joi, 6 iunie 2024

O furcă de tors unicat la Muzeul de Etnografie Topliţa - ZOREL SUCIU


 Text publicat in cartea
ACASĂ, LA SUBCETATE,
autori Doina Dobreanu și Zorel Suciu,
 2012, pp. 52-56


Unul dintre cele mai importante evenimente care marchează tot cursul vieţii omului, alături de naştere şi moarte, este căsătoria. Solemnitatea cununei şi a nunţii, cu un universul arhaic mirific, rămâne în memorie ca un punct de reper. Mirii se cunosc, de obicei din sat, de la muncă, de la joc sau de la şezătoare. Feciorul umblă ani de zile la fată, o peţeşte, părinţii merg pe vedere, se fac planuri şi chiar tocmeli. Perioada aceasta de cunoaştere, de apropiere este frumos împodobită de frumuseţea schimbului de daruri; poartă o încărcătură rituală de pregătire cu încercări repetate de prezentare în faţa unui prag important, trecerea de la copilărie la fetie, iar mai târziu - căsătoria. Tinerii care se atrag, atât băiatul, cât şi fata, se folosesc de orice prilej de peste an, pregătindu-se pentru desprinderea de stările anterioare, de familie, îndreptându-se spre nuntă, spre pierderea fecioriei şi a fetiei. M-aş opri, spre exemplu, la sărbătorile de iarnă. Colindatul şi Uratul în plină iarnă era un bun prilej de cunoaştere, de provocări şi răspunsuri. Din colinde şi din textele adesea satirice ale urătorilor la casele cu fete răzbate o filosofie simplă, exprimată poetic în texte cu o evoluţie interesantă în timp. La voi sunt fete frumoasă/ Câte patru-cinci la casă/ Şi frumoasă şi urâte/ Toate vor să se mărite/ Dar atunci s-or mărita/ Când tata s-o însura/. A treia zi de Crăciun, la Jocul care se anunţa, multe fetiţe îşi făceau intrarea în joc, ceea ce era o nouă provocare de a intra în vârsta fetiei. Acelaşi lucru se întâmpla şi cu băieţii tineri şi timizi care erau sprijiniţi de prieteni şi fraţi printr-o serie de trucuri să-şi facă intrarea în joc. Sfântul Vasile, mai nou Revelionul, avea valenţe magice, oraculare, organizîndu-se jocuri colective în care, prin diferite obiecte, fetele şi feciorii primeau  semne despre viitorul lor: oglinda – fălos, cărbune- brunet, sarea – bogat, paharul – beţiv,  iar la Bobotează, busuiocul sfinţit de preot, pus sub pernă, aducea în vis imaginea celui sortit. În cazul primirii urătorilor mascaţi, aceştia, după ce încheiau urările făcute în prag, odată intraţi în casă, căpătau fiecare roluri bine ştiute de fiecare desfăşurând în văzul familiei găzduitoare adevărate scenete satirice cu parodierea cererii în căsătorie, patul nupţial, soţul beţivan, soacra rea, nevasta rea de gură, toate constituindu-se pentru fetele din asistenţă acte de iniţiere, propuneri şi mesaje mascate. În cele din urmă, fetiţa ajunsă la vârsta fetiei accepta propunerile, darurile, se bucura de atenţia ce i se acorda, de fapt confirma trecerea unui prag. Intrând şi în Joc, câştiga un drept nescris de participare la Jocul duminical, de a avea o anumită ţinută vestimentară, pieptănătură de fată, învăţarea şi practicarea unor activităţi gospodăreşti: ţesutul, seceratul, cusutul, torsul, frământarea şi coacerea pâinii, mulsul vacilor ş.a. Solicitările vieţii de tip agro-pastoral, care cerea o hiperactivitate uneori epuizantă, zi şi noapte, făcea fetia şi fecioria foarte scurte. Fetia de la vârsta de 13 până la 16, 17 ani depindea de constituţia fizică şi intelectuală, starea materială, de priceperea în activităţile gospodăreşti. Fecioria se regăsea între 17- 19, 20 ani, depinzând la fel de calităţile amintite, în plus pricepere la arat, cosit, îmblătit, mulsul vacilor şi oilor, meşteritul în special în lemn.
Trecerea pragurilor de vârstă şi de statut social, se petrecea de obicei în grup, în modul firesc al vieţii structurate pe cicluri distincte din care nu se putea ieşi foarte simplu. Tinerii se cunoşteau încă din copilărie în jocuri pe uliţă, la păscutul vitelor, la scăldat, la săniuş, la şcoală, la activităţi gospodăreşti, pe câmp la lucru, la pădure, la stână, iar mai târziu, în vederea căsătoriei: la şezători, clăci, jocuri duminicale, priveghiuri, Colindat, Sfântul Vasile de Anul Nou, Nedei. Relaţiile se ţeseau treptat într-un joc erotic codificat care ţinea de un instinct puternic, un limbaj al cuvintelor, al privirilor, al gesturilor şi corpului, cunoscut de fiecare în parte. Mijloacele de atragere a celui iubit, a acelei iubite ţineau de frumuseţea tinereţii, de costumele, podoabele, pieptănătura, jocul, florile în păr şi în mână, atenţia vizuală şi olfactivă. De neuitat peste ani rămân obiectele simbol, obiecte-pretext în atragerea celui drag  cu care începea jocul erotic: inel, măr, floare, batistă, oglindă. Această perioadă, raportată la greutăţile vieţii ce veneau după căsătorie, lasă elemente de neşters pentru tot restul vieţii pentru că finalizarea acestui joc, căsătoria, depindea în mare măsură de hotărârea părinţilor.
Printre obiectele simbol amintite este şi furca de tors oferită cadou de către băieţi tinerelor fete. Necesitatea abordării subiectului într-o asemenea alcătuire monografică o constituie semnul arhetipal al vechimii acestei unelte care coboară prin mărturiile Culturii Criş  până în neoliticul timpuriu. Torsul face parte din cele mai importante ocupaţii casnice, asigurând îmbrăcămintea casei (textile de casă) şi îmbrăcămintea fiecărui membru de familie. Şansa de a deveni obiect de atenţionare erotică, îl constituie caracterul neîntrerupt al angajării în această ocupaţie casnică pentru toate femeile, începând cu fetiţele şi terminând cu bătrânele. Începând cu sec al X-lea european, ţesutul a lăsat mărturii şi unelte asemănătoare în tot sud-estul Europei; cele din teritoriile româneşti se diferenţiază prin evoluţia dimensiunilor şi prin ornamentică. Fondul de obiecte reprezentativ pentru zona Topliţei, constiuit prin activitatea Muzeului de Etnografie, conţine cel mai mare eşantion de obiecte tocmai din domeniul industriei casnice textile: unelte, dar şi ce au produs ele la întâlnirea cu mâna şi mintea omului - covoarele, adevărate comori.
În colecţia de furci deosebim mai multe tipuri distincte prin lungime, profil şi ornamentică, lungimea lor fiind determinată de locul şi condiţiile în care femeile torceau. Acasă se torcea cu furci lungi, iar dacă erau angajate şi în alte activităţi trebuind să se deplaseze de ici-colo, umblau cu furca prinsă sub braţul stâng sau sub brâu, pentru a toarce şi în timpul mersului. În aceste zone de interferenţe etnice româno-maghiare, avem furci lungi, cu sau fără talpă, care fie se fixau pe podea în timpul torsului cu talpa piciorului, fie erau aşezate sub şezut. Unele furci lungi se fixau cu două coliere din curea sau din metal de exteriorul scăunelului mic de tors.
Furca unicat în colecţia muzeului topliţean este din familia furcilor lungi, cu decor gravat cu vârful briceagului în linii şterse cu cărbune sau îngropat în  tăieturi fine.
Unele unelte ajung la muzeu însoţite şi de o poveste care le îmbogăţeşte paleta de semnificaţii şi funcţionalităţi. O asemnea poveste am consemnat şi despre furca de tors din Subcetate, cătunul Peste –Mureş. Având toate elementele de identificare, localizare şi funcţiile ei, amintim povestea ei. A fost confecţionată de Cotfas Petru - Petrea lui Toderică Piciocă de la Părău (Călnaci) -, în 1945,  pentru Cotfas Ileana (n. 1928), sora mai mare a mamei mele. Tatăl ei, Cotfas Gavril, făcuse stână de oi pe pârâul Jolotcii de sus, la Tătaru. Printre tinerii băieţi legaţi prin obligaţii ciobăneşti era şi Petrea Cotfas, purtând acelaşi nume de familie cu baciul, dar nefiind rude. Relatarea mamei mele din data de 4 aprilie 2012 este următoarea: Tata avea stână pe Jolotca, la deal tare. Cred că la Tătaru. Merem în fiecare săptămână cu trenul mic, pe linia îngustă până la Podul doi - aşa erau opririle: la Podul 1, la Podul 2 … - să aducem câte doi caşi acasă. Petrea lu’ Toderică Piciocă era strungar sau stărpar la tata. O văzut-o de câteva ori pe Ileana, pe soră-mea şi ar fi vrut să o cunoască. Toată vara făcea furci de tors şi le ţinea la uscat pe păşune, ascunse prin brazi. Cum trecea cu oile pe lângă ele, le lua jos şi le lucra. Ştia să le împistrească cu vârful cuţitaşului. După asta le da cu cărbune, le ştergea bine şi la urmă le da cu unt. Ieşeau frumoase, cu flori şi cu brâie din loc în loc. Le da fetelor cadou pe la jocuri şi clăci.

 
Ornamentica acestei furci este simplă, aerisită, fără aglomerări de motive. Între 6 brâie, la bază mai distanţate, în partea superioară mai dese, cu motivul dinte de lup aşezat prin repetiţie pe un brâu lăţit frumos haşurat în linii paralele egal distanţate, se desfăşoară două motive fără să facă vreunul notă disonantă în unitatea repertoriului: trifoiul de noroc cu patru foi şi vrejul floral. La bază, între primele două brâie, furca a avut două portrete, unul mai mare, unul mai mic. Fata, crezând că cele două portrete sunt unul al băiatului şi celălalt al ei şi pentru că nu-l plăcea, le-a şters, cioplindu-le pe amândouă. Furca respinsă nu a fost returnată băiatului, ci dăruită mai departe surorii mai mici, care, având 13-14 ani, învăţa să ţină fusul în mână şi se pregătea pentru intrarea la primul secerat. Astfel un obiect plin de o înrâurire a frumuseţii sufleteşti, proprie tinereţii dintotdeauna, a rămas în familie şi a fost purtată peste 70 de ani până dincolo de vârsta folosinţei. (Topliţa, 17 aprilie 2012) 

 💥💥💥

FURCA DE TORS A MAMEI (Ioana Dobrean, n. Pop, 1925), primită în dar de la tata (Aurel Dobrean, n. 1924) - „puiul bâlciului”,  în 1944 -, furcă la care a tors timp de peste 60 de ani.


 

  💥💥💥

FURCA DE TORS a Eugeniei LĂBONȚ, din Capu-Corbului, păstrată de tânărul colecționar de artă tradițională RADU COZARIZ.
Pe furca de tors cu talpă, confecționată de Duțu Cristinoi, meșter localnic, este inscripționat: LĂBONȚ EUGENIA, 1963”.









Publicat de la Niciun comentariu:

marți, 21 mai 2024

Cu DOR de „oamenii-iarbă” și „oamenii-cer”!

 
La capătul verde al primăverii,
        de OVIDIU PÂNIȘOARĂ
 
La capătul verde al primăverii,
Se află oamenii iarbă,
Pe care oricât de mult,
Viața ori alți oameni,
I-ar călca în picioare,
Revin drepți și frumoși la prima rază de soare.
 
La capătul albastru al primăverii,
Se află oamenii-cer,
Care poartă cu ei toate orizonturile noastre,
Toate visurile și promisiunile,
Că furtunile vieții nu își vor face casă,
În casa hohotelor noastre de râs.
 
La capătul fără de culoare al primăverii,
Se află oamenii-vânt,
Ei doar trec prin viața noastră,
Aruncând cu parfumul florilor
De colo până mai încolo,
De parcă și-ar lăsa hainele împrăștiate,
Prin toată casa sufletului nostru.
 
La capătul negru al primăverii,
Se află oamenii care încă nu și-au eliberat de noapte,
Fruntea, gândurile și ritmul cardiac,
Al zâmbetului,
Ei poarta și umbrela de ploaie și pelerina de vânt,
Și ochelarii de soare făcuți din lentilele picăturilor de ploaie.
Când ajungi la capătul tău de primăvara,
Ce culoare are sufletul tău oare?
 
       Iată o poezie superbă, al cărei mesaj îl descifrez astfel:
  „Oamenii-iarbă”, pe care îi întâlnim la „capătul verde al primăverii”, al copilăriei și adolescenței noastre, ar putea fi părinții noștri, pe care îi vedem mereu „drepți și frumoși”.
  „Oamenii-cer”, pentru mine, sunt profesorii mei, întâliți „la capătul albastru al primăverii”, cei care mi-au deschis orizonturile cunoașterii, care mi-au dat șansa să visez, să îndrăznesc, să am încredere în mine.
  „Oamenii-vânt”, „întâlniți la capătul fără de culoare al primăverii”, sunt cei care „și-au lăsat hainele împrăștiate prin toată casa sufletului nostrum” – cei care și-au bătut joc de visele și destinele oastre și au nesocotit iubirea dăruită.
  Am trecut de mult de primăvara vieții, dar de fiecare data, în anotimpul regenerării naturii, în sufletul meu reînnoiesc doruri, speranțe, nostalgii și mi-e dor de „oamenii-iarbă” și de „oamenii-cer”. Și încerc să-i iert pe oamenii-vânt”, pe cei care mi-au înnegutat sufletul, viața.
  Mulțumesc și felicitări autorului!







 

      

 

               

Publicat de la Niciun comentariu:

marți, 7 mai 2024

Ecoul cărţilor religioase în opera sadoveniană - Doina Dobreanu

 Text publicat în volumul omagial colectiv 
Que tous soient un!, 
dedicat Mitropolitului Emilianos Timiadis, 
Editura Trinitas, Iași, 2005, p. 349-358
și
în cartea Bucuria lecturii, autor Doina Dobreanu,
Editura F&F International S.R.L Gheorgheni
 
  „Cartea sadoveniană conservă, dincolo de eşecul vieţii, valorile supreme ale fiinţei umane. […] Pare a coborî din cerul ei imaginar ca să dea vieţii o lecţie. Se raportează la viaţă, ca o supremă tablă a legilor – ca o morală, ca o filozofie, ca un cod al frumuseţii. […] Conţine un adevăr etern. Scriitorul însuşi este, în înţelegerea ultimului Sadoveanu, un copist de adevăruri eterne. Utopia umanistă a lui Sadoveanu este în fond o utopie a Cărţii.” [2] Aşadar, cartea sadoveniană, în ansamblul ei, este un model de existenţă şi de educaţie, ideea de educaţie fiind una din finalităţile mereu în atenţia artistului. Dacă multe din prozele de tinereţe ale acestui scriitor implicau moralizarea, în spiritul orientărilor literare ale vremii, poporanismul sau sămănătorismul, capodoperele sadoveniene – Hanu Ancuţei (1928), Împărăţia apelor (1928), Zodia Cancerului (1929), Baltagul (1930), Creanga de aur (1933), Fraţii Jderi (1935-1943), Divanul persan (1940), Ostrovul lupilor (1941) – oferă modelul de educaţie. „Principiul educativ ce se găseşte în centrul Ostrovului lupilor - spre exemplu – presupune o lume frumoasă, armonioasă, care îşi asumă conştient răspunsurile şi se autoreglează.”[3] Opera sadoveniană oferă cititorilor şansa de a cunoaşte , chiar dacă aceasta este infimă faţă de cea oferită de Vieţile Sfinţilor, o bogată experienţă de viaţă , „o trecere spre Prototip, acel Model spre Care se îndreaptă iubirea noastră, cinstirea şi veneraţia noastră”.[4]
Sadoveanu însuşi editează Din Vieţile Sfinţilor [5] inspirate din aceleaşi Mineie care l-au atras în secolul al XVII-lea şi pe Dosoftei. [6] Preocuparea scriitorului pentru aceste texte - tezaur sacru pe baza căruia trebuie a se realiza educaţia, respectiv crearea unor oameni plini de calităţi şi virtuţi - şi mai ales preocuparea scriitorului pentru prelucrarea lor „cu grija păstrării duhului evlaviei româneşti”, nu poate trece neobservată. [7] Sadoveanu a găsit în Vieţile Sfinţilor modele de vieţuire creştină, suficiente sugestii pentru opera sa de creaţie literară relevând idealul binelui, al păcii şi bunăstării, virtuţile milosteniei şi a dragostei faţă de semeni.
Deşi rarisime astăzi, cărţile editate de Mihail Sadoveanu şi D.D Pătrăşcanu –Din Vieţile Sfinţilor - au fost găsit într-o bibliotecă pariziană (Sorbonne-Paris IV). În prefaţa primului volum, autorii vorbesc despre datoria pe care au simţit-o de a rescrie unele din vieţile sfinţilor şi despre nădejdea cu care „trimit în lume” aceste „mângâietoare povestiri”, de a oferi mai ales tinerilor clipe de înălţare sufletească şi lepădare de sine. Autorii menţionează că în această lucrare, „care se reazemă pe scrierile bătrânilor părinţi ai Bisericii”, contribuţia lor este minimă, dar realizată „din tot sufletul, cu toată dragostea şi cu gândul că vor folosi tuturor acelora care n-au nevoie numai de pâine, ci şi de cuvântul bun.” Deşi scopul primordial urmărit de autori este de a educa, de a povăţui, simţim la tot pasul, în spatele celor narate, prezenţa unor povestitori talentaţi, care utilizează cu discernământ resursele arhaice ale limbii, dialogul simplu şi firesc, ritmul dinamic al povestirii realizat prin enunţuri specifice limbii vorbite, limitate la nivelul propoziţiei sau al frazei simple. Conţinuturile sunt astfel esenţializate şi expresive. Sintagme precum: „înfricoşatul judeţ, de la ţărmul veacurilor”, „eu sunt marea şi adâncul fărădelegilor”, „razele cele dintâi ale soarelui pătrundeau în peşteră aurindu-i intrarea” etc. reprezintă contribuţia lui M. Sadoveanu şi D.D. Pătrăşcanu la cele povestite.
Mihail Sadoveanu (1880-1961) este cel mai fecund autor de evocări istorice din literatura română. Nevoia de autenticitate îl obligă pe scriitor să folosească un bogat material documentar şi artistic: Letopiseţul Ţării Moldovei al lui Grigore Ureche, legendele din culegerea cronicarului Ion Neculce, O samă de cuvinte, Descrierea Moldovei a lui Dimitrie Cantemir, operele scriitorilor moderni - Dimitrie Bolintineanu, Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu, Barbu Ştefănescu-Delavrancea, Nicolae Iorga - ca şi motive din baladele populare şi basmele româneşti şi elemente de mitologie păgână şi creştină. Pentru resurecţia unei epoci, scriitorul recurge şi la tezaurul limbii române vechi sub toate aspectele – popular, cronicăresc şi bisericesc – ca modalitate literară, dar termenii vechi desprinşi din cronici, cât şi termenii bisericeşti şi populari sunt folosiţi cu multă grijă, cu discernământ, fără a abuza, încât sensul acestora se deduce din context.
Sadoveanu abordează romanul istoric într-un moment, perioada interbelică, în care romanul este psihologist, intelectualist, experimental şi autobiografic. Scriitorul este unic nu numai în peisajul epocii sale, ci în toată literatura română; este „un scriitor de tip arhaic, epopeic, mitic şi tragic”, cum îl caracterizează succint Paul Georgescu, „un contemplator ce tinde spre împăcarea conflictelor prin meditaţie”.[8] Marile sale romane istorice, care reprezintă o amplă frescă socială, istorică, politică, psihologică şi etnică, un adevărat epos al poporului român,  conţin imaginea unei vieţi încă bazate pe alianţa dintre om şi cosmos, între om şi Dumnezeu, motivul chiar al unei literaturi morale şi frumoase, moştenire a umanismului greco-latin, dar si a umanismului cărţilor de înţelepciune. Sadoveanu „exprimă spiritualitatea unei lumi arhaice, stabile şi ritualizate.”[9]
Trilogia Fraţii Jderi înfăţişează domnia lui Ştefan cel Mare, strălucitoare prin faptele de vitejie, prin ordine şi pricepere militară, prin crearea unui stat care avea la bază ideea de libertate, dragostea pentru moşie şi popor şi fidelitatea faţă de moştenirea spirituală a înaintaşilor. Epoca lui Ştefan cel Mare este situată la limita dintre fantastic şi real, între mit şi istorie, istorie şi legendă. Ştefan cel Mare este un personaj literar complex, proiectat de scriitor într-o viziune tridimensională: istorică (în calitate de voievod), umană (în viaţa particulară) şi legendară – un Sfânt Gheorghe medieval. În realizarea portretului voievodal, Sadoveanu a urmat linia tradiţională consacrată de letopiseţul lui Ureche: „Se vorbeşte prin sate despre Măria Sa că-i om nu prea mare la stat, însă groaznic când îşi încruntă sprânceana […] de când acea putere se aşezase asupra Moldovei, părea că s-au schimbat şi stihiile. Ploile cădeau la timp, iernile aveau omăturile îmbelşugate”. Se creează impresia că şi forţele naturii i se supun. Domnului şi omului îi sunt atribuite trăsături de personaj renascentist de tip răsăritean, edificând sate şi oraşe, înălţând peste 40 de biserici, mănăstiri şi schituri.
Scriitorul face portretul fizic al domnitorului încă la începutul romanului. Deşi concis, portretul fizic este semnificativ şi din punct de vedere psihologic: „ Vodă Ştefan, călcând în al patruzecilea an al vieţii, avea obrazul ars proaspăt de vântul de primăvară. Se purta ras, cu mustaţa uşor încărunţită. Avea o puternică strângere a buzelor şi o privire verde tăioasă. Deşi scurt de statură, cei dinaintea sa, opriţi la zece paşi, păreau că se uită la el de jos în sus”. Privirea „verde tăioasă” semnifică forţa morală a eroului, marea sa voinţă, precum şi autoritatea lui asupra celor din jurul său, o forţă divină asupra lor.
Astăzi, Ştefan cel Mare este trecut în rândul sfinţilor acestui pământ românesc, fiind canonizat în urmă cu câţiva ani de Biserica Ortodoxă Română, dar încă cu veacuri în urmă cronicarul Grigore Ureche releva în letopiseţul său această caracteristică a domnitorului moldovean: „Ce după moartea lui, până astăzi îi zicu sveti Ştefan Vodă, nu pentru sufletul său ce ieste în mâna lui Dumnezeu, […] ci pentru lucrurile sale cele vitejeşti, carile nimeni din domni, nici mai nainte, nici aceia l-au ajunsu”. În realizarea portretului lui Ştefan–sfântul, scriitorul a urmat linia consacrată de istorisirile despre vieţile sfinţilor. Şi pe bună dreptate, Stefan – domnul Moldovei, cât şi Ştefan – personajul sadovenian se încadrează în tipologia sfinţilor căci „sfinţii –spunea Părintele Galeriu – sunt mărturia vie a lucrului ceresc în lume şi mărturie că omul se poate înălţa continuu în har din desăvârşire în desăvârşire. […] Ei oferă dovada clară că sfinţenia dă autenticul sens al existenţei noastre; prin ei se arată calea pe care suntem chemaţi să mergem. Sfinţii descoperă împlinirea omului în întregimea ei – spirituală, morală şi trupească. Ei sunt vestitori ai Împărăţiei lui Dumnezeu. Prin harul Duhului Sfânt şi-au transfigurat trupurile, s-au îndumnezeit”. „Prin Sfinţi – spunea Preot Profesor Dumitru Stăniloaie - Dumnezeu Se coboară în jos la noi şi ne atrage în sus”. [10]
Sadoveanu îşi învesteşte personajul cu atribute ale sfântului: are pecete pe braţul drept şi legământ sfânt, calul lui este năzdrăvan, iar părintele lui l-a închinat la muntele Athos, ca să-i stăpânească pe păgâni; în puţinele răgazuri dintre războaie, Ştefan se cufundă în stări de elevaţie spirituală, căutând „adâncirea în sine, cu totul în afară de clipa vieţii”. Ţine sfaturi religioase cu mitropolitul ţării, simte nevoia recluziunii şi îi cere călugărului Nicodim, din neamul Jderilor, să-l iniţieze în taine necunoscute.
Ştefan pare o reîntrupare a Sfântului Gheorghe pe Pământ: „Osmanlâii au pornit în risipă, mânaţi de biciul de foc al acelui arhanghel înfricoşat (...) trupul balaurului a fost curmat în două”.
El reprezintă acel tip spiritual care intră în corespondenţe secrete cu elementele naturale, cu însuşi Dumnezeu. Ştefan este un înţelept care ajunge la cunoaştere atât prin respectarea ritualurilor strămoşeşti cât şi prin iniţierea în tainele naturii. „Noi, domnii şi stăpânitorii, - zicea Ştefan - trebuie să urmăm pilda soarelui, dând în fiecare zi lumină şi căldură fără a primi”.
Nucleul epic al volumului al II-lea al romanului Fraţii Jderi este reprezentat de vânătoarea domnească la Izvorul Alb, o simbolică călătorie către matricea lucrurilor – axis mundi - , locuri ancestrale şi sălbatice, „într-un afund al singurătăţii”. Este vorba de fapt de episodul urmăririi bourului fantastic a cărui imagine arhetipală se identifică cu stema Moldovei, de pătrunderea într-un topos sacru, de poveştile nemaiauzite despre schivnicul de la Izvorul alb, înconjurat de râpe şi prăpăstii. Izvorul alb este simbolul legăturii dintre Ştefan cel Mare şi tradiţiile străvechi, neprihănite ale pământului. Pustnicul trăia într-o singurătate deplină, citea zodiile pe cer, în mersul stelelor şi al soarelui şi aştepta ca marele mucenic Gheorghe să se năpustească împotriva balaurului. Aşeza urechea la pământ în zi sfântă „să audă tropot, când se va ridica sfântul mare-mucenic Gheorghe împotriva balaurului”. Ceea ce-l caracterizează pe înţeleptul retras departe de lume este mai întâi de toate iniţierea în cel mai înalt grad în tainele naturii. Pustnicul nu a mai fost găsit, dar voievodul a înţeles că adâncurile s-au mişcat şi că lupta cu balaurul se apropie. Ştefan cercetează urmele schivnicului, caută peştera în care acesta trăise, un loc stabil şi ascuns văzului omenesc înconjurat de „singurătăţi pe care, dintru începutul zidirii, oamenii nu le călcaseră”, un loc propice meditaţiei şi reculegerii. Pustnicul a fost  ucenic al unui sihastru care fusese prorocul lui Alexandru cel Bun, profeţind că după acesta va urma o perioadă grea pentru Moldova „cu mişelia răzvrătirii şi a uitării de Dumnezeu”, până ce „va ieşi din nouri un bour tânăr care va sufla pe nări un foc îngemănat”.
Chipul călugărului schivnic, reconstituit prin evocare, este aidoma chipului sfinţilor din Vieţile Sfinţilor, de fapt un prototip al creştinului desăvârşit prin asceză şi prin răbdare, prin generozitate şi prin iubire. Asemenea sfinţilor, pustnicul are putere asupra elementelor naturii. Ionuţ Jder îi comunică Domnului său că a găsit lângă peştera prorocului dispărut „iarba care se cheamă a pustnicului, care nu se usucă niciodată... pusă acolo ca să-şi aducă oamenii aminte de cel ce-a semănat-o”.
După ce ascultă povestea părintelui Ioil despre magul - călugărul înţelept, Ştefan îşi face rugăciunea „cu mare evlavie”. La schitul unde făcuseră popas, Măria Sa ascultă în tăcere slujba de seară, de parcă în strana domnească se reuniseră la sfat „duhul lui Dumnezeu şi cel al muntelui”. Ştefan cel Mare, ca şi sfetnicul său, arhimandritul Amfilohie Şendrea sau cuviosul Nicodim, fac toţi parte din aceeaşi familie tipologică a înţeleptului călugăr schivnic de la Izvorul alb.
Mihail Sadoveanu întruchipează în imagini artistice ideea continuităţii civilizaţiei străvechii Dacii, a unor bunuri sufleteşti nepieritoare, le trece prin epoca renascentistă a lui Ştefan cel Mare şi le transmite contemporanilor săi. Cercetând urmele monahului schivnic de la Izvorul alb, Ştefan cel Mare face legătura cu înţelepciunea magilor din străvechea Dacie, a lui Chesarion Breb din Creanga de aur .[11]
Umanismul oriental şi bizantin al scrierilor lui Mihail Sadoveanu, în special al operelor Creanga de aur şi Divanul persan, este „extras şi purificat din vechile cărţi ale tradiţiei poporane şi din întinsa literatură teologică a ortodoxiei, într-un fel pentru care Sadoveanu stabileşte […] cel dintâi exemplu al literaturii noastre”. [12]
Ca şi Vieţile Sfinţilor sau istorisirile despre viaţa sfinţilor, opera sadoveniană oferă modele de vieţuire creştină. Figură reprezentativă de erou popular care întruneşte calităţile fundamentale ale omului simplu de la ţară, între care cultul pentru adevăr şi dreptate, respectarea legilor strămoşeşti şi a datinilor, este Vitoria Lipan, personajul principal al romanului Baltagul. Ca o bună creştină, înaintea călătoriei pe care o va întreprinde în căutarea soţului său, simte nevoia unei purificări sufleteşti. Face rugăciunile de cuviinţă la Maica Domnului, apoi ţine post negru douăsprezece vineri „fără hrană, fără apă, fără cuvânt, cu broboada cernită peste gură”, asemeni schivnicilor. Dăruieşte mănăstirii Bistriţa o icoană cu Sfânta Ana, căreia îi spune în şoaptă taina ei. Aşteaptă o iluminare de la sfânta Ana care să o călăuzească şi să-i arate „pe unde trebuie să meargă şi cum trebuie să caute”. Pe 9 martie participă la slujba făcută de părintele Daniil pentru „cei patruzeci de mucenici din Sevasta, se închină la toate icoanele şi mai ales se curăţise de orice gânduri, dorinţi şi doruri în afară de scopu-i neclintit”.
Ceea ce frapează în scrierile istorice ale lui Mihail Sadoveanu este „ceremonia şi ingeniozitatea arhaică […] în bună măsură figurate prin limbă. […] E o limbă ireală, cum se cuvine unei lumi ieşite din ev, o adevărată creaţie, amestec original de Neculce, grai ţărănesc, ardelenesc, chiar muntenesc, limbă cultă şi limbă bisericească, fără nici o asemănare cu izvoarele parţiale. […] frazele curg vrăjite într-o savuroasă monotonie liturgică, împrumutând realitatea lor lumii vizibile”.[13]
Acea monotonie liturgică, despre care vorbeşte George Călinescu în Istoria literaturii române de la origini până în prezent, se realizează prin marea frecvenţă a locuţiunilor şi prin formele perifrastice, prin construcţiile metaforice şi prin topică.
Locuţiunile şi construcţiile cronicăreşti cărora scriitorul le imprimă nuanţe contextuale, ca şi noile îmbinări de cuvinte în sistemul limbii vechi contribuie la crearea atmosferei, dar au şi un rol stilistic, fiind o pavăză împotriva banalităţii create prin repetare, fiind vorba despre o epocă în care limba română era relativ săracă. Pentru cei pe care Măria Sa Ştefan îi pofteşte să fie chemaţi lângă sine, când ia parte la hramul de la Mănăstirea Neamţ, este Nicodim monahul, fiul comisului Manole Jder, deoarece „cunoştea adânc din cărţi” şi „poate să desfacă înţelesuri din Apocalips”. Sugestive sunt şi construcţiile metaforice pe baza unor arhaisme sau expresii biblice. În urma bătăliei de la Vaslui, impresionat, Ştefan exclamă: „S-au trudit secerătorii din Apocalips”. Acelaşi efect stilistic de creare a atmosferei de epocă îl au şi formele perifrastice – utilizarea infinitivului cu valoare de conjunctiv, utilizarea infinitivului format din verbul auxiliar a avea la prezent urmat de conjunctivul verbului – şi topica – aşezarea meşteşugită a cuvintelor conform unei arhitectonici de epocă a frazei.
Mihail Sadoveanu a valorificat limba poporului, asemeni predecesorului său Ion Creangă, dar, spre deosebire de acesta, a realizat o stilizare a limbii poporului , „înălţarea ei artistică la un nivel care-i dă nu ştiu ce timbru grav şi sărbătoresc, deopotrivă cu un text al liturgiilor”. [14]
„Asemeni restauratorilor de fresce şi tablouri, Sadoveanu a agonisit răbdare, şi-a înmuiat penelul în apa trecutului, a descântat uleiuri şi culori spre a face să zâmbească sau să se încrunte din rama istoriei: domnitori, sfetnici, oşteni“, monahi, răzeşi. [15]



[1] Publicat în volumul omagial colectiv Que tous soient un!, dedicat Mitropolitului Emilianos Timiadis, Editura Trinitas, Iași, 2005, p. 349-358
[2] Manolescu, Nicolae, Mihail Sadoveanu, în Scriitori români, Coordonare şi revizie ştiinţifică Mircea Zaciu în colaborare cu M. Papahagi şi A. Sasu, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978, p. 413-414
[3] idem, p.418
[4] Emilian Arhimandritul afirma în Prefaţa lucrării Sinaxarul – Vieţile Sfinţilor din Biserica ortodoxă următoarele: „Sinaxarul este o vizită făcută Sfinţilor, o cunoaştere mistică, dobândirea unei experienţe de viaţă întru noutate, un acces la sfinţenie (…) o trecere către prototip; acel Model spre Care se îndreaptă iubirea noastră, cinstirea şi veneraţia noastră. În acel chip, viaţa noastră se află atunci transfigurată într-un nou mod de a trăi”, cf. Galeriu, Constantin, Introducere la Vieţile Sfinţilor pe luna septembrie, retipărite şi adăugate cu aprobarea sfântului sinod al bisericii ortodoxe Române, după ediţia din 1901-1911, ediţia a II-a, Editura Episcopiei Romanului, 1999, p. 16.
[5] Sadoveanu, Mihail şi Pătrăşcanu, D.D, Din Vieţile Sfinţilor, I, Spre Emaus, ilustraţii de I. Schmidt, Editura „Cartea Românească”, Bucureşti, 1925; vol II, Sfintele Amintiri, ilustraţii de Poitevin - Sceletti, Editura Librăriei Socec, Bucureşti, 1926.
Sadoveanu, Mihail, Legende Sfinte, cu gravuri de D.Dumitrescu-Nicolaide, Editura „Universul”, Bucureşti, 1947
Am trăit o bucurie neasemuită citind Din Vieţile Sfinţilor de Mihail Sadoveanu şi D.D. Pătrăşcanu, exemplare rarisime, pe care maica Eliana de la Schitul Sfânta Cruce din Stânceni le-a găsit într-o bibliotecă pariziană.
[6] Marele cărturar Dosoftei, mitropolitul Moldovei, a tipărit la Iaşi între 1682 – 1686 Viaţa şi petrecerea sfinţilor, în patru volume, o lucrare de mare interes religios şi literar, influenţând folclorul, pe alcătuitorii de ierminii, pe zugravii bisericeşti şi pe scriitorii moderni. Prologariul lui Dosoftei a fost cea dintâi operă în întregime hagiografică tipărită în limba română; a circulat în tot spaţiul geografic românesc, din secolul al XVII-lea până astăzi, fiind o operă de referinţă a culturii vechi. Alături de Psaltire şi Cazanii, Vieţile Sfinţilor ca şi Proloagele au avut un rol important în procesul de înlocuire în biserică a limbii slavone cu cea românească, ca şi în procesul de făurire a limbii române literare. Proloagele conţin fragmente de relatări din vieţile sfinţilor şi învăţături duhovniceşti moral-educative, deci texte cu un conţinut hagiografic-filocalic şi sapienţial, „alese şi de suflet ziditoare Cuvinte de învăţătură”; reprezintă un „gen literar” ce aparţine literaturii religioase canonice.
[7] Vornicescu, Nestor, Studiu introductiv la Proloagele tipărite prin străduinţa şi osteneala, cu un studiu introductiv şi binecuvântarea înalt preasfinţitului Dr. Nestor Vornicescu, mitropolitul Olteniei, diortosite şi îmbogăţite de Arhimandritul dr. Benedict Ghiuş, Editura Bunavestire, Bacău, 1999, vol I, p 31.
[8] Manolescu, Nicolae, op. Cit., p. 408
[9] idem, p. 411
[10] Galeriu, Constantin, op. Cit.
[11] Ursu, G.G. şi Mihăilescu, Florin, Analize şi interpretări literare, Editura Didactică şi Pedagogică, Buc, 1975, p. 136.
[12] Vianu, Tudor, Arta prozatorilor români, Ediţie îngrijită de Geo Şerban, Editura pentru Literatură, vol. II, Bucureşti, 1965, p.62.
[13] Călinescu, George, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, ediţia a II-a, Revăzută şi adăugită, ediţie şi prefaţă de Al. Piru, Editura Minerva, Bucureşti, 1982, p.627.
[14] Vianu, Tudor, Op cit., p 60-61.
[15] Ţepelea, Gabriel, Resurecţia limbii vechi în scrierile de inspiraţie istorică ale lui Mihail Sadoveanu, în Corelaţia limbă – literatură, Investigări despre clasici români, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1971, p. 101





Publicat de la Un comentariu:

miercuri, 17 aprilie 2024

File de jurnal: 16 aprilie, 2019-2024

  2019, marți, 16 aprilie

  „Acasă e locul unde crești abia așteptând să pleci și unde, îmbătrânind, abia aștepți să te întorci.” (John Ed. Pearce)

 
  Începe o nouă zi însorită, dar foarte rece dimineața, cu temperaturi negative spre dimineață. Frig și tristețe! Așa va fi săptămâna care urmează…
  Din lecturile mele rețin ideea unui studiu psihologic: satisfacția legată de o călătorie reușită durează mai mult timp decât de cea produsă de cumpărarea unor lucruri noi. O călătorie e valoroasă datorită impresiilor și amintirilor noastre legate de ea, care sunt individuale și subiective.
Am fost mereu fericită nu numai în timpul călătoriilor, dar și în perioada de pregătire, și după aceea, conectându-mi mereu gândul acolo. Călătorind, te culturalizezi.
  Dacă îți iubești copilul, lasă-l să călătorească. Mulțumesc părinților mei pentru disponibilitatea, în ciuda resurselor materiale precare, de a ne permite să călătorim în grupurile organizate de școală, căci împreună cu ei nu a fost posibil…
DOR DE GRECIA 👎


DOR DE ITALIA 👎
 
  2020, Joia Mare

  E zi frumoasă, cu aer rece. Urmăresc liturghia la televizor… Retrăiesc amintiri din copilărie, de când mă ducea de mână bunica Ana Nitului la biserica din sat și stăteam cu ea în strană, urmărind slujba oficiată de preotul Simion Suciu și cantorul Marcu, bătrân și fără un picior, dar cu glas îngeresc.
  Fratele îmi aduce carne de miel și apă proaspătă de la izvorul din Călnaci.
Urmăresc Vecernia la televizor, Cele 12 evanghelii, cu patimile lui Isus.
Caut Jurnalul de carantină al Danielei Zeca-Buzura, pe facebook. Azi scrie despre „Bătrânii pandemiei”, care, mai bine de o lună, „au intervalul lor umilitor, de pești lăsați într-un acvariu fără apă (…) Pandemia îi arată cu degetul, îi pune la zid (…), pentru mine sunt zeii cuminți (…)pensionarii ne încurcă de îndată ce nu mai sunt utili pentru nepoți (…)
Mă înclin profund în fața lor, a sfinților tăcuți, atâția câți mai sunt, și le doresc să ne însoțească încă! ”
Așa este! Fac parte din generația celor trecuți de 65 de ani, „a sfinților tăcuți”, „zei cuminți, puși la zid, ba de pandemie, ba de felul de a gândi al celor tineri. Pandemia este doar ocazia, fiindcă gustul amar al sentimentelor pe care le trăiesc acum îl cunosc de dinainte. Dar nimeni nu știe cât ești de puternic și că o poți lua de la capăt în fiecare zi.
  Cu încredere în Dumnezeu, mă străduiesc ca în fiecare dimineață, după ce mulțumesc Tatălui Atotputernic pentru darul unei noi zile, să o iau de la capăt și să văd partea plină a paharului, cu fiecare zi împuținată.
În Joia Mare, mama aprindea un foc în curte, punea un scaun în apropiere și o cană cu apă…
  Spiritele însetate ale celor plecați se întorc azi acasă…


 
  2021, vineri, 16 aprilie
  „Să mai simți o bucurie înseamnă că sufletul e încă sănătos.”
 
  E de necrezut cum la mijlocul lunii aprilie mai ninge. Dar, răbdare! Cei de la prognoză anunță încălzirea vremii în week-end.  Simt și eu ameliorarea durerilor artrozice pe măsură ce se luminează cerul Dacă nu ar fi vânt, aș ieși la o scurtă plimbare.
  Găsesc în căsuța poștală de e-mail mesaje care îmi atrag atenția despre istoria românilor înscrisă în aurul dacic, despre limba română, despre previziuni privind epoca postcovit…
  BARBARA DEPPERT LIPPITZ, arheolog, reputat expert european în aurul antic afirmă:
  „Voi sunteți cu siguranță urmașii dacilor (…) Aveți peste 6000 de ani de istorie a aurului. Sunteți singura țară din Europa care are istoria scrisă în propriul ei aur… aurul vostru a contribuit la construirea unei civilizații demne de marile civilizații ale lumii.
  Voi, poporul român, puteți să vă mândriți cu originea voastră și să vă considerați cel puțin egalii celorlalte popoare care au rădăcini în bătrâna Europă.”
 
Imagine de pe net

  2022, sâmbătă, 16 aprilie, Ajunul Floriilor
 
  „Există o criză a culturii (…) Nu ne interesează trecutul, numai prezentul. Iar asta ne taie rădăcinile. O lume fără rădăcini este o lume fără morală (…) Lumea a început să uite să vorbească, pentru că nu mai citește (…)
  Poezia ține, după părerea mea, de partea cea mai ascunsă, cea mai intimă a ființei noastre. Poezia aproape echivalează cu o rugăciune. În poezie te cufunzi pentru a te întoarce cu frumusețe. În rugăciune intri pentru a te integra absolutului.
  Lectura își lasă popasurile necesare pentru reflecții, pentru meditație. Pierderea obișnuinței lecturii este pericolul cel mai mare care amenință planeta, pentru că slăbește intelectul, puterea de gândire și te face să uiți limba.” ZOE DUMITRESCU-BUȘULENGA
Cu lecturi plăcute, te simți împlinit!





 
  2023, 16 aprilie, Duminica Sfintelor Paști

 Cristos a înviat!
   Adevărat că a înviat!

  Mă îmbrac de sărbătoare și aranjez masa de Paști cu bucate tradiționale. Toate sunt delicioase, dar ingredientul principal este dragostea pentru cei pe care am onoarea să-i am oaspeți: pe fratele și nepotul meu.
  Două ore ale serii le petrec ascultând podcastul realizat de Mihai Morar și rectorul Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, psihologul DANIEL DAVID.
  E nevoie să ne creăm propria poveste care să dea sens și semnificație, ne îndeamnă psihologul. Fiecare trebuie să ne orientăm spre valorile după care să ne modelăm viața, rămânând congruenți cu aceste valori. Pentru universitar, valorile fundamentale sunt tradiția, excelența, onoarea.
  Ce zi minunată! Plin de recunoștință să ne fie sufletul!


  2024, marți, 16 aprilie

  Soare, vânt, secetă cumplită… Așteptăm ploaia! Au înflorit cireșii, perii, s-au scuturat corcodușii de podoaba lor sărbătorească, se pregătesc merii să-și etaleze frumusețea. Au înflorit arbuștii ornamentali: gutuiul japonez, cocozarul auriu (ribes aureus), forsithya...
  Seara particip, prin transmisiunea televizată, la Conferințele Operei Naționale Române din Bucuresti; se sărbătoresc 30 de ani de existență a Colegiului Noua Europă, invitați fiind filosoful și eseistul ANDREI PLEȘU (fondator) și muzicologul VALENTINA SANDU-DEDIU (rector).
  Noaptea ne aduce și ploaia mult dorită.








💥💥💥

   2025, 16 aprilie

   E atâta liniște în jur! Am început să mă obișnuiesc cu ea... Nu-mi cere nimic. Am început să mă bucur de foșnetul vântului, de cântecul unei păsărele... Vorbesc puțin și încet, ca și cum mi-ar fi teamă să nu deranjez pe cineva, sau ceva sfânt. E greu de explicat această pace stranie, când nimic nu te mai grăbește, o pace pe care o dorești și o iubești într-o lume atât de agresivă. Am învățat să mă bucur de foarte puțin... Seneca spuea că „cea ai mare comoară este să poți să fii fericit cu puțin. Pentru că puținul nu îți va lipsi niciodată.”
   Multe am de învățat din înțelepciunea câinilor mei, bătrâni și ei... Comunicăm dincolo de cuvânt...
    Să ne bucurăm de zilele acestea de sărbătoare primăvăratică, prilej de iertare și bucurie, de renaștere spirituală!









Publicat de la 2 comentarii:
Abonați-vă la: Postări (Atom)