IOANA DOBREAN (1925-2016) - țăran și artizan popular

In memoriam

E zi  de sărbătoare: SFÂNTUL IOAN BOTEZĂTORUL

Primesc următorul mesaj:

„Odihnă veșnică dă-i, Doamne, și Lumină fără de sfârșit să-i strălucească! Dumnezeu să o ierte și pomenire veșnică mamei tale! Mariana”

În urmă cu patru ani, mama a plecat... Era în seara zilei de 5 ianuarie 2016. Mama! Mi-a fost primul educator, prieten, îndreptar, ajutor, sprijin, sfetnic. A fost și unul dintre membrii fondatori ai Asociației Culturale „Dobreanu”...

Cu gândul la ea, mai mult în aceste zile, am decis, în memoria ei, să postez convorbirea cu ea la împlinirea vârstei de 90 de ani, publicată în 2015, în volumul III al cărții „La obârșie la izvor... Convorbiri la Subcetate” (autori: Doina Dobreanu și Vasile Dobreanu)

„În urmă cu niște ani, mama, Ioana Dobrean, își afirma dorința de a ajunge venerabila vârsta de 100 de ani… S-au adunat în cei 90 de ani, pe care tocmai i-am sărbătorit în primăvara acestui an, atâtea amintiri! I-am propus, știind că-i face mare plăcere, să o însoțesc, timp de câteva zile, în povestea propriei vieți.

Numele Dobrean, îl poartă cu onoare, dar se simte mândră amintindu-și de numele purtat înainte de căsătorie: Ioana Pop, ca și de părinții și de strămoșii săi, Popenii. La Subcetate, fiecare clan familial, cu rădăcini străvechi, ca de exemplu: Dobrenii, Cotfăsenii, Urzicanii, Muscanii, Ciubucanii, Mureșenii, Hurubenii, Popenii ș.a., are motive particulare de mândrie. Întrebându-l pe unul din verișorii mamei mele, pe unchiul Mitică Pop, ce știe despre originea și semnificația numelui de Pop, mi-a spus că acesta provine din substantivul „pop” – „stâlp sau par de lemn, cu care se sprijină un zid, un planșeu, crengile unui pom etc.”[1], prin urmare, cei care aparțin acestui neam sunt oameni drepți, demni, verticali, de neclintit.

*

Doina Dobreanu: Îmi spuneai că cei dintâi Popeni din Subcetate au fost cei aşezaţi în satul Filpea, la Mărineşti… că aici s-a sădit, în urmă cu două secole, puternicul arbore genealogic al Popenilor.

Ioana Dobrean: Marina a fost stră-străbunica noastră…

DD: Câteva generaţii din neamul Marinei, perpetuate în acea parte a satului, Mărineştii, au împrumutat numele cătunului. De unde au venit Popenii pe Filpea? Ce spune legenda?

ID: Se spune că cei dintâi popeni aşezaţi aici au trecut Munţii Gurghiului călare pe caii cu potcoavele întoarse. Ca să nu le dea nimeni de urme…

DD: Din tulpina viguroasă a lui Iacobuţ Pop şi a Marinei – femeie aprigă, energică, destoinică, tenace - au crescut ramuri care s-au numit pentru început: Ion, Todora, Ioana, Dumitru, Iacob, care s-au înmulţit de la o generaţie la alta. Și bunicul meu făcea parte din neamul Marinei…

ID: Da, tatăl meu se numea Gavril al lui Petru al lui Ion a Marinei. Era născut în anul 1883…

DD: La Mărineşti te-ai născut şi dumneata… Urmele gospodăriei bunicilor mei, respectiv moviliţele pe care se înălţau casa şi grajdul, pomii fructiferi din spatele casei, nucul din faţa casei, iazul din vale, amintesc toate de pulsul vieţii de acum nouăzeci de ani, în acel loc rămas aproape pustiu, când familia bunicilor s-a mutat în centrul comunei Subcetate.

ID: Aveam patru ani când ne-am mutat de acolo. Nu-mi amintesc nimic din vremea aceea, doar ce îmi povestea mama.

O fotografie din 1939 înfățișează casa noastră și grajdul de la Mărinești, rămase în paragină.

DD: În apropiere, în colțul din dreapta a fotografiei, sus, se vede clopotnița, lângă care se aflau mormintele bunicilor și ale străbunicilor dumitale. Toate le păstrezi doar în amintire și imortalizate în această fotografie…

Bunica, Ana Nitului, a avut şi ea povestea ei… Născută în 1885, era primul copil născut în familia lui Dumitru Muscă, supranumit Nitu, un diminutiv de la Dumitru. Familia lor locuia în prima casă la intrarea în sat, situată la confluenţa Pârâului Muscă cu Mureşul. Crescuse într-o casă îndestulată. S-a măritat cu bunicul fără voia părinţilor ei… A ales iubirea,  nu traiul tihnit.

ID: De mică, o dăduseră părinţii la Gheorgheni, la maici, ca să primească o educaţie aleasă. Intenţionau să o mărite cu un domn…

DD: Bunica, o altă ipostază a Persidei, din romanul lui Slavici, „Mara”, aşa mi-o imaginez. Ambele trăiau în acelaşi timp şi context istoric. Nu i-a plăcut de alesul tatălui ei şi „a fugit” cu bunicul, pe Filpea, unde și-au construit casă și și-au întemeiat gospodărie.

ID: Tânărul căruia o promiseseră părinții era învăţător. Venea călare peste munţi, de la Gurghiu. Era chipeș, dar negricios. Tata era frumos, blond şi cu ochii albaştri, foarte harnic şi puternic, demn şi hotărât. Era cel mai mare, din cei cinci feciori ai văduvei Maria Pop. Muncea din greu ca să recupereze pământul familiei pus garanție la bancă de tatăl lor, înainte de a muri, spre a-și ajuta niște prieteni.

DD: Nu i-a fost frică de muncă, nici de sărăcie. Viaţa, de o simplitate de neimaginat pentru cei care trăiesc în prezent, nu i-a fost uşoară pe vârf de deal, fără apă…

ID: Îmi spunea că, după ce s-a măritat, când îi era foame, mergea în grădină cu un grunz de mămăligă rece și o mânca cu câțiva foi de ceapă verde.

Hrana și îmbrăcămintea erau produse în gospodărie. Cu banii pe care tata îi câștiga iarna cu caii la pădure, la trasul lemnelor, au plătit datoriile la bancă, au cumpărat pământ și, mai târziu, l-au întreținut pe fratele mai mare la Liceul din Gheorgheni.

De la părinți, mama a primit, totuși, o mașină de cusut „Singer”. Se ajuta cu femeile dimprejur: ea îmbina pentru ele la mașina de cusut, din pânză de casă, diferite piese de îmbrăcăminte, în schimb, acestea o ajutau la prășit, secerat și cules.

La mașina mamei s-a deprins să coase și fratele mai mic al tatei, Nicolae, care apoi a învățat și practicat croitoria, pe rând, la Toplița, Cluj, Viena, Paris. S-a căsătorit și a rămas în Franța.

DD: Din ceea ce bunica a primit ca „zestre” de la părinții săi, îmbrăcăminte și obiecte textile pentru locuință, păstrăm un cearșaf frumos ornamentat cu cusături în cruciulițe și cu dantelă, pregătit de ea pentru patul cu zestre înainte de 1906, anul când s-a măritat. E un obiect la care bunica a ținut mult din moment ce a reușit să-l păstreze integru în vremuri de răstriște, așa cum au fost perioadele celor două războaie mondiale.

ID: În anul 1916, autoritățile au impus sătenilor să părăsească localitatea, fiind în zona de război. Și-au pus în căruțe copiii, mâncare și haine și au plecat, unii urmând Valea Mureșului spre Câmpia Transilvaniei, alții, spre Modova.

Părinții mei au plecat, împreună cu bunica și cei doi frați ai mei, Petru și Ion, în Moldova. Ionuț, fratele tatei, fusese dus pe front. Nu s-a mai întors. Cei sosiți din lagărele siberiene au adus vestea că ar fi supraviețuit războiului, dar că s-a căsătorit cu fiica unui morar, la Vladivostok. Mihăilă a murit de tânăr...

DD: Cum i-a împrăștiat destinul pe cei cinci fecori ai străbunicii Maria Pop! Doar bunicul Gavril și fratele său Petru au rămas în sat… Urmașii lui Nicolae, cel plecat în Franța, trăiesc în America, ai lui Ionuț, dacă are, trăiesc la Vladivostok…

Dar, ce povestea bunica despre perioada de refugiu, 1916-1918?

ID: Mama a slujit la Mănăstirea Neamțului, tata, pe unde a putut, ca să asigure hrana familiei.

Fiindcă se încheiase armistiţiul, au pornit spre casă, împreună cu un grup de refugiați, spre sfârşitul lui februarie 1918. Au fost nevoiți să stea la Grinţieş, în apropierea graniţei, timp de două săptămâni. Din cauza frigului şi a mizeriei s-au îmbolnăvit şi au murit copii şi adulţi. După ce li s-a admis trecerea peste graniţă, de la Tulgheș au fost duşi la Ditrău, unde au fost despărţiţi de animalele şi de bagajele ce le aveau. Bărbaţii au fost duşi la închisoarea din Braşov, iar femeile şi copiii au fost ţinuţi în carantină la Remetea şase săptămâni.

La plecare în refugiu, n-au putut lua cu ei, în căruță, decât cele strict necesare. Multe lucruri le-au adăpostit în poloboace în podul casei. N-au mai găsit nimic la întoarcere, după doi ani. Casele au fost jefuite și distruse, rămase ca după prăpăd.

DD: Născută în martie 1925, dumneata ai fost darul lui Dumnezeu pentru suferințele și umilințele îndurate în vreme de război.

ID:Frații mei erau deja mari când m-am născut eu: Petru avea 20 de ani, iar Ion, 18. Părinții m-au iubit mult și au sperat să le fiu stâlp la bătrânețe.

 

La scurtă vreme, familia noastră și a unchiului Petru s-au mutat în centrul comunei. A urmat o perioadă de bunăstare pentru familiile noastre. Tata deschisese o cârciumă în casa noastră nou construită cu cinci încăperi, construise un pavilion în fața casei, unde se organiza jocul în zilele de sărbătoare, și popicărie. Unchiul Petru, vecin cu noi, a fost primarul comunei mulți ani. Am copilărit împreună cu verii mei: Nelu, Măriuca, Ioana, Lucreția, Nicolae și Mitică. Eram ca frații. 

DD: Bunicul reușise să ofere consătenilor, prin pavilionul de dans și popicărie, posibilități de petrecere în zilele de sărbătoare.

ID: La noi se aduna lumea după liturghia de la biserică, unii să se cinstească cu un pahar de vin și să schimbe o vorbă. Tinerii veneau cu ceterașul și se puneau pe joc în pavilion. Mai ales la sărbătorile mari, mama își aștepta cumetrii, neamurile, filpenii ei, care veneau în sat la biserică, cu sarmale și pâine proaspătă, bucate pregătite de sâmbăta.

Nunta fratelui Ioan cu Paraschiva, părinții Gavril și Ana Pop;

jos: fratele Petru, soția Mărioara și mezina Ioana

DD: Am citit recent într-o carte despre dansul codrenesc la șură că acesta era „o adevărată academie, o școală ideală (…), o instituție educativă, cea mai veche (…), o instituție culturală nonformală de excepțională valoare”. [2] Eficiența ei consta în aceea că prin joc/dans se asigura „dezvoltarea tineretului din punct de vedere fizic, etico-moral și juridic, estetic, artistic, intelectual, al disciplinei conștiente etc.” La Subcetate, dansul la șură a continuat să se facă doar la sfârșitul unor activități de clacă.

Bunicul a fost cel care a avut inițiativa de a construi un locaș destinat jocului organizat de tineri în zilele de sărbătoare. Mi-amintesc de un asemenea joc organizat în pavilionul din curtea bunicului când încă nu fusese dat în folosință Căminul Cultural.

ID: Era frumos în vremea aceea! Veneau la joc tineri și din satele învecinate: Hodoșa, Sărmaș, Gălăuțaș, chiar din Toplița. Se dusese faima jocului de la Subcetate.

Viața noastră începuse să fie prosperă. Până în 1940, când a început războiul. Toate visele mele s-au spulberat atunci…

La terminarea clasei a VII-a, cu note foarte bune, părinții m-au trimis la Școala de Gospodărie Rurală din Șumuleu, Miercurea Ciuc. Cu un examen de diferență, am intrat direct în clasa a III-a.

 

Elevă la Școala de Gospodărie Rurală din Șumuleu, în1938-1939

 În 1940, după Diktatul de la Viena, școala s-a mutat la Craiova. Profesoarele mi-au propus să merg și eu, promițându-mi că se vor îngriji de mine, că mă vor ocroti. Tata a fost de acord la un momet dat, spunând că se refugiază cu mine. Nu voia să mă lase singură în lume. Verișoara mea Măriuca și alți tineri au plecat. Mama nu s-a învoit. Plecaseră și frații mei. Am rămas acasă… cu certificatul de patru clase obținut la școala de gospodărie.

Un ocupant a pus stăpânire și pe casa noastră. În cârciuma noastră au devenit ei proprietari. Parcă eram noi chiriașii lor. Ne lăsaseră doar două camere din dos. Trei le foloseau ei, plus beciul. Înduram umilințele aduse de război, ca toată lumea. De pe front veneau vești triste. Voia bună pierise. Atmosfera era de jale și doliu. Se purtau haine cernite.

DD: Ce ați învățat în școala de gospodărie?

ID: Era școală numai de fete. Locuiam în internat. Aveam ore de pregătire teoretică și practică. Curățenia și ordinea în școală și internat, care erau desăvârșite, o asiguram noi, pe rând. Am învățat, pe lângă menaj, bucătărie, și arta cusutului și a țesutului, croitorie, să croșetăm și să tricotăm. Dădeam examene la sfârșitul fiecărui an. Eu am avut ca probe de examen, printre altele, să fac pâine și clătite. Eram apreciată de profesoare pentru îndemânarea la cusut, țesut și tricotat. Lucrurile mele de mână au reprezentat școala întotdeauna la diverse expoziții.

În anii de război și după aceea, tot ce am învățat și deprins de la mama și în acea școală a devenit pasiune. Munca făcută cu iubire și dăruire mi-a adus bucurie… și mi-a prelungit viața.

DD: Este adevărat ce spui. Munca pasionată a fost ca o terapie. M-a impresionat întotdeauna pasiunea dumitale pentru lucrul de mână, bucuria și nerăbdarea de a modela cu mâinile, de a crea ceea ce se plămădea în imaginația dumitale.. Ai fost un spirit creativ. Atmosfera casei noastre, în care am crescut, nu a fost una obișnuită. Eram martori sau contribuiam la realizările dumitale cum puteam. Nu refuzam ajutorul pe care ni-l solicitai. Parcă-l văd pe tata, pe fratele meu sau pe mine cum te ajutam să pui urzeala în războiul de țesut, să petreci firele prin ițe și spată, să pregătim mosoarele pentru suveici, să punem firele toarse pe rășchitor sau să le depănăm de pe vârtelniță. Casa noastră devenea un atelier de manufactură. Am învățat nu doar deprinderi practice, ci și să trăim frumos, în comuniune, iubire și armonie, și, totodată, să prețuim arta populară.

Se vorbește despre arta de a trăi. Dumneata, care ai ajuns la venerabila vârstă de 90 de ani, ai descoperit, cred, și secretul aceasta, de a trăi mult și frumos. 

 E important să faci cu plăcere, cu pasiune, cu entuziasm ceea ce trebuie să faci. Și câte treburi în gospodăria noastră nu le vei fi făcut doar că erau necesare! Nu mi-amintesc să fi observat la dumneata vreo atitudine de plictiseală, de lehamite, de revoltă. Ne îndemnai la treabă cu un  „Hai, să terminăm repede!” Să terminăm ceea ce trebuia făcut, ca să ne rămână timp și pentru pasiunile noastre, pentru ceea ce ne îndemna sufletul nostru.

Și toate astea le-ai învățat în confruntările cu viața, cu vremurile, atât de schimbătoare.

ID: Țesutul, cusutul, tricotatul m-au mângâiat, m-au ajutat să trec mai ușor peste necazuri, mi-au adus bucurie. Au fost refugiul meu.

DD: E adevărat, te captivau, te detașau de tot. În timpul când lucrai cu atâta ardoare la războiul de țesut erai alt om, cu chipul senin, zâmbitor, cu vorba caldă, cu privirea strălucitoare. Îți puneai în alertă imaginația, talentul și toate energiile creatoare și asta se vedea pe chip. Erai parcă în transă. Era timpul dumitale fericit. Trăiai parcă în două lumi.

Ai avut parte ca destoinicia, îndemânarea, iscusința, puterea-ți creatoare să fie apreciate cu ocazia participării, prin exponate, la diverse manifestări organizate, ani la rând, pe plan local, județean sau național, prin diplome, ca de exemplu: Premiul I și titlul de Laureat la etapa națională (concursul de creație – artă populară, în 1981, concursul de creație – cusătură, în 1985, pentru creație în 1987). Ai fost invitată de mai multe ori să participi la activitățile taberei de creație organizate la Lăzarea, contribuind prin creațiile realizate la îmbogățirea patrimoniului așezământului cultural din Lăzarea.

 

Viața dumitale, totuși, nu a fost deloc ușoară. Ca țărani, împovărați de obligații față de statul socialist, ați depins mereu de capriciile naturii, ați înfruntat vitregiile impuse de clima dură a acestei zone montane friguroase și de pământul arid, slab productiv. Mulți au îndrăznit să-și schimbe condiția, să plece la oraș, să învețe o meserie și să caute un loc de muncă mai confortabil.

ID: Am intenționat să ne mutăm într-o comună de lângă Târgu-Mureș, unde se găseau case de vânzare. Nu au fost de acord socrii să vindem casa care, deși noi o construiserăm, era pe numele lor…

Am rămas… pentru totdeauna aici, la Subcetate. Acasă. Așa a fost să fie!

1980

29 martie 2015

Duminica - Grigore Vieru

„La alba-ne căsuţă, 

Curată ca un ou, 

Eu aşteptam să vină

Duminica din nou.

Ca tu, măicuţă dragă, 

Spinarea să-ţi dezdoi

Şi să mai stai acasă

Cu tine şi cu noi.

Să şezi în prag, şi lumea

Să te întrebe lin:

„Mai odihnim oleacă?”

„Oleacă, mulţumim.”

Duminica, duminica, duminica…

O cană tu cu apă

Să-mi spui ca să-ţi aduc, 

Iar eu pân-la fântână

Cu cofa să mă duc.

S-anin cofiţa plină-n

Salcâm într-un cârlig

Şi să mă bucur tare

Că pot să o ridic.

Nu pot uita mireasma

De floare de salcâm –

Era un fel de lapte

Din parcă alt tărâm.

Duminica, duminica, duminica…

Un dulce zvon de clopot

Plutea pe-ntregul sat, 

Putea fi-ntins ca mierea

Pe pâine şi mâncat.

Iar tu, lăsând departe

Şi munci, şi greu, şi rău, 

Gândeai la cele bune

Şi la copilul tău.

Era-n duminici altfel

Şi totul parcă nou

La alba-ne căsuţă

Curată ca un ou.

Duminica, duminica, duminica…”

💖💛💙

    Omagiile mele aduse mamei IOANA DOBREAN - UN ADEVĂRAT TEZAUT UMAN VIU,  pentru mine, sunt colecția etnografică CASA CU AMINTIRI - Doina Dobreanu:

https://asociatiaculturaladobreanu.blogspot.com/2020/11/casa-cu-amintiri.html

https://asociatiaculturaladobreanu.blogspot.com/2015/08/casa-cu-amintiri.html

    Și cele două cărți cu valoare etnografică, dedicate mamei: 

https://revistalyceum.blogspot.com/2008/11/lycem-nr7-47-din-octombrie-2008.html

https://asociatiaculturaladobreanu.blogspot.com/2011/01/din-agenda-asociatiei-anul-2010.html

https://revistalyceum.blogspot.com/2010/08/lyceum-anul-xiv-nr-6-58-august-2010.html

💓💛💙

    „Teoria mea este că longevitatea se datorează actului iubirii. Suntem pe lume pentru a iubi. Orice. (...) cred că acesta e marele mister: IUBUREA. Dacă oamenii ar putea să-și însușească asta, lumea ar fi o bucurie.” (Radu Beligan)

    Radu Beligan a fost un nonagenar. La fel ca mama. Și mama a trăit prin iubire. Iubire pentru familie, pentru tot ceea ce a înconjurat-o, cu pasiunea cu care s-a implicat în orice activitate, de la cultura pământului, îngrijirea casei, a familiei și a animalelor, pregătire de mâncare și îmbrăcăminte, la activități de creație legate de țesut, cusut, tors, tricotat, croșetat. La temelia acestui sentiment nobil, iubirea, s-a dovedit a fi răbdarea. Răbdarea cu noi a fost mărturia iubirii. Răbdarea arătată celorlalți a venit din respect. Răbdarea cu sinele i-au justificat încrederea și puterea, virtuți pe care ni le-a inoculat și nouă, copiilor, prin puterea exemplului.

    Dragii de ei, părinții mei, să aibă parte în Împărăția lui Dumnezeu de lumina fără sfârșit!

---

[1] DLRM, p. 641

[2] Rus, T., 2015, p. 108-109