mureş – Subcetate, 2011- şi să aduc mulţumiri şi sincere felicitări organizatorilor, care, urmând exemplul celor care s-au ocupat de primele două ediţii, au respectat tradiţia, dar au venit şi cu idei noi, făcând astfel din această sărbătoare o reuşită.
Dar să revin la prima ediţie a acestui eveniment, adică în vara anului 1982, când, proaspăt căsătorită, am fost adoptată de această mare familie a celor de Peste Mureş şi am participat pentru prima dată la o astfel de sărbătoare. Ce frumos şi emoţionant a fost!
Îmbrăcaţi în frumoasele noastre costume tradiţionale, de sărbătoare, am pornit împreună cu socrii mei, doi oameni deosebiţi, Aurel şi Maria Urzică, la locul de întâlnire. De la fiecare casă ieşeau şi se îndreptau spre locul stabilit bătrâni, tineri, copii, toţi îmbrăcaţi în portul popular.
Acolo ne-am întâlnit cu bunicii din partea soţului, cu mătuşi, unchi, verişori, nepoţi, cu naşii şi finii noştri, cu toţi care îşi au rădăcinile în acest colţ de ţară, dar cărora soarta le-a purtat paşii te miri unde.
Cu toţii încolonaţi, am pornit spre biserica din sat, unde părintele Gheorghe Oană, împreună cu toţi credincioşii prezenţi în biserică, au rămas foarte plăcut impresionaţi. De la biserică ne-am întors Peste Mureş, unde, într-o grădină cu iarbă crudă şi flori multicolore, la umbra pomilor fructiferi, ne aştepta o masă îmbelşugată şi lăutarii satului, care s-au străduit ca melodiile cântate să fie pe gustul fiecărui participant.
S-au depănat amintiri, s-a cântat şi s-a jucat până seara târziu, când obosiţi, dar mulţumiţi sufleteşte, fiecare s-a îndreptat spre casa lui, cu dorinţa ca asemenea evenimente să se repete.
Şi aşa s-a şi întâmplat. La iniţiativa unor tineri inimoşi din cătun - domnii Dumitru Tepeluş, Traian Muscă, Valer Muscă – s-a realizat cea de-a doua ediţie a acestei sărbători, la fel de bine organizată, în vara anului 1987.
Întorcându-mă la prezent, la cea de-a treia ediţie, când emoţia puternică, exteriorizată până la lacrimi, a fost produsă de tânărul Sebastian Muscă. Acesta, călare pe un frumos roib, cu tricolorul în mână, a condus întregul alai spre biserica strămoşească. Era urmat de doi tineri care purtau coroana ce urma să fie depusă, simbolic, la Monumentul Eroilor, în memoria celor dispăruţi.
Am simţit toţi diferenţa faţă de celelalte două ediţii. S-au scurs 25 de ani de la a doua intâlnire, timp în care un număr mare de oameni dragi au părăsit această lume. L-am rugat pe părintele paroh Gheorghe Oană să facă o slujbă pentru pomenirea lor, apoi s-au menit după tradiţie colaci, de sufletul lor. Îndrăznesc să cred că de acolo, de unde sunt, ne-au vegheat şi s-au bucurat împreună cu noi.




Timpul s-a scurs prea repede în acea zi de sfârşit de iulie, la fel ca şi în viaţă, alternând momentele însorite cu picăturile mari de ploaie, o ploaie caldă mult aşteptată, o binecuvântare pentru întrega natură, care, în loc să ne risipească, ne-a înviorat şi ne-a sporit bună dispoziţie. S-au servit bucate alese, s-au spus glume, s-a cântat şi s-a jucat.
După ce propunerea organizatorilor de a se realiza o asemenea întâlnire din trei în trei ani a fost în asentimentul tuturor participanţilor, la lăsarea întunericului, ne-am îndreptat spre casele noastre cu dorinţa nemărturisită să ne dea Dumnezeu sănătate pentru ca la viitoarea întâlnire să ne regăsim toţi cei ce am fost prezenţi şi chiar mai mulţi.


3.4. ILEANA Gv. URZICĂ s-a căsătorit cu Nicolae MARCU. Copiii: Aurica şi Lucica. 

Din jurnalul cu amintiri

3 aprilie 2012. Merg Pe Baltă, pe strada Podirei, unde, în locuinţa lui Nicolae şi Ileana Marcu, până în urmă cu un an o mai găseam pe doamna Ileana… Câte mi-ar fi povestit! Şi cu ce plăcere şi-ar fi amintit despre perioada tinereţii ei petrecute în cătunul de Peste Mureş! Le găsesc pe fiicele sale, Aurica şi Lucica, îngrijind casa şi grădina pentru apropiata sărbătoare a Paştelui. Îşi reamintesc ele din ceea ce le povestea mama Ileana, dar nu ezită să vorbească şi despre propriile lor amintiri:

La bunicul de Peste Mureş erau multe ileturi (clădiri) şi copiii de Peste Mureş, de-o seamă cu mama, preferau să se adune în zile de sărbătoare în grădina bunicilor pentru a  se juca de-a ascunselea.
Când au mai crescut, plecau duminica în sat, la joc, care se ţinea în pavilionul lui Gavril a Petrii (Pop). Feciorii din cătun aveau grijă de fete ca de nişte surori.
Mergeau cu furca mai ales la Nuţu Anii Pichii. Casa era mică, familia era numeroasă, dar toţi  erau îndămânoşi, cumsecade şi ospitalieri.
Mătuşa Ioana se temea de Marţole. Într-o marţi seara, când nu torceau, de frică să nu vină Marţolea, surorile mai mici şi-au propus s-o sperie pe mătuşa Ioana. Au aprins o lumânare şi s-au dus în dosul casei, iluminând fereastra…
S-au căsătorit pe rând şi s-a aşezat fiecare la casa sa, dar au rămas uniţi şi buni fraţi, ajutându-se la nevoie. N-au stricat relaţia bună pentru vreo bucată de pământ, nu s-au certat, ştiind să renunţe, la nevoie, la orice ambiţie. S-au bucurat şi au fost mândri de realizările nepoţilor ca şi de ale propriilor copii.
Mi-amintesc cum mătuşa Ioana din Sărmaş venea la noi cu lucrul şi, când noi ne sculam dimineaţa, mama şi mătuşa încă mai povesteau. Erau foarte apropiate, surori şi prietene bune, dar mama se adresa surorii mai mari „lele Ioană”, o respecta.
Mi-amintesc cum venea mătuşa Ana de pe Călnaci cu familia ei, în sania trasă de cal, să ne colinde. Plecam împreună Peste Mureş, apoi la Sărmaş. Nu era Crăciun să nu se colinde pe rând toţi fraţii şi surorile. Ținând ei laolaltă, am crescut şi noi în spiritul acesta de iubire familială, în iubire pentru verii noştri şi verişoarele noastre.

2005, Lucica și mama Ileana

3.5. ANA Gv. URZICĂ (n. 1917) s-a căsătorit cu Dumitru RUSU. Copiii: Sabina, Vasile şi Livia.

2011, La întâlnirea fiilor satului

💙💛💖

MOMENTE ALE ÎNTÂLNIRII FIILOR SATULUI DIN 2011


























Publicat de la Niciun comentariu:
Abonați-vă la: Postări (Atom)