CASA CU AMINTIRI

https://asociatiaculturaladobreanu.blogspot.com/2020/11/casa-cu-amintiri.html

https://muzeu.mncr.ro/index.php/artefacte/colectii/arheologie/item/138-casa-amintiri

O veritabilă lecţie de artă populară românească

la Casa cu amintiri

Aceasta este discuţia pe care am bucuria să o port cu doamna profesoară Doiniţa Ana Dobreanu, acasă la domnia sa, la Subcetate. Aici, una dintre camere poate fi văzută ca un veritabil spaţiu muzeal, menit să adăpostească o valoroasă colecţie de artă populară românească. Numele colecţiei, ales de doamna profesoară, este Casa cu amintiri şi cuprinde ţesături şi cusături realizate cu măiestrie în secolul al XX-lea, în zona etnografică a Topliţei.

Obiectele artistice realizate prin cusătură şi ţesătură, piese de vestimentaţie şi obiecte cu rol ornamental pentru casa ţărănească, sunt ilustrate şi descrise detaliat în cărţile Cusături artistice din Subcetate-Mureş, judeţul Harghita şi Ţesături româneşti din zona Mureşului Superior, semnate de doamna Dobreanu.

   

Pentru mine, localitatea Subcetate, în care m-am născut şi am petrecut aproape întreaga viaţă, este un adevărat centru al lumii. Mi-am propus ca aceste cărţi să fie o pledoarie pentru apărarea identităţii noastre, un îndemn de aplecare spre preţuirea şi reconsiderarea trecutului – istoric, cultural, etnografic – al locuitorilor de pe Valea Mureşului Superior, mărturisea doamna profesoară în volumul Surâsul Amintirilor din 2011. 

În cele ce urmează, vom afla împreună mai multe despre colecţia Casa cu amintiri.

- Aşadar, stimată doamnă profesoară, vorbiţi-ne puţin despre originile şi vechimea pieselor din colecția dumneavoastră.

- „Casa cu amintiri”, prin obiectele propriu-zise ale colecției, dar și prin poveștile acestora, ca și prin secvențele de viață surprinse în fotografii, reconstituie o lume, universul comunei noastre, Subcetate, de pe Valea Superioară a Mureșului; conține mărturii privind viața acestei comunități românești de-a lungul secolului al 20-lea.

În bună parte, obiectele colecției au aparținut familiei noastre. S-au adunat pe parcursul a trei generații: unele au fost păstrate de mama, drept amintiri dragi, de la bunica și mi le-a transmis mie, alături de cele create de ea timp de 70-80 de ani. Se adaugă la acestea alte multe obiecte realizate chiar de mine, dar și unele primite sau cumpărate. Ele reprezintă, așadar, epoci și gusturi diferite. Valoarea lor este, pentru mine, inestimabilă: una artistică și una sentimentală.

- Câte piese numără colecţia dvs.?

- Numărul obiectelor este departe de a fi impresionant, este chiar infim raportat la miile de obiecte de artă tradițională adunate de colegii și prietenii mei, colecționari reuniți din 2011 în „Rețeaua colecțiilor și muzeelor etnografice sătești particulare din România” (RECOMESPAR).

În spațiul restrâns pe care l-am alocat colecției nu mi-am permis să adun decât obiecte textile reprezentând portul tradițional românesc din zonă și obiecte decorative pentru vechea locuință țărănească. Ele sunt exprimări artistice unice și autentice, ceea ce face ca, o dată cu trecerea timpului, să devină tot mai prețioase, tot mai căutate. Astăzi, chiar dacă se creează, rareori găsești valori autentice, realizate în spiritul tradiției, ci mai degrabă kichuri.

Scopul meu nu a fost acela de a aduna un număr mare de obiecte, ci de a-i conștientiza, prin exemplul meu, pe cei care posedă asemenea „amintiri de familie”, din comunitatea noastră în primul rând, și nu numai, că trebuie să le aprecieze la justa lor valoare și să nu le înstrăineze sau să le abandoneze.

„Casa mea cu amintiri” nu este unică. În realitate, fiecare casă moștenită, la țară în primul rând, este plină de amintiri. Ele trebuie doar conservate.

- Cum aţi reuşit să le aduceţi laolaltă?

Cele mai multe au fost păstrate, selectiv, de mama... Moștenirea de preț, transmisă de bunica și mama a fost iubirea pentru frumosul exprimat prin cusătură și țesătură.

Mi-amintesc de versurile testamentare ale lui Tudor Arghezi : „Nu-ți voi lăsa drept bunuri după moarte/ Decât un nume adunat pe-o carte/ În seara răzvrătită care vine/ De la strămoșii mei până la tine”… Obiectele create de bunica și de mama, cu migală de artist, sunt file din cartea vieții lor și reprezintă moștenirea lor.

„Ah, lucrurile cum vorbesc !”, exclama un poet român. Câte gânduri, câte vise și speranțe, câte vibrații ale sufletului sunt exprimate, prin motive și culori, în țesăturile și cusăturile pe care le păstrez! Suntem noi, oare, capabili să le percepem mesajul?

În mediul familial în care am crescut am deprins meșteșugurile casnice prin care aceste obiecte prindeau contur: pregătirea firelor pentru țesut și țesutul propriu-zis, cusutul și ornamentarea prin cusătură. Am învățat să-mi exprim trăirile prin cusătură, înainte de a descoperi bucuria cititului și scrisului. Darul de a aprecia frumosul obiectelor de artă populară și a mă bucura de ele vine dinlăuntru. Este o deprindere răsădită în sufletul meu din anii fragezi ai copilăriei, poate moștenită și genetic. Ca în oricare artă, fie că este vorba de poezie, muzică, pictură, poți aprecia cel mai bine valoarea numai din ipostaza de creator.

Cum le-am adunat laolaltă? Moștenirii de familie se adaugă multe obiecte primite de la prieteni și neamuri, obiecte pe care le-am adoptat, pentru păstrare. Au necesitat îngrijiri și recondiționări, pe care le-am făcut cu priceperea pe care o am, cu multă iubire și respect pentru frumusețea lor.

- De cine sunt lucrate?

- Creatoarele lor sunt cele mai multe din generația bunicelor mele. Continuă să trăiască prin ceea ce au creat, lăsându-ne încifrate pe altițele cămășilor cusute frumoase povești de tinerețe.

- Să vorbim despre motivele decorative cu care sunt împodobite. Ce motive predomină şi ce simbolizează acestea?

Ornamentica populară românească atinge trăsăturile artei clasice prin simplitate, discreție, distincție și măsură, un adevăr remarcat de Lucian Blaga în „Trilogia culturii”. Cu măsură și discreție, ea exprimă, totuși, o bogăţie de sentimente şi un deosebit gust artistic relevat prin simetrie, alternanţă, ritmicitate, repetiţie, unitate în varietate, dar şi un echilibru în repartizarea elementelor decorative şi a câmpului.

Motivele ornamentale realizate prin alesătură sau cusătură, cu care sunt ornamentate obiectele din colecția mea, reprezentative pentru zona noastră etnografică, sunt abstracte, cu o componentă simbolică, şi realiste.

Motivele abstracte sunt cele mai vechi şi aparţin stilului geometric. Alături de liniile frânte, în zigzag, simbol al fulgerului, crucile şi romburile - formele cele mai simple şi cele mai obişnuite -, pe modelele alese pe covoare și pe cele cusute pe cămăși sunt prezente motive perpetuate din epoci străvechi, precum motivele solare, crucea gamată, simbol al Zeului Solar căruia i se închinau şi traco-geţii, motivul în formă de „S”, acelaşi ca pe vasele de ceramică ale culturii Cucuteni, coarnele de berbec. Coexistă cu acestea și alte motive, precum: zăluţa, colţişori, zimţi, ochişori etc. Geometrismul exprimă într-un limbaj simbolic, încifrat, legătura omului cu pământul şi cu cerul, o întreagă filozofie existenţială.

La sfârşitul secolului al XIX-lea, epoca naturalismului şi impresionismului, deci a imitaţiei naturii în artă, motivele abstracte încep să fie concurate de cele realiste. Motivele realiste cuprind motive zoomorfe (pasărea, cerbul) și motivele vegetale (frunze, ramuri, pomul vieţii, vasul cu flori, florile, în special trandafirul, floarea de măr, bradul). Motivele vegetate sunt atât de des întâlnite în ornamentica românească ca și frunza verde în poezia populară, observa Lucian Blaga.

Un simţ artistic rar şi un gust ireproşabil fac dovada atestatului de măiestrie al anonimelor cărora le datorăm vechile piese păstrate de multe decenii prin lăzile de zestre.

- Cum ați reușit să puneți în valoare aceste obiecte de colecție ?

- Le-am prezentat, alături de alți colecționari din țară, în câteva expoziții, la Muzeul Național al Țăranului Român din București, la Muzeul Oltului și al Mureșului Superior din Miercurea Ciuc, la Biblioteca Municipală „George Sbârcea” din Toplița, apoi pe internet, pe blogul și pe pagina de facebook a Asociației Culturale „Dobreanu”, ca și pe blogul revistei „Viața la Subcetate”.

Obiectele din colecție, dar și foarte multe altele, care există la Subcetate, le-am ilustrat și prezentat în cele două cărți, deja amintite la începutul convorbirii noastre. Cărțile se găsesc în Biblioteca Națională, în Biblioteca Academiei Române, în marile biblioteci universitare din țară, dar și în muzee etnografice sau în unele biblioteci din zonă. Unele au ajuns la iubitorii de artă tradițională românească, din localitate, din țară și străinătate: Italia, Franța, Germania, Belgia, Canada.

„Casa cu amintiri” la MNȚR, în 2008

- Ce înseamnă această colecţie pentru dvs.?

- Înseamnă mostre de frumusețe și bun gust, de măiestrie artistică și artă tradițională, mod de armonizare a omului cu natura, dragoste de viață și optimism. Colecția ilustrează pagini de etnografie, antropologie și istorie locală.

- În continuare, mi-ar plăcea să vorbim mai multe despre ia românească, respectiv despre ceea ce are ea specific pentru zona noastră etnografică. Ce reprezintă sau ce ar trebui să însemne ea pentru noi, românii?

- Ia este piesa cea mai frumoasă din portul popular tradiţional al românilor. Numele acestei piese de vestimentaţie este, în aria etnografică căreia îi aparține comuna Subcetate, cel de cămaşă, un cuvânt care îşi are originea în fondul celtic (galic), atestat la romani – camisia - în secolul al IV-lea.

Toate cămăşile vechi din Subcetate au mâneci ample, care pornesc de la gât şi care sunt încreţite în partea inferioară în fodori, au stanii bogaţi care se prelungesc uneori cu poalele lungi şi largi.

Cămaşa încreţită la gât este tipul cel mai vechi de cămaşă din România. Unele cămăşi nu au guler, dar pe muchiile creţurilor de la gât şi de la fodorii cu care se termină mâneca sunt cusute modele ornamentale, în lunceț.

Cămăşile de purtat erau de o mare simplitate, cu puține elemente ornamentale, eventual pe guler și la altiță. Cele de sărbătoare, numite cămăşi de mândrit, sunt creații artistice unice prin particularităţile ornamentale, prin frumuseţea cusăturilor decorative şi prin armonia culorilor, dovadă a personalității, gustului artistic și al iscusinței creatoarelor lor.

Cele mai multe cămăși din colecția mea sunt cămăși destinate unor anumite zile de sărbătoare ale anului, sau unor evenimente speciale din viață: nuntă, cumetrie. De aceea s-au și păstrat de-a lungul vremii.

Sobrietatea, armonioasa îmbinare a culorilor, frumuseţea modelelor concretizate în forme geometrice sau inspirate din natură, executarea migăloasă a punctelor de cusătură pe fir sunt câteva caracteristici ale acestor cămăşi din zona Topliţei, o zonă etnografică de interferenţă între Transilvania şi Moldova. Prin trăsăturile enumerate, cămășile noastre pot fi înscrise în galeria portului românesc.

- Cum putem îndemna tinerii să aprecieze ia şi să o valorifice îmbrăcând-o? Ştiu că dvs. aţi făcut acest lucru de câte ori s-a ivit ocazia, chiar aţi invitat elevi ai dvs. să o îmbrace pentru materialul ilustrativ al cărţilor deja menţionate.

- Cum altfel decât prin propriul exemplu, purtând-o cu mândrie, creând ocazii, motivându-i. Mie nu-mi vine greu să o îmbrac. În colecția mea se află și prima mea ie pe care mama mi-a lucrat-o când aveam șase luni, apoi multe altele pregătite, tot de mama, pentru fiecare serbare de sfârșit de an școlar. Astăzi îmbrac ia cu aceeași bucurie a copilului care eram altădată.

Mi-amintesc cu drag, cum atunci, în urmă cu șaizeci de ani, în fiecare duminică, exceptând cele din perioadele de post, fetele și flăcăii făceau parada portului popular pe stradă, plimbându-se emoționați după o săptămână de muncă, în așteptarea jocului. Ie aveam, trebuia să mai cresc, să pot intra în joc. Pe când am crescut, s-a uitat și de ie, și de joc...

Cred că tot profesorii, școala, ar avea și această misiune, de a-i învăța pe copii să iubească cultura populară și să o aprecieze, să le trezească mândria apartenenței la o anumită cultură, creând oportunități pentru ca ei să îmbrace cu plăcere portul popular, nu din obligație.

Apreciez inițiativa Asociației Învățătorilor Harghiteni, a doamnei inspector școlar Elena Mîndru, de a iniția Festivalul anual al cântecului și jocului popular pentru copii de la Sărmaș și de-a-l transforma într-o frumoasă tradiție. Sincere felicitări!

- Ce face ca ia românească să fie deosebită şi ce o transformă în simbol naţional?

- Cultura populară românească, atât ca tehnică de realizare, cât şi ca ornamentică, este cea care a conservat cel mai bine spiritualitatea strămoşilor noştri şi de aceea trebuie să-i acordăm toată atenţia, şi să-i recunoaştem importanţa.

Iar ia, chintesență de spiritualitate românească, poate fi considerată, pe bună dreptate, simbol național. 

A consemnat, Cosmina-Marcela Oltean, studentă la Arte plastice. 

http://stiri.tvr.ro/ia--simbol-national--o-fosta-profesoara-din-harghita-a-adunat-sute-de-piese_68009.html

https://www.facebook.com/ciubuca.violeta/videos/o.383071681900408/935594323144884/?type=2&theater

 

Prof. TRAIAN RUS - „Povești din Țara Codrului”, vol. 2, 2015

1. Cine este Traian Rus?

Răspundem la întrebare prin cuvintele ÎPS Sale Mitropolitul Andrei:

„Domnul profesor Traian Rus este un om cu o implicare aparte în viața spirituală a satului Oarța de Sus. (…)

Multe lucruri bune a făcut pentru comunitatea locală. Întâi de toate, în calitatea de dascăl și director al școlii, a format generații întregi de tineri. Ce a semănat în sufletele lor dă roadă și, ca orice activitate de factură culturală și didactică, este greu de cuantificat. (…)

Însă și mai vrednic de subliniat este faptul că s-a zbătut să pună la cale cumpărarea unei gospodării țărănești și organizarea unui muzeu al satului. Pe lângă faptul că este o lucrare culturală, acest muzeu i-a antrenat pe localnici într-o comuniune de acțiune.

Ceea ce ne uimește este harisma de eseist pe care i-am descoperit-o. Oameni, fapte și întâmplări sunt prinse în scris cu multă candoare și precizie și date publicității. Altfel valul vremelniciei le-ar fi înghițit. (…)” (v. copera IV a cărții)

2. Ziua de 21 aprilie 2012 a fost „una dintre cele mai speciale ale vieții și activității” profesorului Traian Rus. Visul de o viață al profesorului a devenit realitate: 

„Am inaugurat atunci muzeul satului Oarța de Sus, primul muzeu etnografic din Țara Codrului. (…) Toată viața am studiat această comunitate și mi-am dat seama că de-a lungul veacurilor a creat valori deosebite, care merită cunservate, puse în valoare, promovate.”(p. 20)

3. Profesorul de istorie Traian Rus și-a dedicat viața, așadar, nu doar familiei – soției, copiilor, nurorilor și nepoților, cărora le dedică ultima sa carte [1]- și prietenilor, ci mai ales activității didactice și cercetărilor folclorice, etnografice și istorice în satul Oarța de Sus. Mulțumește la începutul acestei cărți, Povești din Țara Codrului, tuturor celor care l-au sprijinit, înțeles și îndrumat, dar mai ales „codrenilor săi dragi”, care l-au ajutat „să-și adape sufletul din izvoarele fermecate ale etosului curat și profund, ascuns într-un nebănuit colț de rai românesc”.

Strădaniile sale de o viață leagă rod care îi aduce multe bucurii, între care bucuria lucrului bine făcut, bucuria împlinirii cu onoare a datoriei de om, a menirii de dascăl, de apostol al neamului.

Cartea se deschide cu un adevărat laudatio pentru inginerul clujean Alexandru Tămășan, „un român adevărat”, unul din sutele de elevi instruiți și educați „în cei 40 de ani de apostolat la Oarța de Sus”, pe care i-a învățat în anii de gimnaziu, după cei șapte ani de acasă, care constituie fundamentul educației, „să-și iubească neamul, să iubească istoria Patriei.” Îi apreciază modestia, „o calitate rară pentru cei de nivelul său”, setea pentru cultură, faptul de a se fi pus „în slujba binelui încât uneori pare un risipitor”.

Îl numește un „Mecena” al vremurilor noastre, un om pe care îl găsește mai presus decât Gaius Cilnius Maecenas, om politic roman care a încurajat artele, „prin bunătatea sufletului său”.

Inginerului Alexandru Tămășan îi mulțumește pentru sprijinul efectiv în realizarea proiectelor sale de suflet: Monumentul eroilor din Oarța de Sus, Muzeul satului codrenesc Oarța de Sus, manifestări culturale, editarea „Poveștilor din Țara Codrului”. Conchide profesorul Traian Rus: „Îi mulțumesc din suflet. Îi mulțumesc pentru că există și face atâta bine. Mă simt împlinit cu asemenea elevi.” (p. 12)

4. Volumul al II-lea al Poveștilor din Țara Codrului cuprinde două părți:

I.                    Oameni și povești – Povești și oameni

II.                 Pagini de istorie

4.1. Poveștile individuale adunate în prima parte a cărții redau împreună felul de a gândi și felul de viață al unei colectivități reprezentative pentru lumea din Țara Codrului.

Poveștile sunt cu tâlc; scot în evidență trăsăturile codrenilor, între care mândria și sinceritatea.

Ele sunt ordonate tematic: despre mirii fugiți, despre strigoi, despre dansul la șură... Amintirile sătenilor despre organizarea dansului la șură sunt prefațate de pertinente observații analitice ale profesorului, care au valoarea unui remarcabil studiu etnografic de sine stătător. Dansul la șură a avut, la vremea când se practica, rol de instituție educativă, afirmă profesorul. Nu întâmplător, autorul numește dansul la șură Academie de dans, un sistem de educație nonformal, pe care îl compară cu învățământul nostru formal, de stat.

Partea I a cărții se încheie cu versurile consemnate de prof. Viorel Rogoz în „Cartea de onoare” a Muzeului satului din Oarța de Sus:

„Frumoasă lume, demult,

Bun-o fost, iute-o trecut.”

4.2. În partea a doua - Pagini de istorie - ne sunt prezentate personalități de seamă ale locului, între care haiducul Vasile Blidaru, devenit personaj legendar al Țării Codrului, cel care a înfruntat regimul comunist timp de aproape zece ani, dr. Alexandru Odeștianu și George Pop de Băsești, căpitanul Ciprian Gavriș, preotul martir Ioan Robu, protopopul Vasiliu Gavriș ș.a.

Și Dumneavoastră, Domnule Traian Rus, profesorul de istorie menit să scrieți „cartea de identitate a acestei părți din Țara Codrului (Pr. Radu Botiș)

„Ce minunați oameni au răsărit în timp acolo, domnule Profesor!” (Gelu Dragoș) 

4.3. Oarța de Sus, o vatră de istorie la Poalele Codrilor - acesta este și titlul monografiei realizate de prof. Traian Rus și publicate în 2001 -  a devenit un adevărat centru de spiritualitate românească, un loc binecuvântat de Dumnezeu.

Prof. Doina Dobreanu

---

[1] Povești din Țara Codrului, vol. 2, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2015

Omagiu profesorului G. G. NEAMȚU la 70 de ani

Gavril G. Neamțu, Omagiu: Înspre și dinspre Cluj. Contribuții lingvistice. Omagiu profesorului G.G. Neamțu la 70 de ani, Coordonator Ionuț Pomian, Editor Nicolae Mocanu, Editura Scriptor și Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2015, 800 p.

1. Să primesc în dar această carte, cu o dedicație a însuși Domnului Profesor universitar dr. G. G. Neamțu – „Doamnei profesoare Doina Dobrean, cu multă apreciere pentru ceea ce face, GGN, Cluj-N., 13 mai 2015” -, a fost pentru mine o mare onoare și, totodată, prilej de mândrie și bucurie.

Este o carte care îmi venea dinspre Cluj și îmi propunea o invitație, prin lectură, la Facultatea de Litere din Cluj-Napoca, pe care am absolvit-o în 1973 și unde asistentul univ. G. G. Neamțu, la acea vreme, a devenit profesor universitar, „un nume emblematic al Școlii clujene de gramatică” (Ionuț Pomian [1]) și a desfășurat, timp de decenii, o impresionantă activitate de cercetare și didactică.

2.1. Înspre Cluj se îndreptă în acest an, când Profesorul G. G. Neamțu împlinește 70 de ani, gândurile bune ale studenților și foștilor studenți răspândiți în prezent pretutindeni în țară și în lume, ale colegilor universitari din țară și străinătate, prin contribuțiile lingvistice transmise drept omagiu, ale atâtor prieteni.

Apoi, dinspre Cluj, ne vine cartea aceasta – omagiu, coordonată și prefațată de doi dintre discipolii Magistrului: Ionuț Pomian, „gramatician încă la început de drum”, cum însuși se numește, și Daiana Cuibus, Șef al Departamentului de limba română și lingvistică generală a Facultății de Litere de la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca; referenții științifici sunt Prof. univ. dr. Gheorghe Chivu, membru corespondent al Academiei Române și Prof. univ. dr. Alexandru Gafton, de la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iași, iar sponsorul publicării volumului este chiar fiul profesorului, avocatul Mihai Paul Neamț.

2.2. Desigur, semnificația titlului cărții este alta. O aflăm de la Doamna Daiana Cuibus:

„Format ca lingvist în perioada anilor ’60 - ’70 la Școala clujeană, profesorul G. G. Neamțu este astăzi un nume emblematic al orientării clujene de gramatică relațională neotradițională. Destoinic și unanim recunoscut continuator al înaintașilor (D. D. Drașoveanu, Mircea Zdrenghea, Cornel Săteanu), G. G. Neamțu a preluat cursurile acestora și le-a susținut ani la rând cu înalt profesionalism, îmbogățindu-le și rafinându-le substanțial.

Asemenea celor mai mulți gramaticieni clujeni, G. G. Neamțu nu a scris mult, dar a scris bine, argumentat, concentrat, la obiect și îndrăzneț. Domeniul preferat al cercetărilor sale îl constituie aspectele controversate, preponderent teoretice, de gramatică a limbii române contemporane – de la problemele predicativității verbale, ale flexiunii cauzale în diferite ipostaze și tipologia relațiilor și funcțiilor sintactice, până la statutul morfosintactic al unor clase de cuvinte, mai cu seamă al pronumelor. Deși nu respinge soluțiile de compromis, este adeptul celor tranșante, fără echivoc, în detrimentul relativismului interpretațional.

Rod al unei minți extrem de disciplinate și de pătrunzătoare, precum și al unui puternic atașament față de cercetarea gramaticală și de profesia de dascăl, scrierile lui G. G. Neamțu, cu adresă diferențiată și precisă, se remarcă prin rigoarea metodologică, tehnica personală a argumentației logice, puterea explicativă și persuasivă, exprimarea limpede, simplă și concisă, fără segmente sofisticate și prețioase, prin respectul față de proprietatea termenilor.

De altfel, în acest spirit, dublat de o extraordinară generozitate intelectuală și umană, Profesorul a format la Cluj o nouă generație de gramaticieni, cărora le este, în același timp, mentor și model.

Din toate aceste motive, prezentul volum este mai mult decât un omagiu: este recunoașterea firească a faptului că, prin G. G. Neamțu, gramatica românească se întemeiază, solid și coerent, deopotrivă înspre și dinspre Cluj.”

3. Cartea este structurată astfel:

G.G. Neamțu, la maturitate. Schiță de portret sentimental (Ionuț Pomian) Relația – creatorul și organizatorul termenilor (Daiana Cuibus)

*

Profesorul G. G. Neamțu, Profil bibliografic (Ionuț Pomian)

Tabula gratulatoria

*

Contribuțiile științifice ale lingviștilor din toată țara, prezente în cartea omagială dedicată Profesorului G. G. Neamțu, sunt în număr de 70, egal cu vârsta sărbătoritului.

*

Addenda. Cu gândiri și cu imagini… (G. G. Neamțu)

Cuprins (pentru Addenda)

*

Indici (I. Nume proprii din Addenda; II. Indice de autori)

4. „Relația – Creatorul și organizatorul termenilor” este tema aleasă de Doamna Daiana Cuibus, drept cuvânt – înainte al cărții. G. G. Neamțu este pentru Daiana Cuibus „un mit”, pe care încearcă să-l explice prin analiza unei sintagme, „structură binară prin excelență”, al relației sale cu profesorul, mentorul, colegul, șeful și prietenul, numit pe rând G. G. Neamțu Profesorul, Domnul Profesor, Domnia Sa, Proful, Gabi.

Autoarea realizează un portret complet al personalității complexe a lui G. G. Neamțu. Profesorul „nu te învăța doar gramatică, ci altceva, poate la fel de important: cum să dăruiești, din ceea ce știi, celorlalți; cum să o faci cu o aproape exagerată modestie și decență; cum să îți dovedești competența și superioritatea prin ceea ce transmiți celorlalți, fără efuziuni și fără a face paradă; cum să îi dai celuilalt încredere fără prea multe cuvinte și fără teatralitate; cum să ai mulțumirea lucrului bine făcut și să ai puterea de a-i lăsa pe ceilalți să zboare, după ce i-ai învățat cum să o facă.” Profesorul i-a deschis, alături de alți doi mari dascăli ai Literelor clujene – D. D. Drașoveanu și G. Gruiță – „cu o incredibilă generozitate umană și intelectuală, nu doar porțile unei cariere, ci și ale unui destin”.

În timp, discipolul Daiana Cuibus a devenit coleg al Profesorului, ținând seminarele de la cursurile Sale. Continuă, în această ipostază, să-i prețuiască și alte alte calități: „o extraordinară sensibilitate”, „modestia aproape exagerată”, care este „apanajul oamenilor de calitate”, „fermitatea, rigoarea și logica cu care își susține și demonstrază conceptele și concepțiile în ale morfosintaxei”, „eleganța cu care discută opinii contrare alor lui, în polemici întotdeauna ponderate”, „umorul fin”, niciodată răutăcios”, amestecul de „răbdare și îngăduință, dar și de rigurozitate și severitate”.

G. G. Neamțu - șeful de catedră „nu a fost cu nimic deosebit de G. G. Neamțu – profesorul”, dar relația bazată pe respect, admirație, gratitudine, încredere, apropiere s-a îmbogățit cu o altă componentă: prietenia, prilej de a învăța lucruri noi: despre „mândria de a fi părinte”, despre convingerea că, „oricât de mare ar fi împătimirea în ale profesiei, nu poți fi împlinit decât având o familie, împreună cu care îți găsești echilibrul și liniștea necesare”, despre fericirea pe care ți-o oferă reușitele copiilor, dar și despre mâhnirea cauzată de impostură, oportunism și superficialitate.

5. Profesorul G. G. Neamțu este, cronologic vorbind, al doisprezecelea corifeu al catedrei de limba română a Facultății de |Litere din Cluj-Napoca [2], una din primele catedre ale Universității din Cluj, creată în 1872, chiar în anul apariției acestei instituții.

Despre locul Profesorului G. G. Neamțu în elita școlii clujene de lingvistică și despre contribuția substanțială a acestuia la menținerea prestigiului ei la vorbesc în carte Dana Covaci și Vistian Goia.

Demersul Danei Covaci [3] spre concluzia că „Școala gramaticală clujeană postbelică este o mișcare bine structurată, coerent articulată și cu reprezentanți de primă mărime între sintacticienii români”, începe cu anul 1918, când Sextil Pușcariu, primul rector al Universității românești din Cluj, pune temeiurile școlii lingvistice clujene prin crearea Muzeului Limbii Române, în cadrul căruia savantul a gândit și coordonat elaborarea celor două lucrări fundamentale pentru studiul limbii române: Dicționarul limbii române (DA) și Atlasul Lingvistic român (ALR).

Spiritul Școlii ligvistice clujene din perioada interbelică s-a perpetuat și în perioada totalitarismului, prin reprezentanții ei: Mircea Zdrenghea, D. D. Drașoveanu, Pompiliu Dumitrașcu, Carmen Vlad, Elena Dragoș, Viorel Hodiș, G. Gruiță, G. G. Neamțu ș.a.

„S-a creat și s-a structurat, în cursul deceniilor, o nouă Școală clujeană de gramatică, Școala clujeană de gramatică (sintaxă) relațională neotradițională, deosebită, pe alocuri radical, de școala gramaticală neomodernă bucureșteană actuală.” (p. 187) Șeful de necontestat al acestei Școli de gramatică este D. D. Drașoveanu, care „a aprofundat, cu deosebit interes, problema sintagmei, a predicatului și a raporturilor gramaticale”, iar G. G. Neamțu este, poate, cel mai fidel, din punct de vedere doctrinar, urmaș al profesorului D. D. Drașoveanu.” (p. 189)

„Discipol fidel al lui D. D. Drașoveanu” îl consideră pe profesorul G. G. Neamțu și Vistian Goia. [4] Îl admiră pe acesta și ca om de știință, „pe cât de documentat, pe atât de îndrăzneț, în probleme de sintaxă, în special, dar și pentru pasiunea sa de tâmplar, aceeași cu a celebrului lingvist german Gustav Weigand, profesorul lui Sextil Pușcariu.

6. În Addenda, Profesorul G. G. Neamțu ne oferă câteva „fragmente de viață și atitudine în fața ei”, cu titluri „intenționat dozate cu puțin umor, cu destulă ironie, chiar (auto)persiflare, pe alocuri și cu oarecare cinism”, cum însuși autorul ne pregătește prin „instrucțiunile de lectură”. (p.703)

Profesorul ne oferă posibilitatea să cunoaștem locuri, oameni, evenimente, întâmplări, pățănii, situații care i-au marcat existența, să-i cunoaștem sentimentele și resentimentele, îndeletnicirile, obiceiurile bune și mai puțin bune, să răsfoim împreună pagini din albumul personal. Ne face, așadar, părtași la povestea propriei vieții.

7.1. Portretul profesorului, mentorului, colegului, șefului și prietenului G.G. Neamțu, realizat de Doamna Daiana Cuibus în primele pagini ale volumului omagial, se completează prin autocaracterizările descoperite pe alocuri, acum.

„Mi-am trăit tinerețea în internate: trei ani, ca elev de gimnaziu, la Ardud, patru ani, ca elev de liceu, la Satu-Mare, și cinci ani, ca student, la Cluj.

Mai cu seamă primele două segmente au fost o șansă, poate singura, a unui copil sărac de la țară de a se forma și răzbate cumva prin lume. Ele au lăsat amprente importante și preponderent benefice asupra mea în ansamblu: educația primară și fundamentală, caracterul, spiritul de disciplină și autodisciplină, simțul responsabilității individuale, abordarea pragmatică a existenței, toleranța, moderația în aprecierea valorii mele și a altora etc. Până astăzi privesc cu nostalgie și mare admirație școlile care au și internat. Poate e și o urmă a mentalității țărănești vechi: omul gospodar trebuie să aibă de toate pe lângă casă.” (p. 706)

G. G. Neamțu își definește, la un moment dat, legătura organică cu țara sa, cu spațiul care îi conferă adevăratul „confort sufletesc”. Și-a dat seama de aceasta în anii petrecuți la Tübingen, în Germania, unde a fost numit lector  de limba română, pentru aproape patru ani (1973-1978): „Țăranul din mine, chiar dacă avea ceva instrucție” se simți atunci „legat, aproape ca o plantă, de țară, unde începe și se termină totul (familie, prieteni, amintiri, locuri, o apartenență organică).” Dar, „un lucru început, îți place, nu-ți place, trebuie dus la capăt.” (p.735)

7.2. „Întortocheatul drum al lingvisticii” (p. 708) a pornit pentru profesorul G. G. Neamțu de la îndemnul tatălui de a urma o școală profesională pentru a deveni șef de gară; l-a condus spre Liceul „Mihai Eminescu” din Satu-Mare, care asigura o bună pregătire pentru reușita în învățământul universitar politehnic… Doar în cele din urmă drumul s-a deschis spre Facultatea de Filologie din Cluj, secția Limba și Literatura Română.

7.3. Elogii binemeritate aduce profesorilor săi: Ion Vlad, Mircea Zdrenghea, Romulus Todoran, D. D. Drașoveanu, Mircea Curticeanu, Cornel Săteanu ș.a.

„Romulus Todoran era profesorul universitar prin excelență, dascăl și om de știință deopotrivă, dedicat în întregime profesiei. Cred că era printre cei mai respectați profesori din facultate. Impunea prin prestanță – sobru, foarte politicos, foarte echilibrat și corect în aprecieri, de o imparțialitate și probitate morală proverbiale, iar cursul – substanțial, superordonat până la detalii.”(p.712)

Drumul „spre Muntele Sfintei Relații făcătoare de sintagme” l-a parcurs orientat de mentorul său, conferențiar D. D. Drașoveanu, al cărui curs de sintactică era numit „dedistică”. „Cred că D. D. Drașoveanu, deși nu a scris mult, este ultimul mare gramatician pe care l-a dat Ardealul, în orice caz cel mai mare, mai original și mai seducător din perioada postbelică, un gramatician care de foarte tânăr și-a construit un sistem gramatical propriu, căruia i-a fost fidel toată viața, fără reveniri și retractări, indiferent de unele sau altele dintre orientările lingvistice ale vremii.

Fiind consecvent cu acest sistem, de-a lungul anilor și l-a completat și rafinat progresiv, populându-l cu noi fapte și fenomenalizări, așezate la locul predestinat, asemenea elementelor din Tabelul lui Mendeleev.

Acum, după o jumătate de secol de când audiam cursul său de sintaxă (păstrez până astăzi notițele de curs), realizez cu mare și admirativă surprindere că în acel curs apăreau în germene aproape toate ideile importante care-i structurau sistemul.” (p.715)

Prima carte, Predicatul în limba română, cu subtitlul O reconsiderare a predicatului nominal, publicată de G. G. Neamțu în 1986, avea să-i fie dedicată lui D. D. Drașoveanu, „ca gest de recunoștință publică”. (p.738)

Mircea Curticeanu, fostul profesor de la Cluj al lui G. G. Neamțu, i-a devenit coleg și prieten apropiat. L-a condus la Dijon ca lector de română, profesorul fiind mutat de la Dijon la Paris.

„Pe Mircea Curticeanu, în ciuda unui anumit fel de a fi – ironic, pus mereu pe glume și feste, cu vorbe adesea în doi peri, că nu știai când glumește și când vorbește serios, cu un deosebit simț al umorului, dând adesea impresia de neseriozitate și superficialitate, de totală nepăsare de nimeni și de nimic -, l-am cunoascut la Dijon ca un om de mare caracter, de onoare, de o mare sensibilitate sufletească, generos și de un altruism surprinzător.” (p. 740)

7. Crezul profesorului gramatician G. G. Neamțu?

Este exprimat sucint și cuprinzător într-o paranteză: „Nu m-am sfiit să spun că, pe de o parte, gramatica ne ordonează, ne rafinează și ne disciplinează gândirea, e una din rațiunile ei de a fi, iar, pe de altă parte, că gramatica fără speculații și argumente logice, apanaj al unei minți integral bune, nu se poate face. La cineva care știe bine gramatică m-am uitat întotdeauna cu admirație deosebită, ca la un om foarte inteligent”. (p. 741)

*

Mulțumesc, Domnule Profesor G. G. Neamțu, și distinsei soții, Aurica Neamțu, pentru darurile transmise prin cartea oferită: bucuria surprizei, darul comunicării, al conectării mele la o permanentă stare de bine, prin lectură, darul bucuriei împărtășite, darul prieteniei…

La mulți ani cu sănătate, Domnule Profesor!

                                                  Doina Dobreanu

---

[1] G. G. Neamțu, la maturitate. Schiță de portret sentimental, în Gavril G. Neamțu, Omagiu,  p. 14

[2] Conducătorii Catedrei de limba română a Facultății de Litere din Cluj între 1872-2015): Grigore Silași, Gr. Moldovan, Sextil Pușcariu, Alecu Procopovici, Ștefan Pașca, Dimitrie Macrea, Romulus Todoran, Mircea Zdrenghea, D. D. Drașoveanu, Gligor Gruiță, Elena Dragoș, G. G. Neamțu, Daiana Cuibus. (V. Gabriel Vasiliu, Catedra de limba română de la Universitatea din Cluj și Sextil Pușcariu, în Gavril G. Neamțu, Omagiu, p. 613-617)

[3] Școala clujeană de gramatică la ora actuală, p. 184-194

[4] G. G. Neamțu. Un discipol fidel al lui D. D. Drașoveanu, p. 338-340