Arc peste Călimani

Doina Dobreanu, Arc peste Călimani, 

text publicat în volumul

Dincolo… dincoace…respectul!, 

coordonator Ion N. Oprea,  

Editura PIM, 2016, p. 288-293.

Masivul vulcanic Călimani face parte din grupa centrală a Carpaților Orientali și este delimitat la miazănoapte de zona depresionară a Dornelor (Vatra Dornei) și munții Bârgăului; șirul depresiunilor Păltiniș, Drăgoiasa, Bilbor, Secu îl separă de munții înalți ai Bistriței, la est, și de munții Giurgeului, la sud-est; la sud, defileul Mureșului constituie limita spre munții vulcanici ai Gurghiului; în vest se face trecerea spre partea estică a Podișului Transilvaniei.

Călimanii, cel mai înalt și cel mai spectaculos munte din Carpații Orientali, este totodată bariera de stâncă între Ardeal, Bucovina și Moldova, simbolul de piatră care unește patru județe: Harghita, Suceava, Mureș și Bistrița.

*

Căliman este toponim, de altfel extrem de răspândit sub diferite forme, în diferite zone ale ţării: Căleşti, Călieni, Călimăneasa, Călimănel, Călimăneşti, Călineşti, Călini. Denumirea e formată din numele Kali – „zeița neagră” (în mitologia vedică), divinitate personificând mânia și groaza, simbol al sorții potrivnice. (Ion Coja)

Căliman este și nume de familie românesc, prezent și în literatură, prin personajul sadovenian din romanul Frații Jderi, Nechifor Căliman, om de încredere al lui Ștefan cel Mare. Personajul, staroste al vânătorilor, este reprezentativ pentru cei care trăiesc în vecinătatea muntelui, cunoscându-i tainele. Starostele Căliman și feciorii săi, Onofrei și Samoilă, sunt dintre acele „făpturi de mirare” cum numește Sadoveanu oamenii de la munte (Baltagul).

*

Megaliții din Munții Călimani, pe care s-au descoperit însemne solare (rozete, soarele antropomorfizat), pot fi mărturii de cultură de sorginte dacică. În satul Gura Haitii, Vasile Pata adăpostește, în așa-zisul  „Muzeu al megaliților”, trei bucăți de stâncă pe care se află însemne bizare, datând de pe la mijlocul mileniului al IV-lea î.Hr. , simboluri solare, asemănătoare celor din vechile culturi antice, egiptene sau aztece, semne care ar putea fi litere ale alfabetului geților.  

E foarte posibil ca în vremuri îndepărtate populația din munți sau din preajma lor, implicit din vecinătatea Călimanilor, să se fi întâlnit pe platourile alpine la momentele solstițiale (Sânzienele) sau echinocțiale pentru a săvârși ritualuri închinate Soarelui, zeul suprem dătător de lumină, căldură și hrană. Megaliții din Munții Călimani pot fi marturii în acest sens.

Sanctuarul de cult de la Doisprezece Apostoli este, de fapt, o mărturie de cultură. Simbolistica străvechiului ceremonial solstițial al „urcărilor pe munte”, de tradiție dacică, pentru a se celebra cultul soarelui, al bradului și al focului, a fost preluată de religia creștină, dând naștere sărbătorii celor 12 Apostoli, devenită apoi Nedeea din Călimani, care a supraviețuit, se spune, până în anul 1914.

Cu ocazia acestor sărbători, unde se întâlneau români din Ardeal, Bucovina și Moldova, uniți prin credință, limbă și neam, se spuneau povești, se închegau prietenii, se cânta și se încingeau hore, poate se creau premisele favorabile pentru întemeierea unor căsnicii.

*

Nu este de mirare că localitățile românești din partea nordică a județului Harghita – Toplița, Bilbor, Corbu, Subcetate, Gălăuțaș și Sărmaș - reprezintă o zonă folclorică, lingvistică şi etnografică de interferenţă, cu elemente ardeleneşti, bucovinene şi moldoveneşti.  

Portul românesc s-a născut pe străvechea vatră a civilizaţiei dacice, păstrând elementele fundamentale ale portului dacilor imortalizaţi pe metopele de pe monumentul de la Adamclisi şi pe Coloana lui Traian de la Roma.

Asemănarea dintre costumul dacic şi iliric, pe de o parte, şi cel românesc, pe de altă parte, este o dovadă că geneza poporului nostru este traco-iliră. [1] Structura fundamentală şi liniile de croi ale costumului dacic le găsim de-a lungul şi de-a latul ţării, implicit în zona noastră.

Prin trăsăturile sale fundamentale, portul popular românesc exprimă însăşi firea poporului; este expresia temperamentului său clasic.

Voi aduce în atenție doar două elemente fundamentale ale portului femeiesc din zona Topliței. Mai întâi voi prezenta o cămașă de sărbătoare, absolut superbă, reunind fodorul specific cămăşilor transilvănene şi câteva elemente ce particularizează cămăşile de Suceava şi Câmpulung Moldovenesc precum câmpurile ornamentale ale mânecii (altiţă adăugită, creţală şi şire în costişate) şi cromatica fundamental monocromă a cusăturii. Se ştie că altiţa croită separat şi adăugată este o formulă arhaică specifică pentru cămaşa femeiască de tip carpatic.

Apoi, prigitoarea e aproape identică cu catrinţa din zonele moldovene și bucovinene, deosebirea constând în felul de învrâstare. Prigitoarea este o ţesătură dreptunghiulară în patru iţe, cu urzeala din păr de culoare neagră şi cu bătătura din păr sau horoampă (lână fină mercerizată), în culori de negru, bleumarin, vişiniu, verde, cu fire metalice aurii intercalate printre vrâste. Imediat după al doilea război mondial horoampa este înlocuită cu bumbacul, iar firele aurii cu mătasea galbenă. În prezent nu mai țese nimeni prigitori. Sunt îmbrăcate, ocazional, doar cele păstrate prin lăzile de zestre.

Prigitoarea este mărginită sus şi jos, pe lungime, de o „bartă”, o dungă roşie, lată de 5-6 cm, intercalată de „curcubeu” – fine dungi multicolore, uneori doar în culorile tricolorului românesc. Marginea bartei se întăreşte cu o cusătură realizată cu firul peste ac sau cu o împletitură de lână suprapusă. Pe lăţime, prigitoarea este prevăzută cu repetarea unei grupe de vrâste înguste policrome. Partea din spate numită „curar”, nu mai lată de 25 cm, este neagră în urzeală şi în bătătură, fără vrâste.

Dintre jocurile românești prezente de o parte și cealaltă a Călimanilor sunt îndeosebi cele feciorești-bărbătești în cerc, amintind parcă de străvechile jocuri ritualice în jurul focului purificator: Țărănește cu bărbați, Lăzasca, Boiereasca, Corobeasca, De-a bota, Prundu, Rața, Floricica.

E lesne de observat că portul și jocurile străvechi ale muntenilor din acest areal au un substart comun, fie că este vorba de zona bucovineană a Dornelor, din nord-estul Călimanilor, fie că este vorba de zona transilvăneană, a Topliței, din sud-vestul Călimanilor.

*

Cartea scriitorului-reporter Ilie Șandru din Toplița, Oameni și locuri din Călimani poate fi considerată, în ansamblul ei, o monografie a Masivului Călimani și a locurilor din vecinătate. Evocând o pleiadă de personalități cu obârșia în aceste ținuturi, oameni care poartă în ei semeția, cutezanța și puterea muntelui și descriind locuri și peisaje aparținând acestui templu majestuos - Călimanii, scriitorul găsește ocazii de a face incursiuni în folclor, istorie, cultură, civilizație și spiritualitate. Aș defini cartea prin înseși cuvintele autorului: „un glas al pământului și al istoriei, al trecutului îndepărtat care vine spre cei de azi, mergând spre viitor.”

Ilie Șandru ne incită nu doar curiozitatea de a porni în drumeție pe cărările de munte ale Călimanilor, „în împărăția lor de frumuseți” ci și dorința de a afla tainele acestor „munți încărcați de istorie și de spiritualitate românească”, „ținuturi de legendă”, ale căror stăpâni sunt, din primăvară până în toamnă, oierii.

Între așezările prezentate în carte sunt: Toplița – „Vatră de istorie și leagăn de legendă”, Bilborul – „un leagăn mai aproape de cer”, „sat frumos ca-n povești”, „Împărăția Bradului Alb”, Săcalul de Pădure – „cuib de istorie și continuitate românească”, cătunul Ciubucani din satul Filpea, comuna Subcetate („Și, totuși, există un Ciubucani lângă Toplița”).

Multe alte localități sunt „sfințite” de prezența unor oameni de seamă cu rădăcinile în aceste așezări românești răsfirate în depresiuni sau la poale de Călimani: O. C. Tăslăuanu din Bilbor, istoricul Vasile Netea din Deda, Patriarhul României Elie Miron Cristea, Pr. Dumitru Emilian Antal și Pr. Gavril Filip din Toplița, Dr. Eugen Nicoară, Ovidiu Bojor - „un ram dintr-o frumoasă familie românească”, bibliotecarul Leon Mircea, prof. Dumitru Husar și Valentin Borda din Reghin, pictorul Ion Vlasiu și Pavel Tornea, „un mare virtuoz al oboiului”, din Bistra Mureșului, Simion C. Mândrescu și înv. Mihai Tomșa din Râpa de Jos, Dumitru Gafton, originar din Subcetate, învățător în Gălăuțaș, Victor Radu cu „vioara lui fermecată”, din Morăreni, pr. Romulus Sever Todea și generalul Valer Cengher din Săcalu de Pădure, prof. dr. Radu Rey din Vatra Dornei, scriitorul și omul de cultură Teodor Tanco din Monor, protopopul Elie Câmpeanu - „slujitor al neamului și al bisericii”, preot mulți ani în Subcetate, dr. în științe psihologice Pavel Mureșan din Sărmaș.

Oameni de cultură și oieri, așezări rurale și mănăstiri - repere de spiritualitate românească fiind mănăstirile din Toplița, a „Sfântului Prooroc Ilie” și Mănăstirea Doamnei, nimic din ceea ce reprezintă amprenta și dăinuirea acestor locuri cu încărcătură istorică și spirituală nu a scăpat atenției scriitorului-reporter al Călimanilor.

Ioan Dobreanu, profesor pensionar de limba și literatura română, statornicit de mulți ani în orașul Roman, își alină dorul de meleagurile natale, Gălăuțașul din vecinătatea Topliței Române prin scris. Cu fiecare carte a sa face popasuri, prin amintirile dragi, la poale de Călimani, pe Valea Mureșului, aducându-ne în atenție locuri și tipuri umane: Pur și simplu memorii, Gălăuțașul și gălăuțenii de altădată, Mărturisirea (roman), Singuraticul (roman).

Fin observator nu doar al frumuseții umane în plenitudinea ei, dar și al naturii, Ioan Dobreanu descrie astfel un colț din raiul Călimanilor: „… o liniște se așternu pe tot drumul până la Bilbor. Mașina înainta greu prin drumul acela cu atâtea gropi. Departe, munții se zăreau albaștri în zare, iar în apropiere pădurea păstra o liniște solemnă, Așa sunt pădurile de brazi, nu se zbuciumă ca cele de foioase. Când treci prin ele parcă respiri solemnitatea unui templu.” (Singuraticul, p. 194)

*

 În urmă cu câțiva ani, am avut bucuria să-l cunosc pe bucovineanul Ioan Grămadă, economist, muzeograf și scriitor din Câmpulung Moldovenesc, pasionat colecționar, și el, de obiecte cu valoare etnografică. Se poate recunoaşte în domnul Ioan Grămadă unul din urmașii demni ai apărătorilor de țară, care, cu aceeași dârzenie, hărnicie și iubire de neam și țară, stă de strajă la hotarele culturii tradiționale, a cărei chintesență, cine o caută, o poate găsi în muzeul său etnografic, „sălaș al amintirilor” (Ana Pascu), muzeu care îi poartă numele. Deși munții care ne despart par a fi greu de trecut, am întins prin colaborarea noastră un arc peste Călimani, fiindcă se cuvine să exprimăm tot respectul față de strămoșii noștri, făuritori de grai, de neam și țară.  

https://asociatiaculturaladobreanu.blogspot.com/2014/11/ioan-gramada-pe-meandrele-vietii-2014.html

***

O pasiune de o viaţă

Motto: „Un colecţionar este acel om pasionat ce adună fapte, vorbe şi amintiri, iar un  muzeu este aidoma unui album de familie, al propriei noastre familii în care ne vedem străbunii, acei oameni despre care am auzit povestindu-se dar pe care nu i-am cunoscut şi chiar pe noi la vârsta primilor paşi, ori a primelor iubiri.”

Pentru mult timp, în copilărie, mă întrebam de ce bunicul meu, Ioan Grămadă, îşi petrece atât de multă vreme înconjurat de lucruri fără viaţă sau de vrafuri de cărţi prăfuite. Nu înţelegeam ce îl impresionează la nişte lucruri aparent fără nici o valoare, care în unele case sălăşluiesc aruncate în unghere întunecate, pradă prafului şi uitării, sau nu se mai găsesc deloc. Nu puteam atunci să cântăresc ambiţia bunicului de a aduna lucruri care nu folosesc nimănui, pe care el le preţuieşte enorm. Nu înţelegeam de ce, de multe ori frumoasele momente în care îmi povestea întâmplări deosebite erau întrerupte de persoane care vroiau să vadă obiectele sistematic aranjate în colecţia sa. Ştiam doar atât: că, în curte, acea casă bătrânească a fost leagănul copilăriei lui şi casa părintească, de care se leagă cele mai frumoase amintiri. Atât timp cât acea construcţie cu prispă şi pridvor, cu odăi scunde, stă în picioare, sufletul bunicului e mereu tânăr, iar între pereţii ornaţi cu diverse covoraşe lucrate manual, specific gospodăriilor ţărăneşti, este mereu prezent Ionică. Aşa îl dezmierdau părinţii săi... Iar el se simte copil, de fiecare dată când intră înăuntru. Ulterior am înţeles că multe exponate sunt cele pe care el însuşi le-a folosit.

Timpul a trecut, iar eu am făcut primii paşi spre cunoaştere: am învăţat să scriu şi să citesc, sub supravegherea şi îndrumarea sa. Pot spune că bunicul este cel care m-a ajutat spre a-mi descoperi pasiunea pentru lectură, citind la început tot ce îmi recomanda. Ajuns în clasa a IV-a, la orele de istorie a început să mi se înfiripeze în minte dorinţa de a cunoaşte originile, de a înţelege tot mai bine cum arătau cei pe care îi urmăm, cu ce se ocupau, cu ce erau îmbrăcaţi şi cum îşi petreceau viaţa cotidiană. În această perioadă pot spune că am rezolvat cea mai mare enigmă pe care o avusesem până atunci. La fel ca şi mine, bunicul meu fusese interesat de viaţa străbunilor săi. Obiectele nu au numai valoare sentimentală, ele sunt un izvor nesecat de cunoaştere. Fiecare este deosebit, fiecare are îşi spune povestea. În acele momente, barierele dintre trecut şi prezent, între adevăr şi mit se tot subţiază. În ochii mei, bunicul creştea tot mai mult, îl vedeam ca pe un păstrător şi apărător al frumosului, esteticului. Abia acum am început să conştientizez că zona în care m-am născut, Bucovina, este un izvor spiritual inepuizabil. Aşa cum spunea poetul Lucian Blaga, „veşnicia s-a născut la sat”.

Astfel am priceput că stativele, sucala şi urzitorul stau mărturie îndeletnicirilor fetelor şi femeilor care ţeseau covoare şi ştergare, în timp ce bărdiţa, gealăul şi ferestrăul sunt simbolurile unui meşteşug foarte des practicat: tâmplăria. Din mâna ţăranului ieşeau lucruri măiestre, frumos ornate, multe găsindu-se şi în muzeu: cofiţe, linguri migălos sculptate, ramele tablourilor şi icoanelor. Din colecţie nu puteau să lipsească icoanele şi mici cărţi de cult, deoarece străbunii aveau o credinţă puternică şi statornică.

Una din cele mai dragi mie secţii este cea a portului popular. Modelele atent lucrate, povestea lor, dar şi tradiţiile la care se folosesc piesele costumului tradiţional sunt o incursiune captivantă în trecut.

Bunicul meu nu este numai un povestitor desăvârşit, el însuşi este o poveste. În ciuda oricărei împotriviri, el a reuşit să adune toate aceste mărturii reunite în colecţie. De la el am învăţat o preţioasă lecţie de viaţă, că orice pasiune cere dăruire şi perseverenţă, muzeul însumând peste 10.000 de exponate, fiind rezumatul unei vieţi de căutare, de neodihnă. Tot acest zbucium a avut un rost: aşadar, mă pot lăuda că sunt nepotul muzeografului de la Capul Satului, Ioan Grămadă…

Adrian Păstrăv, clasa a IX-a, Câmpulung Moldovenesc

 

https://asociatiaculturaladobreanu.blogspot.com/2016/04/casa-bunicului-sau-eu-cred-ca-vesnicia.html

---

[1] Arta populară românească, 1969, p. 282

---

[1] Arta populară românească, 1969, p. 282

Între două lumi

Tema culegerii de texte din cartea  Dincolo… dincoace... respectul! (Între două lumi, în Ion N. Oprea, Dincolo… dincoace… respectul! Editura PIM, 2016, pp. 280- 288) este generoasă și oferă multiple posibilități de abordare, antonimele dincolo și dincoace fiind două repere care presupun o distanțiere spațială sau temporală, o nepotrivire, o discordanță. Căutările mele m-au făcut să mă gândesc, rând pe rând, la: lumea de aici și lumea de dincolo, viață și moarte, tinerețe și bătrânețe, artă și realitate, profan și sacru, înainte și după evenimentele din 1989, înainte și după căsătorie, înainte și după momentul de a deveni „mamă”, dincolo și dincoace de munți/ de granițele țării, înainte și după Eminescu etc.

Am ales, în cele din urmă, să mă axez pe următoarea idee: dincoace – satul în care m-am născut și în care am ales să trăiesc și să muncesc, ca profesoară; dincolo – mediul universitar și cultural care m-a civilizat, care m-a îmbogățit spiritual, m-a ajutat să mă înțeleg pe mine însămi, să-mi formez idealuri, să-mi pun probleme și să caut răspunsuri, să trăiesc frumos prin cultură, să mă bucur de întâlnirea unor oameni adevărați, rari, de întâlnirea cu cărțile, cu evenimente  literare, culturale, spirituale; am învățat să apreciez erudiția, eleganța intelectuală, cordialitatea.

Am nostalgia acelor ani „încărcați de învățătură, curați în gânduri și plini de respect pentru cei care ne îndrumau profesional și uman”. (Valentin Marica)

Gaudeamus igitur… am cântat la terminarea liceului real-umanist din comuna natală, Subcetate, un vechi cântec studențesc care ne dădea aripi să zburăm mai departe, la îndemnul tinerilor noștri profesori, repartizați la țară pentru stagiul în învățământ, încă nostalgici după anii studenției. Vivat Academia, vivant professores, cântam împreună absolvenți și profesori, plini de speranțe, noi, să intrăm la facultățile la care râvneam și pentru care ne pregătiserăm sub atenta lor îndrumare, ei, să ajungă într-o școală modernă, încălzită corespunzător și cu apă curentă. Ne molipsiserăm de entuziasmul lor tineresc și de dorința de cunoaștere, pe care le arătau în ciuda condițiilor lor de existență oferite de încăperi neconfortabile închiriate de la săteni, mai puțin decât modeste, asemănătoare cu cele ale personajului eminescian din nuvela „Sărmanul Dionis”, încăperi în care importante grămezi de cărți așezate direct pe dușumea făceau parte din decor.

Respect și admirație profesorilor noștri din liceu: Dan Cremenciuc, Valer Vodă, Aurel și Ioana Roman, Gheorghe Laczko-Cotfas, Ștefan Popa, Petru Cotfas, Nicolae Becze, Livia Bibu, Maria Urzică, Emil Țepeluș ș.a.

Am fost admiși în învățământul superior, în urma unui riguros examen de admitere, 12 din cei 23 de absolvenți ai Liceului din Subcetate, promoția 1969: patru la Filologie, doi la Medicină, unul la Psihologie, unul la Drept, unul la Biologie, unul la Academia Militară și doi la Școala Postliceală. Rezultatele au confirmat așteptările profesorilor noștri. În acel an, liceul nostru avea cel mai mare procent de admiși în învățământul universitar din județul Harghita, raportarea făcându-se la numărul de absolvenți. Am fost considerați „promoția de aur” a liceului și un imbold pentru promoțiile care ne-au urmat.

Aș dori să vorbesc doar despre două din activitățile organizate de profesorii noștri cu noi, elevii, acestea reprezentând evenimente importante la nivel de localitate sau zonă, momente importante în formarea noastră.

În anul 1966, când se împlineau 100 de ani de la nașterea poetului ardelean George Coșbuc, s-a pus în valoare opera poetică a acestuia printr-o manifestare de amploare pe scena Căminului Cultural din Subcetate: concurs gen „cine știe câștigă”, recitări, cântece, dramatizări… Noi, elevii clasei a X-a, am fost implicați în spectacolul Nunta Zamfirei, regizat de profesorul de limba română Valer Vodă.

În clasa a XI-a, după ce la Subcetate am avut prilejul să vizionăm un spectacol prezentat de Teatrul Național din București, venit la invitația directorului liceului, prof. Dan Cremenciuc, între actori fiind și fratele dumnealui, Stelian Cremenciuc, am pus și noi în scenă, în regia inimosului profesor director, piesa Nota zero la purtare. Un an de zile am repetat pe scena neîncălzită a Căminului Cultural pentru un spectacol memorabil de două ore. Au fost selectați elevi din clasele IX-XI; rolul profesorului a fost interpretat de însuși profesorul Aurel Roman, exemplu de seriozitate, prestanță, implicare, dăruire. Am jucat piesa la Subcetate și în localități învecinate, Voșlăbeni și Bilbor, cu sălile pline. Am jucat apoi fragmente pe scenele din Toplița și Miercurea Ciuc, participând la concursurile artistice școlare. Rolurile interpretate de elevi precum Leontina Marcu, Stan Dumitru, Petru Coșa, Ioan Voaideș, Gavril Urzică, Doru Dobreanu, Ioan Mureșan etc. au rămas de neuitat.

În ultimul an de liceu, colegul nostru de clasă Petru Coșa a interpretat magistral rolul nebunului din drama Năpasta de I. L. Caragiale. Voia să devină actor… dar a devenit profesor de limba română, repartizat undeva în județul Covasna. A plecat de mulți ani Dincolo… Dumnezeu să-l odihnească în pace!

S-au mutat Dincolo, pe rând, și dintre noi, și dintre profesorii noștri… dar până noi vom mai fi, le vom păstra amintirea, iubirea și recunoștința noastră.

https://asociatiaculturaladobreanu.blogspot.com/2019/12/dan-cremenciuc-profesor-si-director-al.html

Am plecat din Liceul din Subcetate călăuziți de îndemnul profesorului nostru Valer Vodă: „Plecați de la țară, dar să nu vă considerați mai prejos decât absolvenții de oraș… sunteți bine pregătiți și aveți încredere în voi, dovediți ceea ce știți! Eu cred în voi și în reușita voastră!”

Nu pot să nu dedic câteva rânduri acestui distins profesor de limba și literatura română, în semn de prețuire, respect și gratitudine, pentru anii de liceu în care mie și generației mele ne-a fost model de profesionalism, veghind, ca diriginte, la formarea personalității noastre și a caracterului nostru, să ne cultive cu răbdare virtuți de moralitate, învățându-ne să ne cunoaștem pe noi înșine, să avem încredere în noi, să perseverăm și să nu ne lăsăm învinși, învățându-ne să învățăm și să aspirăm spre cunoaștere, să iubim cartea, frumosul din artă, din natură, din ființa umană.

Când mașina cu librăria ambulantă oprea în fața liceului, era mereu prezent, alegându-și cărți pentru dumnealui, recomandându-ne și nouă cărți. Atunci am cumpărat primele cărți din biblioteca mea: Dicționarul limbii române moderne, Dicționar latin-român, Dicționar francez-român și român-francez, Gramatica Academiei, Titu Maiorescu, Critice… și multe altele, cărți pe care tata le plătea din salarul lui modest în rate lunare, cu bucuria că nu era o investiție inutilă.

Multe lecții de literatură română erau în anii de liceu de tip seminar academic, învățând să descoperim subtilitățile textului, cu opera în față. Pe Titu Maiorescu l-am studiat exemplar. Se introdusese în programa școlară prima oară, la fel ca alți clasici ai literaturii române, după foarte mulți ani de ignorare. Începea, după 1965, o perioadă de redescoperire a clasicilor. Cu câtă râvnă, exigență, elocvență, dar și entuziasm ne preda profesorul nostru! Format în perioada „obsedantului deceniu”, probabil trăia mai întâi el însuși bucuria descoperirii unor aspecte noi, apoi o împărtășea cu noi. Ne transmitea bucuria și plăcerea lecturii și învățării. Citeam opere literare și exegeze, memoram citate, învățam să observăm, să descoperim, să analizăm cu minuțiozitate, să sistematizăm. Totul ne-a fost de folos apoi. Rigurozitatea cu care l-am studiat pe Titu Maiorescu în liceu mi-a asigurat reușita la admiterea la Filologia din Cluj.

https://asociatiaculturaladobreanu.blogspot.com/2020/04/convorbire-cu-domnul-profesor-valer-v.html

În anii ’70, studiam la această facultate clujeană șase dintre absolvenții liceului din Subcetate. Meritul era și al nostru, dar în primul rând al profesorilor noștri din liceul comunei transilvănene Subcetate de Mureș, repere pentru toată viața: prin ținută, prin mod de comunicare, prin profesionalism. Gratitudine și recunoștință, domnilor profesori!

Am plecat la Cluj împreună cu colega mea, Livia Hurubă. Ne luase sub pavăza sa sora ei mai mare, Ioana, profesoară de matematică, absolventă și ea de Cluj. Fusese concurență mare la admitere. O primă selecție s-a făcut în urma examenelor scrise la Literatura română și la Limba română. Noi am primit note suficient de mari pentru a avea încredere că vom fi admise după examenul oral. Reușita noastră, a celor două absolvente ale liceului din mica și neștiuta comună Subcetate, a produs uimire printre candidați.

După bucuria reușitei, de o vară, toamna am înțeles ce însemna cu adevărat studenția: o perioadă foarte frumoasă, tumultuoasă, trăită cu intensitate și implicare maximă, aspirații, zbateri, confruntări, eforturi, muncă, neliniști, bucurii, speranțe… Am cunoscut oameni minunați, admirabili, pasionați, intelectuali rafinați, distinși. Simțeam uneori nevoia să contemplu și să mă bucur de atmosfera de studiu febril din sălile de lectură ale bibliotecilor, de forfota de pe coridoare, de comuniunea în gândire și simțire la cursuri și seminare. Îmi vine greu să amintesc doar câteva nume, fiindcă fiecare dascăl a avut rolul și misiunea sa în formarea noastră. Amintesc cu tot respectul, cu plecăciuni și mulțumiri pe decanul facultății, prof. univ. dr. Dumitru Pop, pe prof. univ. Dr. docent Romulus Todoran, pe profesorii Octavian Șchiau, Iosif Pervain, Mircea Zaciu, Leon Bakonsky, Ioana M. Petrescu și Liviu Petrescu, Ion Pop, Mircea Muthu, Ion Vartic, Doina Curticăpeanu, Carmen Vlad, Mircea Zdrenghea, D. D. Drașoveanu, Viorica Pamfil, Ion Niculiță, Ioan Baciu, Doina Cornea…

Profesorul I. Pervain ne-a convins în cursul său de un semestru, din anul I, despre rolul Școlii Ardelene, în contextul mai larg al Aufkerung-ului, la trezirea conștiinței naționale a românilor transilvăneni. Tot atunci ne-am inițiat în analiza profundă de text, exersând pe fragmente din Istoria Ieroglifică a lui Dimitrie Cantemir și Țiganiada, de Ion -Budai Deleanu, conduși în cercetarea noastră de seminar de tinerele asistente Doina Curticăpeanu și Ioana Em. Petrescu. Pasul dintr-un liceu rural în universitate a fost mare și s-a realizat cu eforturi importante.

Mă simțeam pe teren sigur la cursul de folclor, ținut de profesorul Dumitru Pop, și la seminarul condus de asistentul său, Ion Șeuleanu. Aici mi se oferea prilejul să mă întorc, prin amintiri, în satul meu cu atâtea reminiscențe patriarhale. Născută într-o familie tradițională, purtam în mine parte din cântecele, jocurile, poveștile, riturile și miturile satului, componente ale universului său folcloric, ceea ce reprezintă un gen de matrice a celui născut la sat. Învățam să dau atenție unor aspecte de viață cunoscute parțial și să le înțeleg rostul, să admir frumusețea și valoarea folclorului românesc, ale culturii noastre tradiționale.

Pentru noi toți, profesorul Dumitru Pop, decanul nostru, a rămas un model de Om Adevărat: „un admirabil dascăl şi cercetător într-ale folcloristicii şi etnologiei, în sensul cel mai generos al cuvântului, un om înzestrat cu ceea ce numim în mod curent simţ de răspundere, care şi-a făcut din plin, de-a lungul întregii sale vieţi, datoria”.[1]

De neuitat rămâne perioada în care am pregătit, cu destulă minuțiozitate, lucrarea de licență cu tema Monografia graiului din Subcetate, sub îndrumarea profesorului universitar doctor docent Romulus Todoran, specialist în dialectologie, coautor al Atlasului Lingvistic Român, lucrare care devenise pentru noi instrumentul principal de lucru la orele de seminar îndrumate de profesor.

Aș putea să fac un laudatio fiecărui profesor, dar… îl las să vorbească pe domnul profesor universitar G. G. Neamțu, student și coleg al acestora:

„Romulus Todoran era profesorul universitar prin excelență, dascăl și om de știință deopotrivă, dedicat în întregime profesiei. Cred că era printre cei mai respectați profesori din facultate. Impunea prin prestanță – sobru, foarte politicos, foarte echilibrat și corect în aprecieri, de o imparțialitate și probitate morală proverbiale, iar cursul – substanțial, superordonat până la detalii.” (p. 712) [2]

https://revistalyceum.blogspot.com/2024/07/in-memoriam-romulus-todoran-1918-1993.html

„Cred că D. D. Drașoveanu, deși nu a scris mult, este ultimul mare gramatician pe care l-a dat Ardealul, în orice caz cel mai mare, mai original și mai seducător din perioada postbelică, un gramatician care de foarte tânăr și-a construit un sistem gramatical propriu, căruia i-a fost fidel toată viața, fără reveniri și retractări, indiferent de unele sau altele dintre orientările lingvistice ale vremii.

Fiind consecvent cu acest sistem, de-a lungul anilor și l-a completat și rafinat progresiv, populându-l cu noi fapte și fenomenalizări, așezate la locul predestinat, asemenea elementelor din Tabelul lui Mendeleev.

Acum, după o jumătate de secol de când audiam cursul său de sintaxă (păstrez până astăzi notițele de curs), realizez cu mare și admirativă surprindere că în acel curs apăreau în germene aproape toate ideile importante care-i structurau sistemul.” (p. 715) [3]

https://asociatiaculturaladobreanu.blogspot.com/2024/09/in-memoriam-prof-univ-dd-drasoveanu.html

Cu asemenea modele am pornit noi pe drumul plin de asperități al învățământului românesc, cu perpetue căutări, devenind timp de câteva decenii cobaii interminabilelor reforme. Ei ne-au învățat să ne ținem verticalitatea și le mulțumim.

Aș putea să vorbesc despre mulți dintre colegii de facultate,

cu respect, cu admirație și cu mândrie. Numele multora l-am întâlnit de-a lungul anilor în reviste literare, în/pe cărți: Dumitru Vlăduț, Constantin Hârlav, Nicolae Oprea, Olimpiu Nușfeleanu, Viorel Chirilă, Mircea Moț, Ion Vădan, Viorel Rogoz, Călin Manilici, Nastasia Maniu, Felicia Schlezak, Pr. Adrian Isac ș.a. Mulți s-au făcut remarcați în anii de studenție, fie participând la activități de cercetare finalizate prin comunicări științifice, fie colaborând la „Echinox”, revista de cultură a studenților din Universitatea „Babeș-Bolyai”, fondată în decembrie 1968.

1973, Cu colegii de grupă, în preajma absolvirii

1971 - Excursia în Moldova și Bucovina

1972 - Excursie de studii „Pe urmele lui Rebreau și Coșbuc”

Constantin Hârlav [4], originar din comuna harghiteană Bilbor, este unul dintre ei. Din cei vreo doi ani, cât a activat în redacția amintitei reviste (1972-1973), o vreme a fost și secretar de redacție. „Spirit repede maturizat, inteligent și fin, sobru în stil și echilibrat în judecățile de valoare”, „afectuos, de o mare generozitate și limpezime a sufletului”, Constantin Hârlav a rămas în memoria celor care l-au cunoscut „și pentru marea lui omenie, pentru simplitatea modului său de a fi în lume, civilizat și demn, de o frumoasă rectitudine morală, cu o minunată seninătate a spiritului, ca și cum lumina din ochii săi albaștri s-ar fi răspândit în toată ființa lui plăpândă și fragilă”. (Ion Pop) [5]

https://asociatiaculturaladobreanu.blogspot.com/2023/09/prof-valeria-pop-constantin-harlav.html

În 2013, ne-am revăzut și după 40 de ani, deja pensionari, puțini dintre cei care în 1973 absolveam Facultatea de Filologie din Cluj, secția Limba și literatura română – Limba și literatura franceză/ latină/ italiană, „aproape o promoție de îngeri/ Izgoniți brutal pe pământ”, cum avea să ne caracterizeze poetic colegul nostru Viorel Chirilă.

Este de prisos să comentez versurile poeziei Promoție, scrisă ca urmare a emoționantei revederi, cu destăinuirile atâtor „Inimi erodate de vânturi/ De șuvoaiele neșansei”:

Aproape o promoție de îngeri                 

Izgoniți brutal pe pământ,                      

Inimi erodate de vânturi                          

De șuvoaiele neșansei,                           

Patru decenii la colțul nenorocului      

  Așteptând.                                                

Cerul ne-a fost mereu

O bibliotecă

Cu cărțile ascunse pe dinăuntru,

Infolii atât de neconforme

Cu prozaicele zile și nopți

Căzute la zaruri.

Frustrări cât Dealul Feleacului,       

Cuvinte spălând ferestrele                

Pline de mâzga anilor scurși,           

Prin care lumina se arăta                

Vai, atât de zgârcită.                        

Adolescente sublime

Devenite deodată semne ale toamnei,

Cum cade un creștet sub ghilotină.

Crispări sonore contestând

Filele destinului,

Arătând cu degetul

Coeficientul de absurd strecurat

Pentru noi

La facerea lumii.

 

---

[1] Ion Șeuleanu, în DACOROMANIA, serie nouă, XI–XII, 2006–2007, Cluj-Napoca, p. 301-304

[2] Înspre și dinspre Cluj. Contribuții lingvistice. Omagiu profesorului G.G. Neamțu la 70 de ani, Coordonator Ionuț Pomian, Editor Nicolae Mocanu, Editura Scriptor și Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2015, 800 p.

[3] Idem.

[4] Constantin Hârlav (1950-2014), cercetător științific la Institutul de Istorie și Teorie literară George Călinescu din București.

[5] Ion Pop, Un spirit luminos: Constantin Hârlav, în „Steaua”, anul LXV nr. 5 - 6 (787-788) mai-iunie 20, p. 26

Prof. Doina Dobreanu

Nepreţuitele cuvinte…, N. Bucur (Despre Matei Vișniec)

Moto:

„Cuvintele sunt cărările faptelor.” Sfântul Ioan Gură de Aur

            Frumoasă-i încercarea să netezeşti  „golul” de fiinţă prin cuvinte. Am convingerea că suntem încă destui care credem în suprema nevinovăţie a cuvântului. Iată-mă în faţa unor cuvinte, aparent simple, menite să ne transmită un mesaj profund. Ele şi-au găsit locaş într-o carte de excepţie „Cabaretul cuvintelor. Exerciţii de muzicalitate pură pentru actorii debutanţi”, Cartea Românească, 2012. Autorul este Matei Vişniec, poet, prozator şi dramaturg, originar din Rădăuţi, „oraş care fremăta de cuvinte şi de poveşti... din Bucovina mea natală”. 

În 29 ianuarie 2016 împlineşte 60 de ani. Din anul 1987 trăieşte în Franţa, activând ca jurnalist la Paris (Radio France Internationale), cunoscut în special pentru scrierile sale în limba franceză. Este apreciat pentru romanele: La noapte va ninge, 1980, Oraşul cu un singur locuitor, 1982, Înţeleptul la ora de ceai, 1984 ş.a. dar şi volumele de poezii şi piesele de teatru traduse în peste 25 de limbi şi jucate în peste 30 de ţări (din Europa, dar şi în Statele Unite, Canada, Brazilia, Japonia etc.) Din 1989 este autorul cel mai jucat în România (Bucureşti, Iaşi, Timişoara, Sibiu şi alte oraşe, la radio şi televiziune). A fost prezent cu piese de teatru la ediţiile Festivalului Internaţional de teatru de la Avignon (Franţa), participând şi la Festivalul de teatru de la Sibiu.    

Cartea sus-amintită, structurată în două părţi: Cabaretul cuvintelor şi Plan B. Exerciţii de muzicalitate pură pentru actorii debutanţi, aş putea-o asemui cu un falnic brad de Crăciun, împodobit cu semnificative şi smerite „poveţe” despre cuvinte (din vocabularul limbii române), pe care autorul le-a personificat (în tratatele vechi de poetică personificarea o întâlneam sub denumirea prozopopee) cu deosebită măiestrie. Evadând într-un imaginar subiectiv-teatral, şi-ar fi propus autorul un dicţionar al cuvintelor mai ieşit din comun? Evident că aşa stau lucrurile, când citeşti cu atenţie, altum silentium şi cugeţi apăsat sau degajat la cele „rostite” în cele 207 de pagini. În scurtele poeme în proză, cititorul se regăseşte în acele cuvinte devenite, deacum, personaje principale, secundare şi episodice, „vestimentate” cu însuşiri şi comportamente umane. „Jocul” lor este aidoma actorilor de pe o scenă improvizată special pentru ca spectacolul să devină atrăgător şi chiar incitant, tentant şi provocator pentru spectatorii –cititori. Cu precizarea că scenariul teatral de Ovidiu Lazăr după volumul omonim a fost regizat de acesta şi se joacă la Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri” din Iaşi şi la Teatrul Naţional din Timişoara, pentru a rămâne doar la aceste exemple.

În „argumentul” de la începutul cărţii intitulat „Cuvintele dacă mi-ar fi povestite...”, Matei Vişniec are motivaţia/explicaţia, de rigoare, privind „Cabaretul cuvintelor...”: „...mi-am propus oarecum să încerc o altă formă de apropiere faţă de această hrană zilnică  a limbajului, cuvintele (subl.n.) să încerc să le locuiesc chiar în momentul în care le folosesc pentru a scrie despre ele, să mă situez înafara şi înăuntrul lor...”

Personalizarea Cuvintelor are la bază efectele şi afectele autorului. Se putea altfel din partea unui scriitor avangardist ?! Matei Vişniec, cum ne-a demonstrat prin opera sa, iubeşte suprarealismul, dadaismul, teatrul absurdului sau grotescului ... şi mai ştim că este pasionat de literatura fantastică, de realismul magic al romanului latino-american sau teatrul realist anglosaxon.  

            „Arta” în care singurul instrument al „artistului” l-a constituit cuvântul avea să se numească literatură. Şi atunci de ce nepreţuitele cuvinte, după o atâta trecere a Timpului, să nu fie invitate la un astfel de...Cabaret...La o întâlnire în acest domeniu de artă sau creaţie artistică al cărei mijloc de exprimare este limba! Înşirate şi ordonate după anumite reguli, cuvintele îşi aşteptau nerăbdătoare rolurile... „Jocul” urma să se dezlănţuie... Iar el, scriitorul/regizor se înfăţişa, le selecta, le prăfuia, asigurându-le „existenţa”... Nu trecea clipă ca acestea să nu se minuneze de magia talentului stăpânului lor... Aşa aveau să afle, printre altele, că sunt şi cuvinte spirituale, care sunt grăite în chip tainic în inimă, cuvinte care se numesc şi lăuntrice. Şi-au dat seama că alegerea şi plasamentul lor în diferite forme şi „compartimente” avea rolul ca ele să devină puternice, accesibile, graţioase, sentimentale, bune ori rele, frumoase ori urâte... Şi-au mai dat seama că pot fi asemuite cu sămânţa, pentru că puterea spiritului poate acţiona asupra lor, tot aşa cum acţionează natura asupra seminţei. Şi-au însuşit lecţia că în ele se află puterea şi energia create de gândire şi că, repetate de foarte, foarte multe ori, pot deveni obiecte... Şi că tot datorită lor, fiinţa umană poate fi vindecată şi i se poate schimba destinul.

Să încercăm totuşi un excurs în această „lume” a cuvintelor pe care ni le-a propus Matei Vişniec. Aţi auzit de portretul făcut unor cuvinte, vreţi să aflaţi cum arată ele fizic şi câtă asemănare au cu fiinţa umană? Ştiaţi, fireşte, că avem cuvinte care te pot emoţiona, îţi produc stări, îşi dau rendez-vous-uri, cochetează între ele, se ceartă sau se împacă, zâmbesc ori plâng... V-am selectat câteva mostre !

I. Cabaretul cuvintelor

Se deschide cu pronumele personal Eu, despre care autorul, în deschidere, spune: „Sunt zile când cuvîntul eu devine insuportabil. Problema cu el este că nu vorbeşte nicio limbă. De fapt nu ştie să spună decît atât: eu, eu, eu.”

        În tristeţile sale autorul îl invită la masa sa pe cuvântul Speranţă. Oare de ce? Pentru că-i simpatic şi disponibil întotdeauna. El are acea calitate totuşi „de a nu te invada în mod brutal. El vine doar atunci cînd îl chemi...”  

De la cuvântul Tăcere aflăm că el hrăneşte comunicarea. Ocupă „un spaţiu-cheie” şi-l găsim „în interstiţiile dintre cuvinte şi dintre gânduri”. De o natură modestă, tăcerea îşi are tristeţea sa: „nu mi s-a recunoscut niciodată profunda utilitate publică”. Să mai cităm din spusele sale: „...cuvintele ar trebui să-mi fie ceva mai recunoscătoare. Imaginaţi-vă, timp de o secundă, că n-aş exista. Fără mine n-ar mai exista nici pauzele dintre cuvinte, nici cadenţă, nici ritm, nici respiraţie...Limbajul n-ar fi decît un tămbălău şi un bătămlău”.

 Nimic – „este un cuvînt solitar, destul de egocentric, foarte puţin locvace.”

 Avem cuvinte care ucid, cuvinte care rănesc! – zice autorul!

 Tîrziu – „Aveam rendez-vous la ora 17 cu cuvântult tîrziu... dar cuvîntul  tîrziu făcu un gest de lasitudine... În orice caz, îmi spuse el, detest punctualitatea.”

              A fi – „Verbul a fi dă autografe extrem de rapide, am avertizat-o însă de la început de acest lucru.(...) Ea voia să efleureze verbul a fi , să guste senzaţia de a fi acolo unde i se indicase adresa verbului a fi, adică sub pielea mea şi în sufletul meu.”

Reverenţă - O interesantă „interpretare” i se dă acestui ciudat „personaj”, care „îşi ascunde faţa din politeţe dar nu se sfieşte să-mi arate fundul”. Şi vin exemplele în care cuvântul reverenţă devine prezent, util şi atât de firesc. Iată „jocul”/„jocurile”: cuvântul foc face reverenţă în faţa cuvântului apă ; minuscul – mic; căpşună – gură; Fiecare cu reverenţa sa! Cuvântul fulg face reverenţă în faţa cuvântului iarnă; discurs – mulţime; viaţă – moarte; sînge- inimă; cuvântul imagine în faţa cuvântului oglindă. „Şi mai există, apoi, frumoasa reverenţă pe care o facem toţi în faţa cuvîntului pămînt.”

Ingenioasă şi atât de sugestivă este „prezentarea” făcută lui Şi (adv., conj. lat. sic. n.n.) „Un cuvînt pitic, o nimica toată...” şi totuşi este „încarnarea însăşi a agentului de legătură ideal.” ... Misiunea lui este „de mediere”; leagă „între ele sensuri contrare, şi construieşte punţi între inamici.” Şi este „singurul liant între mii de cuvinte disparate, creator de cupluri şi de complicităţi”; Este „agrafa verbală care permite înlănţuirea frazelor” şi acea „formă de promisiune care priveşte spre viitor: etc.” Cât adevăr, căci, în fond după şi nu poate veni decât acel etcetera (adv.), adică enumerarea ar putea fi continuată.      

            Autorul se „delectează” şi cu semnul de punctuaţie, cum ar fi: ? – „intonaţie finală, un tobogan către incertitudine”. Semnul întrebării folosit în scriere pentru a marca intonaţia propoziţiilor sau a frazelor interogative este mustrat de autor: „Nici măcar nu eşti un cuvânt...De ce te amesteci atunci în ciorovăiala cuvintelor?” Răspunsul acestei „pălării veşnic ridicată deasupra unui cap”, vine prompt şi explicativ: „Eu sunt momentul culminant al banchetului, eu relansez dansul şi gonesc monotonia. Când îmi fac apariţia, cuvântul certitudine tresare brusc, iar cuvântul reflecţie cade pe gînduri. (...) Am un gust special pentru contestaţie, mă şi revolt uneori...”  

        Cititorul merită să poposească cu pioşenie la poemul – eseu despre Dumnezeu, un interlocutor cu totul deosebit. În faţa Acestuia „nu trebuie niciodată să începi tu conversaţia”, despre care însuşi autorul mărturiseşte că a crezut că Dumnezeu este un simplu cuvânt, dar lucrurile nu stau aşa, pentru că Domnul Dumnezeu „citeşte în gândurile mele”. Nu-i obligat să-i vorbească cu voce tare „ceea ce simplifică mult dialogul cu Dumnezeu” pentru că „existenţa sa transformă cuvintele în sunete inutile şi limbajul în ceva superflu”.

        Rândurile dedicate Cuvântului - Cuvânt se doreşte o scurtă pledoarie a cuvântului care a fost personajul cheie „al întregii aventuri a limbajului” primei părţi a cărţii, devenid cuvântul de încheiere: „E normal deci să-ţi dau ţie cuvântul de final. FINAL”

         II. Exerciţii de muzicalitate pură pentru actorii debutanţi

         Se deschide cu Poveste, care are un final sarcastic şi plin de adevăr, pentru că în zilele noastre răutatea oamenilor şi a celor certaţi cu vorba dulce şi frumoasă nici nu-şi merită poveştile frumoase. Iată cum se justifică autorul „povestitor”: „Nu e de mirare ...că de o vreme cuvintele se întîlnesc singure, înafara omului, pe ascuns, ca să-şi spună ce au de spus. (...) Cuvintele povestesc de o vreme poveşti pentru cuvinte, pentru cuvintele născute din om şi care au fugit de la om...”  Şi tot ele, cuvintele, sunt cele ce mai „ştiu să asculte astăzi poveşti, numai cuvintele mai pot înlocui astăzi omul.” Şi de ce nu: „Numai cuvîntul om mai poate înlocui astăzi omul.”

 Mamă. Acest cuvânt nu are limite. „Dor de mamă”, „Sînul mamei. Glasul mamei”, doar rostindu-le, rămâi mai departe, fără cuvinte! Vă rog să reflectaţi la aceste vorbe din finalul poemului: „Cuvîntul mamă trebuie folosit cu prudenţă. Pînă să-ţi dea lacrimile. Ca după aia el nu mai spune nimic. Şi ăla eşti.” Mirabile dicta!

        A scormoni. Ar fi greşit să ne gândim numai la sensul peiorativ al acestui verb! Vom constata că se fac referiri şi aluzii şi la exprimări ca acestea: „...scormonim prin creier” comparativ, spre exemplu, cu butada „Unii se scormonesc unii pe alţii.”

        Ne oprim cu exemplificările la ultimul cuvânt din această parte a II-a. Facem referire la acea dimensiune a Universului după care se ordonează succesiunea ireversibilă a fenomenelor, adică Timp. Este cuvântul atât de uzitat fără de care nu putem vieţui şi care a dat şi va da mereu omului şi omenirii bătaie de cap.Vă invităm să savuraţi pasajele delicate şi ale acestei scrieri.Veţi putea afla de câte feluri pot fi timpurile...(timp proaspăt, mort, pierdut, sublim, complicat, timp moale, tare, timp vid, plin, timp urât, frumos etc.)

Sincer să fiu am avut de învăţat multe lucruri interesante lecturând inedita carte despre cuvinte, un dicţionar afectiv pentru toate vârstele. Mi-aş permite să închei, fără lipsă de modestie, în acelaşi tonus al scriitorului Matei Vişniec.         

            Noi, oameni buni - ar zice cuvintele - suntem cei care vă afirmăm sau vă trădăm caracterele, comportamentele, atitudinile, fizionomiile..., iar în plan subtil putem fi oricând cărţile voastre de vizită... Luaţi ca un sfat înţelept vorbele Sfântului Ioan Gură de Aur : „Cuvintele sunt cărările faptelor.”  

               Dr. Nicolae Bucur